George Bacovia

George Bacovia (1881-1957) este unul dintre cei cativa mari poeti romani din prima jumatate
asecolului douazeci, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, intr-o opera poetica destul derestransa,
aproape toate temele si modalitatile de expresie ale unui curent literar, simbolismul. Dela un volum la
altul, "Plumb" (1916), "Scantei galbene" (1926), "Cu voi..." (1930), "Comedii infond" (1936), "Stante
burgheze" (1946), temele fundamentale ale simbolismului se contureaza, senuanteaza si se amplifica,
pana la conturarea unui univers poetic inconfundabil in peisajul liriciiromanesti modeme. Cadrul
existential dominant este orasul, "infernul citadin" (M. Petroveanu),spatiu al recluziunii, unde oamenii
apar si dispar de pe scena vietii, intr-un anonimat absolut, inuniversul degradant al neimplinitii
existentiale si al saraciei specifice mahalalei-ghetou: "E-onoapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin ceata-
obosita, rosii, fara zare,/ Ard afumate, triste felinare/Ca intr-o crasma umeda, murdara./ Prin mahalali
mai neagra noaptea pare/ S-auzi o tuse-n sec,amara/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare." ("Sonet").
Orasul este in ruina, consecinta directa acivilizatiei tehnice, prin degradarea materiei, chiar a spatiului
de protectie si de intimitate, casa cesi-a pierdut functia antropologica primordiala, de centru al lumii:
"Odaia mea ma inspaimanta/ Cubraie negre zugravita -/ Prin noapte, toamna despletita/ in mii
de fluiere canta.../ Aici n-ar sta nicio iubita." ("Singur"). Spatiul dimprejur, extins pana la imaginea
orasului mondial, devine si elterifiant, terorizant, Ioc al unui doliu prelungit pana in adancul material
al lumii: "Copacii albi,copacii negri/ Stau goi in parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi,
copacii negri."("Decor"), prin existenta moravurilor abisale ale pegrei, ce construiesc adevarate
Sodome siGombre: "Acum, cad foi de sange-n parcul gol/ Pe albe statui feminine:/ Pe alb model de
formefine/ Acum, se-nsira scene de viol." ("in parc"), prin figurarea locuitorilor orasului ca personaje
demuzeu, moarte prin sterilitatea propriilor preocupari: Plangea caterinca-fanfara,/ Lugubru innoapte,
tarziu/ Si singur priveam prin ochene/ Pierdut in muzeul pustiu..." ("Panorama").In acest univers ostil,
in care se simte plansul materiei in intermundii, ea insasi cuprinsa dedisolutie ("De-atatea nopti aud
plouand,/ Aud materia plangand"), solitudinea este stareaexistentiala obisnuita, din care se proiecteaza
spatiul imaginar, cu toate tenebrele sale. Odaia,"celula cotidiana" (M. Petroveanu), este locul inchis,
restrictiv, unde poetul e cuprins de spaimelenefiintei: "Eu trec din odaie-n odaie/ Cand bate satanica
ora." ("Miezul noptii"). Nici dragostea nueste decat rareori sentimentul salvator al comuniunii
fiintelor, ce se opune singuratatii: "Ce cald eaicea la tine/ Si toate din casa mi-s sfinte -7 Te uita cum
ninge decembre..." ("Decembre"). Decele mai multe ori insa dragostea este asociata extinctiei, insotita
de reprezentari macabre: "Suntcativa morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti
spun" ("Cuptor").Natura, in poezia lui Bacovia, prelungeste de regula agonia orasului, fiind, in cele
mai multepoezii, nu un spatiu al salvarii fiintei, ci al disparitiei in neant: "Pe drumuri delirand,/ Pe
vreme detoamna,/ Ma urmareste-un gand/ Ce ma indeamna:/ - Dispari mai curand!" ("Spre
toamna").Anotimpurile creeaza stari nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre
extinctiaindividuala: "Si toamna, si iarna/ Coboara amandoua;/ Si ploua, si ninge/ Si ninge, si

1
ploua"("Moina"), predominand anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice, ca o reiterare a
Apocalipseigermanice, fimbulvetr: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe
canal;/Plina-i zapada de sange animal/ Si ninge mereu pe-un trist patinoar" ("Tablou de iarna"). Teamade sfarsit
de lume indeamna la manifestari orgiace: "Si ninge in orasul mare,/ E noaptea plina deorgii,/ Iar prin
saloane aurii/ S-aud orchestre si fanfare" ("Si ninge"). Primavara produce nevroze,"nervi", "spleen":
"in infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi acum de toate cum este orisicand,/Dar iar ramane totul
o lunga teorie.// O, cand va fi un cantec de alte primaveri?!..." ("Nervi deprimavara"), iar vara este
un anotimp al descompunerii: "Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet,cadavrele se descompun."
