Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Blaga, poetul-filosof, aplecat peste intrebarile lumii, voce singulara intre poetii-tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii romanesti interbelice orizonturile fascinante ale gandirii mitopoetice cristalizate intr-o viziune cosmologica de o uluitoare coerenta. Aventura cuvantului si a tacerilor bune ale lui Blaga intemeiaza un teritoriu privilegiat, la cumpana apelor, intre traditionalism si modernism, intre constiinta autohtoniei si vocatia universalitatii. Lumina lui Blaga este un univers al zarilor interioare, modelat intr-o structura cristalica prefigurata inca din prima poezie a volumului de debut, Poemele luminii (1919). Implicat in efortul generatiei interbelice de a schimba paradigma poeticitatii, Blaga si-a formulat principiile estetice in eseuri si aforisme, in numeroase acte poetice. Poezia programatica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunta o lirica reflexiva o confesiune a trairilor autentice, o poezie inzestrata cu o forta vizionara de exceptie. Titilul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii relieferaza, intr-un enunt propozitional, raportul eu poetic-univers. Intregul orizont mundan este imaginat ca o corola de minuni a lumii. Aceasta metafora revelatorie figureaza universul totalizator ca pe o reprezentare sferica de o fragila armonie (simbolul floral al corolei), definita prin ideea de miracol. Eul poetic se raporteaza la aceasta lume mirabila printr-o metafora verbala: Eu nu strivesc. Se evidentiaza astfel o legatura simpatetica intre eul rostitor si universul integrator si o atitudine protectoare fata de corola mundana. Subliniat prin recurenta (versul-incipit al poeziei), titlul devine profesiune de credinta a creatorului, repetata cu rigoare mai ales in prima etapa a creatiei (etapa impresionista o numeste Pompiliu Constantinescu, preexpresionista Ion Pop si expresionista Eugen Todoran). La nivelul compozitional, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu este structurat strofic. La nivelul sintaxei poetice insa, cele douazeci de versuri cu masura inegala, se organizeaza in patru enunturi poetice, deci in patru secvente. Aceastea au ca centru de iradiere a semnificatiei poetice metafora luminii, simbol al cunoasterii. Modelul gnoseologic este unul poetic, organizand referentul fictional pe doua planuri. Aceasta stuctura bipolara a imaginarului poetic este configurata pe un raport antitetic: prim-planul este focalizat asupra eului liric care opteaza pentru cunoasterea luciferica (lumina mea), in opozitie cu lumina altora care aleg calea cunoasterii paradisiace. Prima secventa (insumand cincin versuri) detaliaza relatia eu-univers enuntata metaforic in titlu. Rostirea poetica a eului blagian se intemeiaza aici pe un scenariu al calatoriei initiatice; in calea sa, in cutreierul sferic al lumii, eul poetic are revelatia unor intruchipari concrete ale miracolului vietii si ale misterului mortii pe care nu incearca sa le destrame. Fiecare

numire a corolei de minuni a lumii este un simbil care se va divedi esential in geografia mitologica a lui Blaga (Ion Pop). Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondete, sugerate la nivel textual prin coordonare sintactica. Florile sugereaza mirabila frumusete a naturii, a universului nu numai vegetal, fiindca numesc si fiinta iubitei ori copilaria, ori o perceptie sinestezica. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (tarana), dar si metafore ale cunoasterii prin asumarea traditiei, prin pastrarea legaturii spirituale cu strabunii. Ele reprezinta in acelasi timp, tulburatoarea taina a mortii. Intre aceste doua substantive-metafora se revelaza un intreg univers al viului. Motivul ochilor se asociaza firesc ideii de cunoastere contemplativa. Ochii sunt insa si un soatiu al intalnirii dintre eu si lume, o deschidere a universului interior spre tot ce inconjuara fiinta. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoasterii prin rostire poetica, prin cuvant, prin Logos si a cunoasterii prin Eros. Ca taine intralnite in cale si ocrotite prin iubire, cele patru fragmente ale unui Tot armonic inbogatesc vraja nepatrunsului ascuns. La nivelul discursului poetic, enumerarea celor patru termeni metaforici in finalul primei secvente textuale, determina marcarea lor prin accent afectiv si prin relief stilistic. Se cristalizeaza astfel o tulburatoare viziune asupra lumii, in centrul careia se afla eul iluminat de cunostinta unei legaturi consubstantiale cu intregul mundan, cu fiecare petala a corolei de minuni a lumii. Secventa a doua detaliaza un alt mod de cunoastere- cea rationala, numita de Blaga cunoastere paradisiaca. Aceasta este figurata poetic prin metafora ;umina altora, in care pronumele nehotarat desemneaza multimea celor care aleg calea minus-cunoasterii. Desi referentul poetic ramane cel din prima secventa, cele doua unitati compozitionale reliefeaza opozitia esentiala intre cunoasterea prin intelectul ecstatic si cel enstatic. