Cromatica bacoviană în poeziile “Plumb” și “Amurg Violet”

S-a spus că George Bacovia depășește, ca viziune artistică, simbolismul, apropiindu-se de

mișcarea expansionistă. Poezia lui Bacovia este cea mai profundă a întâlnirii sensibilității
ultragiate a “artistului proletar cult” de după 1880 cu simbolismul francez. Este nu numai
creatorul unei atmosfere foarte personale, dar chiar un poet mare care s-a coborât în infern. G.
Bacovia moștenește de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, ținuta de refractar,
nostalgia maladivă, “filozofiile” triste si mai ales tonul de romanță sfâșietoare, cu complicări
estetice, precum audiția colorată.
Poetul evocă senzația de limbaj elementar, în opoziție cu limbajul frumos, poetizat, al
liricii de până atunci. Monotonia imaginilor, gestica patetică a eului, coloristica intensă sau
obsesia cromatică a tablourilor, impresia de real dezarticulat sau de univers poetic absurd,
mecanic, care exprimă în cele din urmă ideea unui sfârșit continuu, impresionează receptorul.
“În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictură a cuvintelor sau audiție
colorată(…). Pictorul întrebuințează în meșteșugul sau culorile: alb, roșu, violet. Le vezi cu
ochii. Eu, am încercat să le redau cu inteligență prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare” (G. Bacovia)
Bacovia se folosește de indicațiile cromatice, formând un titlu simbolic, pornind de la
starea de spirit, pentru a valorifica opera. Două dintre operele renumite ale poetului care
evidențiază îmbrățișarea cromaticului cu simbolismul sunt “Plumb” si “Amurg Violet”.
Universul bacovian este dominat de nevroze, depresii si gol sufletesc.
Poezia “Plumb” este scrisă de către poet la vârsta de nouăsprezece ani. Prin 1900 face o
vizită la cavoul Sturzeștilor din cimitirul din Bacău, după o înmormântare a unei rude. În cavou
erau niște masive scrieri din plumb, peste care se aflau depuse coroane de frunze si flori de
plumb. Tânărul poet a fost foarte impresionat de interiorul a cărui stranie atmosferă l-a obsedat.
Opera pare un manifest al liricii bacoviene, o sinteză a notelor sale specifice psihologice și
estetice. Pătrunde într-un tărâm al somnului vecin cu moartea, frigul și pierderea memoriei.
Bacovianismul e definit tocmai de această structură a unui suflet vibratil, prizonier al unui
univers rece.
Plumbul este simbol tutelar al întregului univers bacovian, plumbul conotează apăsarea
sufletească, supărarea lăuntrică, prăbușirea speranței, viața amorfă, opacă, lipsită de deschidere,
existență cenușie, supusă tragic gravitației universale. Existența apare în poezie drept una grea,
consumată sub un cer de plumb și traversează diametral corbii morții.
Plumbul este culoarea amurgurilor “de humă” ale toamnei bacoviene. În „Plumb”,
simbolul apare obsesiv de trei ori în fiecare strofă, de fiecare dată având conotație inedită:
„sicriele de plumb" semnifică moartea grea; „flori de plumb" viața apăsătoare; „aripi de plumb"
aspirația frântă, imposibilitatea zborului, a ridicării din încleștarea pâmântului; „coroanele de
plumb" virtuțiile doborâte; „veșmântul de plumb" faptele nerecunoscute; „amorul de plumb"
dragostea ce moare. Plumbul este un simbol malefic, e semn al neputinței. Sensul major al
acestui simbol este, alunecarea lentă a oamenilor în moarte, a lucrurilor și a lumii, sub greutatea
de plumb a destinului universal.
Termenii de referință ai poeziei “Amurg violet” par a avea ceva comun cu poezia
romantică prin prezența apusului sau a nopții ca puncte de plecare în realizarea visului sau a
referinței romantice. Amurgul și apusul dețin percepția lumii, amurgul presupune un clar-
obstacol, o ezitare a culorilor, ceea ce dă lui Bacovia putință de a destructura realul și de a se
proiecta într-un imaginar halucinatoriu. Deși în “Amurg Violet” se regăsesc multe dintre
trăsăturile liricii bacoviene, precum atmosfera specifică, descompunerea lumii reale prin
amestecul de planuri temporale care-și pierd funcția ordonatoare și existența unor spații
sugestive, prin prezența simbolului, a laitmotivului care generează muzicalitate, totuși poezia
ilustrează mai degrabă un lirism obiectiv, în care eul poetic este un punct de referință pasiv (Din
turn, pe câmp văd voievozi cu plete), decât un eu marcat de spaime ori de presentimentul
declinului și al morții. “Amurg de toamnă violet”, este de natură să creeze o atmosferă aproape
statică, dominată de un cromatism obsesiv ce se imprimă asupra întregului text.
Faptul că, în această poezie culoarea violet a putut să pară un “joc”, “arbitrar și
capricios”, o alunecare “în materialism”. De fapt, poezia este un pastel obținut prin monotonia
unor mari suprafețe colorate în violet, amintind de imaginea expansionistă. Șocul cromatic are ca
efect optic dispariția spațiului adânc în favoarea impresiei de suprafață , poleită, strălucitoare. E
o luminozitate omogenă, care transformă orașul într-un decor scenic. Culoarea este asociată
dimensiunii temporale, reînviind în minte tablouri de istorie feudală. Violetul este strigătul
sufletului traumatizat de înserarea de toamnă: “Amurg de toamnă violet…/ Doi plopi, în fund,
apar în siluete/ Apostoli în odăjdii violete/ Orașul tot violet”.
“Am considerat întotdeauna arta ca o recreație după muncă. Dacă aș fi trăit într-o regiune
de șes e sigur însă că aș avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. La Bacău cenușiul
e o culoare frecventă…De asemenea violetul… în cele mai multe poezii am plecat de la elemente
concrete și date biografice” (Bacovia). În altă ordine de idei, textul bacovian ilustrează modul în
care subconștientul îmbinat cu cromatica formează un stil de artă unicat. Bacovia reprezintă
punctul cel mai înalt al simbolismului român, întruchipând imaginea unui artist.