("Cuptor"). Apa isi pierde, in acest univers, functia primordiala degeneza a vietii, devenind mediul
dizolvant al materiei, fara capacitate de transcorporalizare: "Siparca dorm pe scanduri ude,/ in spate
ma izbeste-un val -/ Tresar din somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal.../ Si simt cum de
atata ploaie/ Pilotii grei se prabusesc." ("Lacustra").Erotica bacoviana ofera sentimentul cel mai
contradictoriu din poemele sale, printr-o proiectie inspatiul ideal a acestui univers halucinant. Locuinta
iubitei este, ca la romantici, spatiul de salvare,un obstacol fata de vitregiile de afara, chiar iarna parand
de aici mai blanda, poetica: "le uita cumninge decembre.../ spre geamuri, iubito, priveste -/ Mai spune
s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cum trosneste.../ Ce cald e aicea Ia tine,/ Si toate din casa mi-s sfinte".
("Decembre"). Dragostea esteinsa, de cele mai multe ori, maladiva, fecioarele sunt "histerizate",
"pale", atinse de ftizie, erosulprelungindu-se ineluctabil in thanatos: "Iubita canta-un mars funebru,/
Iar eu nedumerit ma mir:/De ce sa cante-un mars funebru.../ Si ninge ca-ntr-un cimitir." ("Nevroza")
sau in degradaremorala, femeia devenind o componenta mercantila a vremii, "Femeie, - masca
de culori, / Cocotaplina de rafinerii" ("Contrast").Moartea vine astfel ca o rezultanta fireasca a unui
univers in destramare, dar si ca eveniment cealunga cosmarul maladivitatii si al funebrului existential:
"Dormeau adanc sicriele de plumb/ Siflori de plumb si funerar vestmant -/ Stam singur in cavou... si
era vant.../ Si scartaiau coroanelede plumb." ("Plumb"), edificand incet un prag al disparitiei: "Sunt
cativa morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;/ Pe catafalc, de caldura-n oras,/
incet, cadavrele se descompun"("Cuptor"). Sentimentul mortii este intalnit si la poetul belgian
Verhaeren, in "Les Flanibeauxnoirs" si "Debacle", sau in cazul lui Laforgue. La Bacovia, el reprezinta
totusi comunicarea cutranscendentul, o contingenta cu divinul. Lipsa de echilibru intre fiinta si nefiinta
il determina pepoet sa creada ca oamenii sunt de fapt "mumificati" inca din timpul vietii, incapabili sa
infrangaastenia existentiala, fiind dominati de tristete. in spiritul lui Heidegger, viata este menita de
lainceput mortii, eul uman dobandindu-si apelativul de Sein zum Tode. Orasele provincialeadapostesc
oamenii fara idealuri, "prosti", iar poetul devine solitar in cautarea sa: "Sunt solitarulpustiilor piete/ Cu
jocuri de umbra ce dau in nebunie;/ Palind in tacere si-n paralizie, -/ Suntsolitarul pustiilor piete..."
