AMORUL UNEI MARMURE MIHAI EMINESCU REFERAT -

COMENTARIU

Poezia a fost publicată în revista Familia din 19 septembrie -1 octombrie 1868, această poezie se
înscrie ca început al unei serii de poezii asemănătoare şi conţine deja afirmarea unui misoginism, a
cărui substanţă şi termeni se vor îmbogăţi continuu până la sarcasmul din Dalila.
E posibil ca acest titlu : Amorul unei marmure să-i fi fost inspirat lui Eminescu, cum a sugerat-o
Bogdan-Duică, de piesa franceză Les filles de marbre a lui Theodor Barriere şi Lambert Thiboust,
jucată în 1862 la laşi de o trupă franceză şi reluată în 1863 şi 1868 de trupa Pascali la Bucureşti.
Eufrosina Popescu juca desigur un rol în ea. Autorii, voind să dea o replică tezei lui Duimas din
Dama cu camelii, susţin că femeile, în ciuda aparenţelor, au o inimă rece, sunt indiferente şi lucide,
sunt de „marmură".

Poetul, iubind pe una din aceste creaturi marmoreene, îşi exprimă impetuos resentimentul său : el
vrea să fie un rege asirian, să fie Satan sau Dumnezeu şi invidiază leul din deşert, oceanul,
vânturile, care pot cel puţim să-şi dezlănţuie turbarea.
El singur n-are pe nimeni căruia să-i destăinuie iubirea sa nebună : destinul a voit ca el să adore o
piatră.

In realitate, poezia nu are decât o legătură îndepărtată cu piesa de teatru semnalată de Bogdan-
Duică : n-a rămas decât o asemănare de titluri. Şi nici nu e necesar aici să recurgem la opera lui
Barriere şi Thiboust : chiar în România, Eminescu putea găsi un model în poezia lui Depărăţeanu
Intitulată Â une fille de marbre, apărută în 1861 în culegerea Doruri şi amoruri.
Chiar dacă Eminescu nu este cu totul original în alegerea titlului său, textul redactat e în întregime
al

lui. încă din 1866, după Perpessicius, el schiţează prima formă - două strofe de dimensiuni mici, în
care exprimă o viziune sceptică asupra gloriei şi imortalităţii -, apoi, tot în acel an, un şir de
patruzeci şi cinci de versuri (in strofe de câte trei versuri lungi şi al patrulea redus la un simplu
emistih), anunţă din punct de vedere formal textul definitiv.
Suntem surprinşi, studiind această a două schiţă, de inspiraţia care o animă : violenţa susţinută,
exprimată într-o serie de sarcasme pare a nu avea nici o legătură cu poezia publicată Amorul unei
marmure, desigur violentă şi ea în primele strofe, dar care se continuă apoi cu o anumită tandreţe.

In realitate, ni se oferâ ocazia de a reţine în esenţă, din această epocă a vieţii sale, un procedeu al
compoziţiei întâlnit de multe ori apoi la Eminescu : prima dată poetul aşterne pe hârtie schiţe
inspirate fie de personaje simbolice, fie teme filozofice foarte generale privind destinul omului şi al
universului. E vorba de drame, imense fresce, de poeme ciclice. Dar ele nu sunt decât începuturi.
Din monumentul în construcţie, Eminescu ia anumite materiale şi le exploatează compunând o
operă de dimensiuni reduse. Acest al doilea moment al creaţiei sale se caracterizează printr-o
mare libertate : poezia de mici dimensiuni, extrasă de pe şantierul monumental, nu e strict fidelă
nici în spirit, nici ca formă proiectului iniţial.

Ea păstrează totuşi o trăsătură - şi chiar acesta e scopul exegezelor pe care le întreprindem în

această lucrare : să vedem legătura care uneşte a doua redactare de prima, pe de o parte, - să
arătăm, pe de altă parte, cum redactarea a doua a căpătat originalitate, cum momentul nou se
distinge de momentul încercării din care a rezultat.
Acest fel de investigaţie e uneori greu de realizat. Aici însă nu există nici o dificultate : Amorul unei
marmure apare în ansamblu ca un fragment desprins dintr-un poem semiepic, senul iric, care ar fi
avut drept erou pe Horia. Desigur nu e vorba de Horia, personaj istoric, revoluţionar ardelean
executat pe roată în 17853. E vorba de un nou Horia, un personaj mitic, creat după plac, de poet,
după propriul său model : este fratele lui Mureşan, al lui Sarmis sau al Dacului, personaj pe care-l
vom cunoaşte curând. El n-are nimic istoric ; e un împrumut de nume pentru poet -ân companie cu
alte personaje de care se leagă în chip bizar într-o notă înseilată pe o variantă a poeziei Amicului
Filimon Ilia - La ce trilogie se gândea poetul ? Şi cât de surprinzătoare este juxtapunerea acestor
trei nume ! Un gra-matician de la Blaj, un şef al revoluţiei ardelene, un liric latin.

