1.

Femeia, idealul creatiei si a perfectiunii in lirica

eminesciana.

In literatura romana, Eminescu este cu siguranta, reprezentantul

de seama al poeziei romantice,fiind poate cel mai mare poet al iubirii.

Caracterul popular si uman al poeziei sale romantice indeplineste

criteriile unui ideal de frumusete si puritate la cel mai inalt nivel.

La inceputul creatiei eminesciene, prezentele feminine se asociaza cu

imaginea unor semidivinitati,aspect din care se dezvolta doua ipostaze
caracteristice ale eroticii eminesciene: prima este aceea a angelitatii
feminine, confuzia “inger-femeie”,intalnita in poeziile din tinerete, iar a
doua caracteristica fiind “conceperea frumuseţii feminine ca imagine a
frumusetii absolute”(loana Em. Petrescu, Eminescu,modele
cosmologice si viziune poetica) viziune ce asociază iubirea cu poezia .

In prima etapa a scrierilor sale, Eminescu isi intruchipeaza iubita

sub forma fiintei angelice si/sau demonice (Venere si Madona),
ambele ipostaze fiind prezente in egala masura,echilibrandu-se
reciproc intr-o oarecare masura. Aceste aparatii ale acestui ‘’demon cu
ochi mari,cu parul blond’’ fiind probabil inspirat din prima sa dragoste
pentru o fata,la varsta de numai 12 ani. Prima muza a lui Eminescu a
fost o tanara cu parul blond din satul unde a copilarit, pe numele ei
Casandra Alupului.
În urmatoarea perioada de creatie, iubita este o proiectie mitica,fiinţa
de basm, zana, craiasa (Freamăt de codru, Călin – file din poveste,
Lacul).

In vechile mituri si filozofii , femeia este purtatoarea atributelor

zeitei fertilitatii, un simbol al permanentei vietii ȋn formele devenirii
timpului, adica intrupare a chemarii naturii. Eminescu gandeste relatia
femeie-natura, mergand pana in momentul in care natura i se
substituie femeii.

Iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele

fundamentale de manifestare a personalitatii sale, sunt fenomenele
care il insufletesc, il entuziasmează , sunt mijlocul de implinire
spirituala, sunt nevoi esentiale de viata si suflet.

Iubirea la Eminescu reprezinta un ideal, un vis catre o implinire

sufleteasca dar si fizica,care putin cate putin decade transformandu-
se intr-un sentiment contradictoriu, fericire dublata de rautate, pentru
ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamăgirii si
al descurajarii. Intalnim astfel diferite ipostaze ale femeii in opera
eminesciana: femeia corupta,meschina; femeia copilaroasa; femeia
eros,senzuala si ispititoare. Dragostea cunoaste dimensiuni de la
suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare albastra", "Lacul", "Pe
langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito",
"Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita
("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").
 Feminitatea este devine simbol, o adoratie care, depasind
pragul obisnuitului , trece in absolut iar femeia ajunge sa fie ridicata la
rangul de simbol.

Dacă femeia simbolizeaza natura , iar aceasta viata , chemarea iubitei

inseamna chemarea vietii cu o sete nesatisfacuta pentru a trai.

Pe plan terestru, unde femeia intruchipeaza sensul vietii, ea

devine totodata iubita si muza,idealul vietii dar si al creatiei.ceea ce
implica o asociere intre stea, apartinand planului astral, si muza,
componenta terestra, ambele unite in sensul sursei de creatie.