("Palind").Pe aceasta extinsa arie tematica, poezia Iui Bacovia exprima toata recuzita
instrumentelor simbolismului, sugestiile, simbolurile, corespondentele baudelairiene, muzicalitatea
versurilor,cromatica, experientele prozodice. Volumele sale de poezii marcheaza, fiecare, in
ordinecronologica, o anumita preferinta coloristica sau tema aparte. Plumbul are culoarea gri, a
ternuluia monotoniei ce apasa greu, semnificand moartea, galbenul este o culoare deschisa, dar,
inviziune simbolista, reprezinta deznadejdea, dupa cu;singur marturisea poetul: "in poezie m-a obsedat
intotdeauna un subiect de culoare... Pictorulutilizeaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le
vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redaucu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde
o culoare. Acum, in urma, m-aobsedat galbenul, culoarea deznadejdii. La fel, griul este o culoare cu
valente multiple: ea poatesemnifica si galbenul, o culoare ce scapa judecatii obisnuite, deznadejdea
sau ternitatea simonotonia lumii, departe de ideea de scanteie divina. Galbenul poate fi culoarea
bolnavilor sau aftizicilor, persoanele insemnate cu galben denota o slabiciune inerenta, nu sunt
capabile deactiuni puternice, definitive, traiesc intr-un marasm existential total. De aceea, ultimul
volumpoarta titlul «Scantei galbene»".Mai importanta pentru simbolisti decat notiunea de culoare este
aceea de muzica. Verlainerecomanda, in cunoscuta sa "Arta poetici", "De Ia musique avant toute
chose", arta muzicalatrezind cele mai variate sentimente. Alti poeti simbolisti. Stefan Petica de pilda,
introduc ointreaga scara de instrumente muzicale pentru a crea senzatia de eufonie dorita: "Viorile
tacura.O, nota cea din urma/ Ce plange razletita pe strunele-nvechite./ Si-n noaptea solitara, o, cantul
ice se curma/ Pe visurile stinse din suflete-ostenite". Teoria "corespondentelor" este, deasemenea,
foarte importanta pentru Bacovia, dar el duce arta simbolista mai departe, spre unermetism ocult, unde

2
simbolurile se cer decriptate cu minutiozitate. Dintre poetii simbolistifrancezi, Rene Ghil si Gustave
Kahn. bine cunoscuti de Bacovia, vor introduce o noua teorie, asistematizarii muzicale a procedeelor
sonore. Aspectul macabru, morbiditatea ca stare de fapt alumii poate fi preluata de la Rollinat, din "
Les nevroses": "Elle etait toute nue assise au clavecin/Et tandis que au. dehors hurlaient les vents
farouches/ Et que Mini sonnait comme un vaguetocsin/ Ses doigts cadavereux voltigeaient sur les
touches...?/ Osseuse nudite chaste dans samaigreur!/ Beaute de poitrinaire aussi triste vu
ardente." ("Amanta macabra").In acest sincretism de tehnici simboliste, primul volum de poezii
introduce culorile gri si alb saunegru, singurele variante in care poate fi zugravita o lume fara sperante,
aflata inca de la inceputsub spectrul obositor al mortii. Gravitatia absoluta, asezata sub semnul
simbolic al Plumbului, inultima instanta singurul mijloc de a scapa dintr-o existenta oprimanta, de
transcendere a granitelor, croieste calea spre o noua dimensionalitate. Corbii apar, in aceasta
atmosfera, camesageri ai mortii pentru orasul aflat in descompunere: "Trec corbii - ah, «Corbii»/
PoetuluiTradem -/ Si curg pe-nnoptat/ Pe-un targ inghetat" ("Amurg"), ce se inchide in sine ca un
imens"cavou". Ideea lumii ca un enorm "cavou", prezenta si la Mihai Eminescu ("O racla-i
lumea"),figureaza aici spatiul fara iesire, sufocant prin monotonie, prin lipsa de speranta. in
poezia "Gri",spatiul obtine o culoare deprimanta, in el se aud doar sunetele corbilor, zeii celtici
responsabili deaducerea mortii pe pamant, iar ninsoarea isi inchide culoarea, devine gri: "Iar in zarea
grea deplumb/ Ninge gri". Gandurile raman fara speranta, monotone, se innegresc: "Ca si zarea,
gandulmeu se innegri". Culoarea gri invadeaza totul, constiinta, parc, oras, univers, si
indeamna lamoarte, determinand tristetea si abulia poetului. Perioadele istorice imemoriale devin
astfel spatiide salvare, reprezinta purificarea lumii de morbidul apasator al existentei umane,
civilizatiatehnica dizolvandu-se incetul cu incetul sub avalansa lichida din "Lacustra". in "Seara
trista",cantecul devine mijloc de eliminare a plictisului, de coborare, din nou, pe scara istorica, in
epocilebarbare: "Barbar, canta femeia-aceea/ Tarziu, in cafeneaua goala,/ Barbar canta, dar plin de