Toţi trei sunt reuniţi sub epitetul comun de nehunul de amor, iar această formulă foarte curioasă
reapare ici şi colo în manuscrisele acestei epoci, ca o obsesie. Astfel că suntem tentaţi să clasăm
ciornele grupate în jurul Amorului unei marmure sub acest indice general : „amorul nebun, eroul
devenit nebun din dragoste excesivă" . Şi într-adevăr, acest cuvânt-cheie nebun îl regăsim într-o
încercare din aceeaşi
Adevăratul Horia inspiră lui Eminescu, cam în aceeaşi epocă, o poezie de unsprezece distihuri în
care Carpaţii, vechii munţi, joacă rolul principal şi recunosc pe răzvrătiţi drept stăpân al lor :
„Nalţi suntem noi munţii - zice - un vechi Carpat, Dar el e mai mare, că ni-i împărat."

E desigur frapant faptul că acest cuvint nebun, caracterizează un erou revoltat, din primele ciorne
în versuri, pe care Perpessicius le leagă de poezia discutată. Astfel citim în ms. 2258, 222 v, după
două strofe despre glorie şi nemurire, la care am făcut aluzie mai sus, aceste două versuri izolate :
„Cind lumea otrăvită zvirlind cu petre-n mine Va rlde d-un nebun..."
Aceste strofe, scrise pe foi deteriorate de o lungă purtare în buzunar, sunt considerate de
Perpessicius vecine, prin scris, cu anumite variante la Amorul unei marmure.
Citim în strofa 10 versurile:
„Mormânt era odată şi naţia română Fiinţa cea nebună fu Horia al meu Ce arunca in hohot cu
fulgerul în mină Blăstem lui D-zeu."
Epitetul surprinde într-o încercare poetică de inspiraţie patriotică în care Carpaţi, Dacii şi
Libertatea, „copilă răpitoare", joacă roluri principale, simbolice. Astfel, în aceeaşi epocă, redactând
o poezie de dragoste destinată tiparului şi o schiţă de poem naţional, Eminescu era obsedat de
această noţiune de „nebunie".

Această primă constatare ne împiedică să dăm formulei nebunul meu amor din versul 14 din
Amorul unei marmure sensul convenţional şi banal cărura i-ar corespunde în franceză „fol amour"
(amor nebun). De altfel, expresiile vecine : cumplita mea durere, îndeosebi, şi tonul general al
bucăţii, ţinând cant chiar de exagerarea romantică, trădează o violenţă şi un sarcasm care
depăşeşte cu mult valoarea curentă a expresiei „amor nebun".
Trebuie deci să mergem mai departe în aceeaşi direcţie, adică să analizăm, în măsura posibilă,
motivele care fac din Horia o „fiinţă nebună", încercând să înţelegem cum Eminescu, asimilându-se
eroului său, participă la furia şi nebunia lui.
In ansamblu, în pasajul pe care l-am citat, „blestemul" contra lui Dumnezeu are de ce să ne
surprindă. Cel oare-,l rosteşte e un Horia imaginar, Horia al meu - zice poetul -, iar nu curajosul
revoltat ardelean care nu era deloc un filozof ateu.

Pentru ce acest blestem ?

