Sunteți pe pagina 1din 2

Poema in oglinda de George Bacovia

Poezie de tip simbolist

"Poema in oglinda", aparuta in volumul "Plumb" (1916), explica in buna masura


mecanismul reflectarii in universul poetic bacovian, felul in care elementele spatio-temporale
exterioare devin peisaj interior si perceptie sinestezica in maniera simbolista: "in salonul plin de
vise,/ in oglinda larg-ovala incadrata in argint,/ Bate toamna,/ Si gradina cangrenata,/ in oglinda
larg-ovala incadrata in argint." Procedeul este de mise en abime, de lume reflectata in oglinda, in
semnificatiile ei profunde. inca din prima strofa, oglinda isi defineste rolul esentialin spatiul
poetic, complex, continuat in tot textul, cuprinzand mai multe unghiuri de reflectare: oglinda
axa de simetrie intre planul real, in dezagregare, contaminat de trecerea timpului ("Bate toamna,/
Si gradina cangrenata"), si cel ireal, antinomic, proiectie onirica a eului, in "salonul plin de vise";
oglinda - poarta de trecere, de corespondenta intre spatiul exterior, al unei naturi in agonie
lenta, discreta, si cel interior, devitalizat si el prin personaje melancolice, prin atitudini livresti,
prin atmosfera decadenta de final de epoca, in care o muzica lenta, de "clavir prafuit", uneste, in
melodia ei obosita, un plans discret al timpului universal; oglinda - reflectare antinomicaa starii
de spirit a membrilor cuplului, "eu" si "tu", ea, "ostenita", "pierduta", coplesita de melancolia
sfarsitului povestii lor de dragoste, el proiectand inca iluzoriu "poema roza a iubirii viitoare",
pana cand, trecand din planul imaginar in cel real, in "gradina devastata", se cufunda in peisajul
sepulcral, intr-un mormant cu tente vag mioritice sau eminesciene: "insa pal ma duc acuma in
gradina devastata/ Si pe masa parasita - alba marmora sculptata -/ In vesmintele-mi funebre,/ Ma
intind ca si un mort./ Peste mine punand roze. Hon palite.-ntarziatc/ Ca si noi...".
in toata aceasta rotire muzicala de sensuri ale decadentei naturii "cangrenate", "devastate" de
toamna si ale prabusirii visului de iubire sub efectul unei melancolii inexplicabile, ca un "mal du
siecle", versul "in oglinda-ovala incadrata in argint" revine ca un laitmotiv al poeziei, regland
nuantele, corespondentele, recompunand mereu, precum oglinda magicianului atemporal,
hybrisul miscator al lumii, confundand planurile, starea agonica a naturii, sub semnul culorii
violete dominante, si atmosfera obosita a unei povesti de dragoste spre stingere. Starile acestea,
comunicante prin apele oglinzii, se confunda, se transfera, intr-o sinestezie totala, protagonistilor,
eului liric, el insusi receptacul, oglinda a unei complexe stari de spirit.
Amanuntele, imponderabilele acestui spatiu virtual al oglinzii se armonizeaza perfect,
poezia avand, de asta data, acea cadenta muzicalii specific simbolista, relevanta
pentrucorespondentele depline dintre elementele cadrului exterior si trairile lirice. Toamna,
vazuta ca un imens depozitar al starilor de tristete, bate" o cadenta irepresibila a trecerii, a
timpului, gradina este "cangrenata", natura toata este maladiva, rasturnata in oglinda, inducand si
in spatiul interior, "in salonul plin de vise", starea de neliniste, de anihilare treptata a
biologicului.
Iubita apare in acest "joc secund" al realului "ostenita", intr-o imbracaminte opulenta,

recitand o poezie, preluand si amplificand atmosfera crepusculara de afara, in cromatica violeta a


apusului: "in fotoliu, ostenita, in largi falduri de matase,/ Pe cand cade violetul,/ Tu citesti
nazalizand/ O poema decadenta, cadaveric parfumata,/ Monotona." Poema "decadenta" este inca
o oglinda, alt plan de reflectare a realului, e monotona, "cadaveric parfumata", ceea ce poate
sugera, in concordanta cu toate manifestarile stingerii autumnale, insasi moartea poeziei, un
sfarsit al Logosului. Iubita este maladiva, receptand constienta, cu ochi "ironic", agonia toamnei,
adormind in aceasta atmosfera de totala decadenta, de moliciune a fanarii, reflectand, inca o data,
in subconstient, preluat din oglinda, intregul tablou: "Dar pierduta, cu ochi bolnavi,/ Furi, ironic,
imprejurul din salonul parfumat./ Si privirea-ti cade vaga peste apa larg-ovala,/ Pe gradina
cangrenata,/ Peste toamna din oglinda -/ Adormind...".
Versul Eu prevad poema roza a iubirii viitoare" functioneaza in gol, inertial, ca o placa defecta de
patefon, insa pentru putin timp. Poetul insusi constientizeaza ruptura definitiva, stingerea iubirii,
catre al carei sens converg toate elementele poetice, dar gestul sau este neobisnuit, opus celui al
iubitei, nu o cufundare in apele somnului, ci o iesire din oglinda, chiar in peisajul concret al
toamnei, ros de cangrena sfarsitului: "insa pal ma duc acuma in gradina devastata/ Si pe
masa parasita - alba marmora sculptata -/ in vesmintele-mi funebre,/ Ma intind ca si un mort,/
Peste mine punand roze, flori palite.-ntarziate/ Ca si noi...". Poetul se intinde singur pe lespedea
funerara. intr-o invaluire ritualica in "roze, flori palite,-ntarziate", intr-o atmosfera prevestitoare
de moarte. E o sugestie de stingere in mijlocul naturii, de integrare, poate in sens mioritic, in
ritmurile ineluctabile ale firii, intr-un mormant de roze fanate, semn al concentrarii vietii in
forme trecatoare.
Finalul poemului reia simetric inceputul, cu o niuzica-bocet reunita din melodia trista,
finala, a clavirului "prafuit" si din plansul universal al apei din havuzuri, completand insa, in
oglinda, taDioui initiat cu un eiemeni care atunci npsea um peisajuiui cmcuui,
kauuanui, mormantul,firesc integrat intre "agonia violeta" si "gradina cangrenata": "Zi, finala
melodie din clavirul prafuit,/ Or ajunge plansul apei din havuzele-nnoptate./ Vezi, din anticul
fotoliu -/ Agonia violeta,/ Catafalcul,/ Si gradina cangrenata,/ in oglinda larg-ovala incadrata in
argint...". Culoarea violeta a crepusculului determina starea de liniste finala, de situare a celor doi
indragostiti intr-o atmosfera romantic-decadenta, de sfarsit de lume. Chiar cadrul interior este
acum incremenit, compus din relicve: "clavirul prafuit", "anticul fotoliu", din care se vede
"gradina cangrenata", reflectata in singurul obiect stralucitor, "oglinda larg-ovala incadrata in
argint". in ea se reflecta imaginea decrepita a lumii biologice, incapabila sa mai renasca din ea
insasi. Apare "catafalcul", simbol al mortii universale: natura insasi devine o relicva, un strigat al
materiei care nu se poate implini in forme stabile, urmand coordonatele trecerii continue, ale
frangerii formelor. Melodia finala a poetului presupune un Gotterdammerung, un final
apoteotic al intregii lumi. Toata aceasta lume decadenta se compune intr-o oglinda argintata,
printr-o reflexie imperfecta, a continuei multiplicari a planurilor.