jale -/ Si-n jur era asa rascoala". Muzica, la simbolisti mijloc de acces in sferele oculte ale
gandirii,devine si aici un motiv de uitare: "Si nici nu ne-am mai dus acasa,/ S-am plans cu fruntile
pemasa". "Amurg de iarna" metalizeaza lumea, o transforma intr-o imensa intindere impersonala,unde
viata sucomba de la inceput: "Amurg de iarna, sumbru, de metal,/ Campia alba - un imensrotund", pe
deasupra caruia vasleste un "corb, diametral". Iarna, imaculatul, se asociaza cumoartea, cu sangele:
"Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal:/ Plina-izapada de sange animal -/
Si ninge mereu pe un trist patinoar..." ("Tablou de iarna"), lupii apar caun simbol al devorarii viului,
iar iubita incepe sa cante lugubru, in "Nevroza". La Bacovia, nici unuldintre anotimpuri nu este
benefic, toamna fiind sezonul bolilor pentru poetul retras in spatiulneprotector al interiorului: "De-
acum, tusind, a si murit o fata,/ Un palid visator s-a impuscat;/ Etoamna si de-acuma s-a-nnoptat.../ -
Tu ce mai faci, iubita mea uitata?" ("Plumb de toamna").Dupa aceasta incercare de transcendere
nereusita a limitelor lumii, de trecere in sferaelementelor grele, Bacovia intra pe panta deznadejdii,
universul se inchide din ce in ce mai miilt,consecinta a pierderii puterilor initiale. Avalansa mortii
sur/ine ca un atac continuu, invadandmintea si trupul: femeia in doliu din poezia "Scantei galbene"
este emblematica pentru aceastastare de lucruri: "0 femeie in doliu pe "strada,/ O frunza galbena
tremura dupa ea", in tinip ce "alumii gramada" trece mai departe, nejbasatoare la chinul ei, la extinctia
individuala. Poetul, singur,este invadat de spaimele ancestrale ale sfarsitului, in odaia stramta, simbol
al mortii: "— Odaie,plina de mistere, / In pacea ta e nebunie;/ Dorm umbre negre prin unghere,/ Pe
masa arde ofaclie" ("Singur"). Lumea este invadata de strigoi, simboluri ale redobandirii vietii dupa
moarte,parand a starni lumea cu veselia lor continua, cu avalansa de culori excentrice, exotice: "Cu
rosiifanare, galbene, verzi,/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grau/ Si cainii spre lanuri in
noapte totbat -/ Strigoii in crasma la pod au intrat." ("Strigoii"). "AU Souis Day", un Halloween
autohton, vinesa dea culoare lumii sterse, desi protagonistii raman amenintati de spectrul rasaritului de
soarece pune capat veseliei nocturne. in "Mars funebru" se schimba insa registrul tematic,
moarteadevine predominanta, fiorul ei pune in miscare instrumente simbolice, ca intr-o simfonie a
stihiilor ascunse: "Ningea bogat, si trist ningea; era tarziu/ Cand m-a oprit, in drum, la geam clavirul;/
Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul -/ Amar, prin noapte vantul fluiera pustiu".
Pustietateacopleseste spatiile, chiar personajele parand desprinse dintr-un tablou suprarealist: "Apoi,
veni si-o blonda in salon.../ Si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca innegrita -/

3
Siurmari, pierduta, marsul monoton.// inalta, despletita, alba ca de var,/ Mi se parea Ofelianebuna.../ Si
lung gemea arcusu-acum pe struna,/ ingrozitorul mars lugubru, funerar." ("Marsfunebru"). Elementele
tabloului, cu sunete ce se reverbereaza la maximum, nu vin decat saconsfinteasca tabloul general al
unei lumi moarte, in care facliile se lupta in agonie si clavirista nuarunca nici o privire spectatorului
inopinat: "Viata-i melodie funerara". Cantecul de cucuvele siclaustrarea "intre ziduri" vin
sa defineasca lumea bolnava a poetului, incapabila de resurectie,cufundata in tacere: "Tacere e
in ganguri si in ograzi de-asfalt" ("intre ziduri").Singuratatea este, totusi, o stare preferata de poetul
coplesit de o lume careia nu-i poate schimbacoordonatele: "Mai bine singuratec si uitat,/ Pierdut sa te
retragi nepasator" din "tara trista, plinade humor" ("Cu voi..."). Procedeele de invatare scolastica devin
caricaturale in acest infern alneimplinirii, al impotrivirii lascive, neserioase in fata maladivitatii,
a extinctiei: "Liceu. - cimitir/ Al  tineretii mele -/ Pedanti profesori/ Si exameneS grele" ("Liceu").
Nici amorul nu mai poate fiveritabil, devine un exercitiu hidos, al personajelor fara viata: "Amorul,
hidos ca un satir/ Copildegenerat -/ invinetit, transfigurat,/ Ieri, a murit in delir.// Aci, prozaici
pamanteni,/ Pe drumuri amurit,/ De zurnetul de bani inabusit,/ in lumea asta cu dugheni." ("Proza").