Răspunsul ne e dat în manuscrisul 2259, 255-255 v, premergător Amorului unei marmure, în care
cu-vântul blăstem şi verbul a blăstema apar în vecinătatea unor expresii de o violenţă susţinută :
„Eu viu să cer nu viaţă, amor şi fericire, Nu... ură şi blăstem"
declară personajul căruia îi dă cuvântul poetul. Cui se adresează el ? Se pare că femeii iubite. Şi de
ce-i cere el ură ? Explicaţia e în versurile 23-24 :
„Eu nu cer decit ura-ţi, să ştiu însă în fine Câ-un gând d-al tău e-al meu."
Dacă poetul cere astfel ura din disperarea de a nu fi obţinut dragostea este nu numai pentru a
pune stăpânire pe o parte cel puţin din fiinţa iubită, adică pe acea parte în care fiinţa îl detestă, ci
şi pentru ca ceilalţi, şi în speţă femeea iubită, să fie la unison cu ura lui proprie. Căci el e plin, într-
adevăr, de ură. Are blestemul în inimă (vers 4), blestemă universul întreg şi fericirea lumii din
cauza nenorocirii sale. Această imprecaţie culminează ou strofa 4 :
„Urâsc întreaga lume c-o patimă atee Urăsc o mea fiinţă, urăsc inima mea Aş blăstema pe mama
fiindcă e lemee Femeea ca şi ea."
Ură fără margini şi care nu cruţă nici pe Dumnezeu, nici ceea ce omul are mai sfânt, mama sa,
acesta-i paroxismul provocat de disperarea iubirii în omul îndrăgostit de o femeie indiferentă, ca
marmura.
Disperare lucidă, care se poate legitima prin motive clare. Căci citim, într-adevăr, în strofa
următoare :
Sunt rău tiindcă mintea îmi seacă de turbare Că nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci însuşi o
privire, fie omaritoare Neci partea lui Satan.
Aceste două strofe au dispărut din versiunea definitivă, - care are multe atenuări, dacă o
comparăm cu această ciornă. Dar acest ansamblu de gânduri şi sentimente paroxistice, Eminescu
nu l-a abandonat niciodată. Trebuie să credem chiar că, dimpotrivă, forţa şi coerenţa lui i s-au
impus ca manifestări de mare valoare lirică.

Intr-adevăr, în încercarea de dramă intitulată Mira, pe care Perpessicius o publică la nivelul

variantelor bucăţii Melancolie7, regăsim aceeaşi temă îmbogăţită cu toate implicaţiile sale : în actul
I, scena IV, Ştefan destăinuie lui Maio iubirea sa pentru Mira, Era fericit, dar într-o zi el zări pe Mira,
tânăra fată :
„Pin' te-am văzut, o Mira... pin' te-am văzut în ţaţă, înger cu sin de piatră, cu diadem de gheaţă..."
8
Acest „sân de piatră" ne duce imediat cu gândul la Amorul unei marmure, iar certitudinea de a nu
avea parte, în nici un fel, de fiinţa iubită e analizată şi aici, prin personajul imaginar Ştefan, dar
într-o formă mai căutată, mai circumscrisă :
„...O lume, cer şi fire
Au cântecu-i, visarea-i, o lacrim'-, o privire Şi-n lumea asta-ntreagă sunt eu şi numai eu Ce n-am
nici o atomă din tot cugetul său. Şi tocmai de-asta mintea îmi seacă de turbare Căci n-am neci o
privire fie omorâtoare Căci nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci partea nopţii palizi, neci
partea lui Satan." '

Blestemul contra lumii şi contra mamei se exprimă într-o formă asemănătoare :

„De-aceea urăsc lumea c-o patimă atee Ş-aş blăstăma pe mama, fiindc-a fost femeie Femeie ca şi
dânsa..." 10
Această îngrozitoare Imprecaţie pare de fapt a fi cea mai adecvată pentru poet, când vrea să
atingă punctul culminant al revoltei nepioase. Şi nu ne depărtăm de tema noastră semnalând că în
Rugăciunea unui dac găsim acelaşi blestem pe buzele unui personaj care, şi el, cum vom vedea,
trăieşte un violent resentiment faţă de femeia iubită. Rugăciunea unui dac ne va apărea drept
poemul în care Eminescu atinge treapta cea mai înaltă a impietăţii şi sacrilegiului antireligios.
Paroxismul revoltei atee coincide în lirismul lui Eminescu cu imprecaţia contra unei mame :
„Pin' ce-oi simţit
Că pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o".

AstfeJ, ne găsim în faţa unui sistem de idei şi de imagini care formează un bloc şi a căror coerenţă
e deja solidă în 1868. Odată cu redactarea acestei poeme, convenţională în aparenţă, cu străluciri
excesive, care este Amorul unei marmure, apare - împinsă în umbră, dar prezentă - o temă
esenţială a lirismului eminescian : revolta atee născută din disperarea iubirii.
De ce natură este acest amor pasionat şi decepţionat ?
Ceea ce izbeşte în general, îndată ce încercăm să-i prindem caracterul, este nuanţarea întrucâtva a
reântoarcerii la sine, ca un fel de egoism. Pasiunea pe care o încearcă omul pentru femeia
marmoireană şi regretul pentru răceala ei se complică cu sentimentul de a fi micşorat, redius,
pierdut în acest dispreţ glacial. Dimpotrivă, dacă femeia ar răspunde la atâta iubire, nu numai că
ea ar avea de câştigat, fiind glorificată pentru totdeauna, atingând nemurirea, dar mai mult :
poetul şi-ar simţi propriul său geniu crescând la infinit. Citim în Mira :
„O ! de m-ar iubi Mira, de m-ar iubi atunce M-aş iace-o lilomelă ce dntâ-n sunte lunce, M-aş lace-un
poet înger dintr-un tiran de fier Ce înnegreşte lumea sub cel mai senin cer."
La fel, în ciornele pentru Amorul unei marmure citim (ms. 2259, 255-255 v.) :
„Căci eu nu cer iubire, c-atâta bine
M-ar face dintr-un atom egal cu D-zeu." 12