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativa (nu strivesc, nu ucid), iar al doile, printr-un sinonim afirmativ (Lumina altora / sugruma vraja nepatrunsului ascuns). Obiectul cunoasterii este miracolul vietii si al mortii, tainele teluricului si ale celestului, exprimate prin dubla negatie (nepatrunsul ascuns) si prin metafora spatiala si temporala in acelasi timp (adancimi de intuneric). Secventa a treia defineste prin opozitie cunoasterea luciferica, aventura cognitiva a intuitiei, a iluminarii, a revelatiei cunoastere poetica privilegiata. Prin conjunctia adversativa dar se insituie antiteza lumina altor / lumina mea are valorizeaza dublu (negativ si pozitiv) metafora luminii. In acelasi timp, alternanta unicitate-multiplicitate (eu / altii) supramarcheaza la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentala a poeziei. Cunoasterea luciferica pentru care opteaza eul liric este detaliata poetic prin comparatia dezoltata cu lumina selenara, cu toate ca luna nu este una dintre obsesiile stilistice ale lui Lucian Blaga. In contextul acestei poezii, luna nu apare ca o eminesciana zeitate tutelara, ci personifica un dublu cosmic al fiintei infiorate de misterul existential. Identificarea creatiei poetice (lumina mea) cu lumina lunii si a eului liric cu misterele lumii si ale existentei este sugerata prin aglomerarea termenilor care desemneaza semantic ceea ce se ascunde dincolo de zaritea cunoasterii omenesti, dincolo de cenzura trancendenta impusa de divinitate. Campul semantic configurat prin termeni ca taina, intunecata zare, sfant mister, taina noptii este intregit prin constructii lexicare cu

prefixul de negatie: nepatruns, ne-nteles. Topica afectiva reliefeaza conotatiile acestei retele semantice prin inversiunea poetica. Analogia lumina lunii lumina mea sugereaza ideea ca actul de creatie poetica este iluminare si revelare a tainelor existentiale, este imbogatire nemasurata a misterelor fiintei si fiintarii. Prin actul poetic cae reintereaza actul mitic al creatiei, eul cunoscator devine eu creator, imbogatind taina lumii cu proriul inteles si neinteles, participand astfel la actul demiurgiei. Schimbarea regimului ontologic este evidentiata prin intrega serie a verbelor asociate eului subiect: eu nu strivesc, nu ucid/intalnesc/sporesc, inbogatesc [...] caci eu iubesc. Ultima secventa are valoare conclusiva, subliniata si prin conjuctia caci, motivand prin iubire relatia simpatetica a poetului cu esenta misterioasa a universului. Iubirea devine astfel instrument de cunoastere, cale de intuire a tainelor lumii. Aceasta emotie a universului launtric favorizeaza acordul empatic, nu rational, cu ilimitatul matafizic si cu intruchiparile diverse ale lumii fizice, limitate in materie si totusi, purtatoare ale misterului existential: caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte. Prin recurenta termenilor enumerati si in finalul primei secvente fiecare substantiv fiind pus, de asta data, sub accent stilistic prin repetarea lui si adverbial corola de minuni a lumii pare a inchide sferic, refacandu-si perfectiunea. Surprinzator, in noul tipar sintactic, fiecare termen al enumerarii devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice si toate treptele cunoasterii, insumate numai prin cunoastere luciferica. Prin acest dublu regim stilistic (metaforic si metonimic), ca si prin cristalizarea viziunii poetice in jului unei metafore revelatorii poezia lui Blaga se inscrie in paradigma modernismului. Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomica si asertiva a discursului definitorie pentru poezia de idei si pozodia moderna, cu vesuri libere, de o metrica variabila, cu libertati ritmice si cu inlantuiri de tipul ingambamentului, prin care se exprima gandul neingradit. Acest gand-lumina estompeaza granitele desparitoare dintre fapturi si lucruri, potentand astfel sentimentul participarii la misterul existential (Ion Pop).