Comentariul literar al poeziei Decor de George Bacovia

George Bacovia n. 4/16 septembrie 1881, Bacău, Regatul României – d. 22

mai 1957, București, Republica Populară Română, a fost un scriitor român format la

școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise

în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici

moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară,

va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept

cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din

poezia română modernă. Una din creațiile sale este poezia Decor.

Titlul „decor” are drept corespondent în natură un ansamblu de obiecte care compun

cadrul necesar desfăşurării unei acţiuni, o ambianţă creată pentru ca omul să se

manifeste cu toate valenţele sale. Bacovia dă acestui cuvânt valoare de simbol,

sugerând viaţa, propria existenţă, în care poetul se simte timorat, izolat, pustiit, din

cauza imposibilităţii de a comunica spiritual cu lumea exterioară.

Imaginarul poetic al poeziei Decor transfigurează realitatea concretă prin

corespondenţa elementelor din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări

interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a

simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-

gramaticale reprezentate de puţinele verbe la persoana a III-a: „stau”, „plâng”,

„străbate”, „apar”, surprinzătoare fiind absenţa totală a pronumelor personale.

Poezia Decor este structurată în trei strofe şi trei versuri libere care însoţeşte fiecare

strofa pentru a accentua şi sintetiza ideea exprimată anterior. În această poezie

Bacovia apelează la mijloace simboliste variate şi anume: cuvântul-simbol, culoarea,

simetria versurilor şi versul liber, toate acestea creând o muzicalitate expresivă în plan

ideatic, relevând stări sufleteşti. Sunt evidente, aşadar, două planuri distincte ale

existenţei: unul exterior simbolizat de parc, de copaci, de păsări, în general de acest

decor funerar şi unul interior, sugerat de pustietatea sufletească a poetului, care-i

provoacă deprimare, disperare, dezolare, nevroză. Incipitul poeziei este reprezentat de

versul-refren ca element de recurenţă simbolistă, ce se compune din „cuvântul-cheie”

şi elementul cromatic: „Copacii albi, copacii negri”.

În prima strofă, decorul este compus din copaci, cuvânt-simbol care sugerează

componente ale vieţii umane, care ar putea fi înzestrate cu vitalitate, dar aceasta este

anulată simbolistic: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar / Decor de
doliu funerar... / Copacii albi, copacii negri. / În parc regretele plâng iar...”. Strofa a

doua apelează la simbolul păsării, ca sugestie a speranţei şi zborului interior, a

aspiraţiilor şi nădejdilor umane: „Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar /

Străbate parcul secular... / Cu pene albe, pene negre... / În parc fantomele apar...”.

Amărăciunea, ca stare a eului poetic, este sugerată de pasărea „cu pene albe, pene

negre”, care îşi pierde trăsătura definitorie pentru existenţa ei în univers, trilul, având

acum un „glas amar”. Poetul este incapabil să-şi construiască visuri, idealuri, existenţa

sa spirituală fiind un chinuitor coşmar bântuit de fantome, de iluzii şi insatisfacţii: „în

parc fantomele apar”. Ultima strofă se constituie într-o concluzie ideatică a morţii

universale, simbolizând prăbuşirea spirituală a eului poetic, absenţa oricăror elemente

vitale fiind evidentă: „Şi frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Şi

pene albe, pene negre, / Decor de doliu funerar...”. Sporeşte muzicalitatea versurilor,

prin repetiţia obsesivă a culorilor alb-negru care amplifică starea eului liric. Finalul

poeziei reprezentat de ultimul vers liber, „în parc ninsoarea cade rar...” poate sugera

apăsarea psihică provocată de moartea universală, simbolizată de „ninsoare”, o

dezlănţuire a naturii înseşi, care nu este bruscă, ci lentă, monotonă, fără sfârşit. Poetul

nu are soluţii de supravieţuire, va fi copleşit de „ninsoarea” care „cade rar” şi

inexorabil în sufletul său. De obicei, în poeziile simboliste ale lui Bacovia există un

cuvânt-cheie, în jurul căruia se construieşte întreaga poezie, toate celelalte elemente

întorcându-se permanent către acesta; repetiţiile, refrenele, reluările sunt modalităţi

diverse de reactualizare, de revenire ideatică, de reamintire a substanţei lirice.

Cuvântul-simbol sau cuvântul-cheie este „parc”, reprezentând spaţiului exterior (al

lumii) corespunzător spaţiului interior (al sufletului), simbolizat şi prin termenul

„decor”. Personificarea „O pasăre cu glas amar” şi epitetele cromatice obsesive „alb” /

„negru” amplifică tristeţea sufletului pustiit şi solitar, senzaţie sugerată de sintagmele

„regretele plâng” şi „parcul solitar”.

În concluzie pot spune ca originalitatea lui George Bacovia s-a remarcat prin impresia

acută de sensibilitate extinsă la scara întregului univers, prin dezolarea sufletească, prin

uşorul său sarcasm. Mircea Anghelescu afirmă că George Bacovia „este o personalitate

artistică complexă, ale cărei valori nu pot fi căutate pe o singură coardă şi că relativa

monotonie tematică a poeziei sale ascunde de fapt o mare bogăţie interioară de

sensibilitate şi o diversitate derutantă a artei sale”.