Femeile acestei lumifara orizont isi dorm somnul de veci in sicrie de cristal: "Oh, sunt fecioare cu
obrazul pal,/ Modelealbe de forme fine- / Si singure dorm. albe, si senine/ in albele crivate de cristal..."
("Contrast").Lumea, lipsita de orice legi conveniente, devine taram al terorii, al hidosului:
"Vagabondand, intr-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porti -/ Acolo, cioclii isi bat joc
de morti,/ Si-am ras unras de vagabond." ("Sepulcre violate"). Poetul, situat departe de universul
profan, isi contemplapropria moarte: "Aici sunt eu/ Un solitar/ Ce-a ras amar/ Si-a plans
mereu" ("Epitaf).Timpul se aglomereaza in "Comedii in fond", poetul fiind cuprins de jale,
cu sentimentul disparitieiapropiate: "De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau si azi in cale -l imi
place mult ca sa-iprivesc/ Dar ma cuprinde-o jale...// Caci parca-mi spune-un nu-stiu-ce.../ Ca maine
poate am samor -/ Si dansii n-or mai fi priviti / De nici un trecator". ("Regret"). Repaosul devine o
starebinevenita dupa o astfel de viata plicticoasa, iar jalea, resemnarea si tristetea invadeaza
spatiulmental: "Zadarnic flaute canta/ in aste zile pagane -/ La vant s-au dus aspiratii/ Nimic
nuramane..." ("Gaudeamus"). Nici cartea nu mai este deschisa in asteptarea mortii, iar noapteadevine
inspaimantatoare: "Ce mai este... carti de noapte/ Mai citesc, si-mi pare ca sunt viu/ Cineiar aprinde
lampa/ Cand e prea tarziu"? ("Tacere"). Luminile lumii apar estompate, anotimpurilese invalmasesc,
ducand cu ele "Tristeti pe vant, tristeti de mort" ("Amurg"): "Erau ziare,evenimente/ De vremuri
grave, sat de regret - / Suspecte umbre de cabaret.../ Erau ziare,evenimente.// Sunau tambale,
tarzianoapte.../ De cabaret comun -/ Femei racneau betia falsa/ Prin miros de tutun." ("Ecou
tarziu").Volumul "Stante burgheze" vine sa radiografieze, inainte de moarte, lumea ce nu poate
oprideclinul, negandu-se, astfel, pe ea insasi. Infernul, in tusa expresionista, devine de metal, plin
deflacari ce elimina resturile impure: Acolo, spun calatorii,/ Ca numai rafale de foc/
Se denunta/Lugubru, metalic" ("Sic transit"), iar zilele, la fel ca toate celelalte, trec anodin si
monoton, cagloria pierduta a lumii. Cetatea imbatraneste treptat, sub suflarea eternitatii: "Cantec,
deasupracetatii,/ imbatranire?!/ Eternitatii i-am zis" ("Idei"), iar marile idei mor in caruselul zilelor,
al vizitelor unde nu se intampla nimic, discutiile banale ferindu-i pe vorbitori de spectrul mortii:
"Veacul m-afacut/ Atat de cult,/ incat ma uit/ Peste oameni.../ S-ar putea face/ Multe reforme./ Ma
gandeamsingur./ Eram fara nimeni./ Si tocmai azi/ Au venit musafiri./ - Tu ce dai, eu ce dau.../ A, de
candnu ne-am vazut" ("Vizita"). Noul univers este, astfel, in exclusivitate, unul banal, culinar,
radioulpropunand o lume a gurmanzilor: "Cantau/ La «Radio»/ Populare,/ Aperitive,/ De-o tuica,/
Simasline./ Legende clasice,/ intr-un castel,/ Departe,/ Secolul XVIII./ Ceaiuri,/ Piscoturi/ Si-acadele"
("Moderna"). in ultimele poezii ale volumului, universul poetic se scufunda in trecut, numai apartine
prezentului, pentru ca roata timpului s-a mai deplasat inca putin si toate verbele suntla trecut:
"Reintram in targ./ Zapada licarea/ Electric,/ Pe fereastra ta./ Se ducea o noapte./Citeam/ Ca in nopti
de iarna"("Boema"). in acest fel, Bacovia inscrie lumea pe o panta apocaliptica, pe care aluneca
treptat, poezia sa fiind o apocalipsa estetica a mediilor prin care atrecut.