Sunteți pe pagina 1din 3

Iubirea care reînvie

În opera eminesciană iubirea reprezintă un ideal şi cunoaşte numeroase etape,


începănd cu iubirea adolescentină, inocenţa şi ajugându-se în final la iubirea văzută din
perspectiva poetului matur, experimentat care de această dată conferaă iubirii un
caracter dual.
Setea de iubire, o iubire absolută, îi stăpâneşte eului liric întreaga fiinţă
punându-şi amprenta pe toate operele poetului. Pentru Eminescu, El şi Ea, cuplul celor
două jumătăţi, stau la baza întregului Univers eminescian, iubirea fiind Stăpâna Lumii.
În viziunea poetului Eminescu,iubirea este o parte integrantă din ceea ce
reprezintă pentru el un ideal feminin.În poeziile eminesciene,dragostea se află în
centrul universului eului liric,este cea care declanşează mecanismul lumii şi se îmbină cu
elementele naturii într-o armonie aproape perfectă.În primele poezii,Eminescu aduce
un elogiu iubirii,o metamorfozează în copilă,femeie,înger,o idolatrizează şi o înglobează
în fiecare simbol al naturii.Apoi,sentimentul dragostei este înlocuit de o „dulce
suferinţă”,de regretul şi dezamăgirea unei iubiri neîmpărtăşite,neînţelese.În poemul
„Ce e amorul?”,poetul dă singur o definiţie a iubirii: „ E un lung prilej pentru
durere,/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere”.În poezii precum „Lasă-ţi
lumea…”,”Iubind în taină”,poetul încearcă să reaprindă flacăra iubirii prin
dorinţă,chemare,speranţă.În aceste poeme,cei doi îndragostiţi,elementele centrale ale
lumii eminesciene,se contopesc cu natura,iubirea lor reînviind departe de ochii
lumii,într-un codru secular,care îi protejează.
Poemul „Lasa-ţi lumea” este una dintre operele care exprima tema iubirii şi a
naturii,această temă constituind aspiraţia poetului către perfecţiune,către sentimentul
dulce al dragostei care renaşte şi readuce cuplul în univerul paradisiac format de lacul
ce reflectă chipul perfect al fetei,de luna şi stelele care limiteaza spatiul intim in
care se desfaşoara iubirea şi care totodată sunt martori sacri a fericirii lor.
Citind versurile celor 3 poezii,respectiv “De-or trece anii”,”Lasă-ţi lumea” şi
“Iubind în taină” ,am înţeles că iubirea este acel sentiment unic ce poate trece de
orice impediment şi care uneşte oamenii –suflete neajutorate în faţa graţiosului
sentiment- oricât de diferiţi am fi.Iar Eminescu dovedeşte că până şi universul omului
preocupat de întrebările ce ţin de existenţă să îşi poată găsi un punct comun cu
universul cald al omului obişnuit,o intersectare fără de care viaţa nu îşi mai poate
continua cursul fericit din momentul în care eului liric şi fetei cu părul de aur li s-au
încrucişat drumurile.
În poezia „Lasă-ţi lumea” se identifică “labirintul iubirii” pe care poetul ar dori
să-l străbată alături de iubita sa, pe cărările îtortocheate ale pădurii bătrâne, sub
scânteia astrelor.Codrul este asociat unui labirint,intrarea în acest spaţiu fiind o
trecere de la profan la sacru, la o lume pură, a sentimentelor şi trăirilor intense.
Pădurea devine unicul martor al iubirii, un martor etern,tainic.Tema reprezintă o
evadare într-o lume de vis, plină de dorinţă şi iubire, părfumată discret şi colorată în
tonuri vibrante, energizante, cântată cu atâta bucurie şi patimă.

Peisajul eminescian se completează cu elemente cosmice precum stelele şi luna.


Luna este un motiv fundamental în creaţia eminesciană, un motiv romantic,asociat
motivului nopţii.Lumina lunii creează o atmosferă de taină, face ca peisajul să fie difuz
şi slujeşte concepţiei romantice conform căreia viaţa este o simplă iluzie.În această
profundă poezie,dragostea începe a-şi crea un cadru propriu şi asemeni poemului
"Floare albastră", ea constituie un indemn pentru ca fiinţa iubită să-şi părăsească
lumea rece şi pustie,să cunoască dulceaţa îmbătătoare a amorului aprins.
În poezia "De-or trece anii..",simbolul gingăşiei,al fericirii pământeşti şi al
inocenţei,reaparut iar in viata eului care a continuat să nutrească în taină sentimente
profunde pentru fiinţa iubită ,readuce continuarea unei dragoste care ,rezistând în
timp,ascunzându-se în gândurile şi trăirile interioare eului ,se exteriorizează
acum,când fiinţa iubită reapare iar pasiunea încearcă să îşi caute împlinirea
trecutului.
Chiar şi timpul petrecut departe de iubită nu a fost de prisos pentru că el nu a
făcut decât să amplifice profunzimea sentimentelor:”De-or trece anii cum trecură/Ea
tot mai mult îmi va plăce”.Eminescu concretizează abstractul farmecului feminin ce
apasa asupra iubitului prin cele două locuţiuni pronominale nehotărâte,substantivizate
prin articole nehotărâte,tocmai pentru a readuce în prim plan în profilul
iubitei,trăsăturile ei misterioase, care îi provoacă vibraţii cu puteri de neînţeles
eului.Această iubire ce depăşeşte terestrul îi produce acestuia o suferinţă
existenţială,indispensabilă,întrucât acesta a devenit un rob al iubirii:”Astfel robit de-
aceaşi jale/petrec mereu acelaşi drum…”,drumul semnificând trecerea prin viaţă dar şi
suferinţa îndragostitului.
Doar absenţa iubitei cauzează eului liric adevarata suferinţă mortuară regasită în
poezia “Iubind in taină”:””gura-mi e arsă se sete/şi-n ochii mei se vede-n friguri
chinu-mi” iar “copila cu lungi şi blonde plete” este unicul leac pentru fericire:”Fă un
sfârşit durerii…Vin` la sânu-mi .”.
Conform opiniei lui George Călinescu, în opera lui Eminescu există patru ipostaze
diferite ale iubirii: iubirea paradisiacă, iubirea demonică, iubirea mortuară şi iubirea
elegiacă. În poeziile sale, tema iubirii se contopeşte, deseori, cu tema naturii şi a
jocului inocent, neintenţionat,care este transformat într-un joc sentimental.

Poeziile care ilustrează tema iubirii ce reînvie(„Iubind în taină”,”Lasă-ţi


lumea”,”De-or trece anii...”) exprimă puterea de iluzionare,starea de reverie,de
aspiraţie spre fericire,o rechemare a iubitei într-un univers paralel,desprins de
realitate. Astfel,iubirea apare ca o Pasăre Pheonix care reînvie din propria-i
cenuşă,căci dragostea pierdută şi melancolia se transformă în cenuşă,însă ultima
scânteie a unei iubiri profunde,sincere,are puterea de a reaprinde focul dragostei
adevărate şi să-l determine pe poet să creeze opere literare impresionante.