in ciorna 2262, , schimbările promise poetului de certitudinea iubirii sunt şi mai extravagante. Pare
că o contaminare cu tema Horia a avut loc, orientând triumful sperat în sensul satanismului
atotputernic, într-adevăr, „iubirea sfântă" a femeii ar da omului forţe suficiente pentru a deveni un
blestem. Formula e stranie. O regăsim în strofa 9
„Prin sunta ta iubire aş fi blăstemul mare Ce vâjie-n abisuri a demonilor chor Părind suflet de tunet
un gând de răsbunare Archangel de omor."
Această strofă 33-36, cu o semnificaţie neprecisă Ia prima lectură, conţine unul din acele grupe de
cuvinte-cheie care permit adesea să stabilim legături lămuritoare de la un text la altul. Este grupul
Archangel de omor care pare în mod cert să chinuie pe poet în acea epocă.

Astfel, Carpatul revărsându-şi lava sa arzândă pe fruntea apărătorilor libertăţii, Horia va apărea în
lumină, - sau cel puţin statuia lui
Recunoaştem în aceste încercări lirice începutul unei opoziţii, care se va arăta curind fecundă, între
geniul binelui şi geniul răului, personificate în fiinţe supranaturale sau mitologice, cele două
categorii aflându-se uneori amestecate, ca în Venere şi Madonă. Pentru moment „iubirea sfântă" se
opune arhanghelului morţii, sau acelaşi personaj asumă, într-o manieră ambiguă, natura celor doi
îngeri ostili, putând deveni în acelaşi timp Satan şi Gavril 14.
Suntem aici la sursa primară a ceea ce am numi „angelogia eminesciană", temă atât de bogată şi
atât de personală, încât nu putea fi explicată în geneza ei printr-o simplă influenţă a creaţiilor
romantice din Occident.
E important de observat că poema Amorul unei marmure, desprinsă din ansamblul primitiv de care
ţinea, nu mai păstrează deloc urmele acelui sarcasm ucigător, nici revolta smintită, -
disproporţionată prin violenţă ei faţă de cauza care a provocat-o : răceala unei femei.

La fel, în proiectul dramei Mira formula reapare, - de data asta rostită de un personaj
feminin, Mira însăşi. într-adevăr, citim în sumarul actului V o menţiune dintre cele mai
curioase. Suntem în momentul când Mira otrăveşte pe Ştefan. „Beat de otravă şi de iubire",
Ştefan se apropie de ea, dar tânăra fată îi smulge pumnalul, îi spune că ea intră la
mănăstire strigând : Un pas înainte şi te omor cu pumnalul tău ! Câteva clipe mai târziu,
Ştefan moare şi ea îl întoarce, mort, cu faţa la pământ. Eminescu scrie în paranteze : Sunt
îngerul omor. Şi aici uciderea e asumată de un personaj cu dublu caracter : de erou patriot, pe de
o parte (moartea lui Ştefan permite triumful veritabilului moştenitor al lui Ştefan cel Mare, - Petru
Rareş), iar pe de altă parte de erou romantic, copleşit de pasiune şi de grijile vieţii.
Mai întâi, tânguirea e a poetului însuşi, nu a unui personaj fictiv. Apoi ea e îndulcită, - satanismul se
atenuează în folosul visului elaborat de poet, al a-cestei grandori sperate de el şi al glorificării
promise femeii, dacă ea consimte să-l iubească, aşa cum el o iubeşte.

Astfel, de la şaisprezece ani, tânărul Eminescu visa acest fel de divinizare care l-ar fi ridicat
deasupra lui însuşi şi i-ar fi permis să imortalizeze, printr-o anumită revenire, femeia care l-ar fi
iubit. Dorinţă iluzorie. Mulţi ani mai târziu, o poezie ca Pe lingă plopii fără soţ va măsura intervalul
pe care viaţa însăşi 1-a trasat între visurile tinereţii şi decepţiile maturităţii.