Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Perioada interbelica se cracterizeaza , in plan autohton, printr-o efervescenta culturala,

gratie multitudinii de curente,cenacluri, ideologii literare , reviste aparute in acest interval de
timp. Lucian Blaga se inscrie ,prin intreaga sa creatie literara, in estetica modernista. Spre
deosebire de contemporanii sai , insa, Lucian Blaga opteaza pentru modernismul de tip
expresionist.De fapt, in spatiul cultural interbelic , poezia acestuia reprezinta un prim moment
de sincronizare deplina a formelor poetice romanesti cu cele europene. Pastrand teme si
repere ale poeziei traditionale, Blaga se indreapta spre structurarea discursului in maniera
poeticii expresioniste, alegand sa utilizeze forme prozodice noi.Cunoasterea si creatia devin
constantele liricii sale, iar arta poetica ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” asezata in
fruntea volumului de debut, ,,Poemele luminii”publicat in 1919 devine devine un progrm
literar atat al expresionismului poetului cat si al descoperirii modernismului in poezia
romaneasca .

Poezia se incadreaza in modernism prin: relatia cu filosofia, ambiguitatea discursului

liric, noutatea metaforei(metafora plasticizanta si metafora revelatoare ) , organizarea sub
forma unei arte poetice si innoirea prozodiei (vers liber si tehnica ingambamentului).

O prima trasatura modernista este aceea ca poezia se constituie intr-o arta poetica
explicita, profund subiectiva, in care autorul isi exprima intr-o maniera inedita și ușor
polemică, ideile despre rolul creatorului în lume, despre poezie ca formă de cunoaștere și
despre relația eului cunoscător cu misterul, toate aceste teme ilustrând viziunea expresionistă
a autorului asupra lumii. Spre deosebire de alți poeți interbelici, care se
raportează„instrumental” la procesul creator, definindu-l ca o suită de opțiuni și procedee, la
Blaga exprimarea „despre” poezie este mai degrabă un act afectiv, o atitudine a omului care
caută să comunice spontan.In concepția lui Blaga, ființa umană poate accede la cunoașterea
lumii în două moduri: prin cunoaşterea paradiziacă, apolinică şi prin cea luciferică, dionisiacă.
Cea dintâi este de tip rational, specifică oamenilor de ştiinţă, fiind sortita eşecului, deoarece
nu îmbogăteşte ființa, ci o sărăceşte. Cunoașterea dionisiacă e cunoaşterea poetica, intuitivă.
Are drept scop adâncirea misterului şi nu lămurirea lui. Este specifica sensibilității artistului,
avand ca scop îmbogățirea spiritului. In acest sens, formele verbale, nu strivesc", "nu ucid", pe
de-o parte, și sporesc", imbogatesc", pe de altă parte, conturează preferinta scriitorului pentru
cunoaşterea luciferică, trăsătură care il apropie de estetica expresionista.

O a doua trăsătură modernistă este reprezentata de ambiguitatea discursului

liric,conturata prin opțiunea autorului pentru metaforele revelatorii În acest sens, organizarea
ideilor poetice se face în jurul unor imagini realizate prin comparația amplă a elementului
abstract, de ordin spiritual (mister, întuneric, taină, adâncimi) cu un aspect al lumii materiale
(flori, ochi, buze, morminte,luna). Element de recurenta in intreaga lirica blagiana , lumina
este utilizata ca metafora pentru cunoastrere. Astfel,opozitia dintre metaforele
revelatorii ,,lumina altora”ce simbolizeaza cunoasterea paradiziaca, care ,,ucide
tainele” , ,,sugruma vraja” si ,,lumina mea”ce semnifica cunoasterea luciferica, care
sporeste ,, a lumii taina” sugereaza ideea ca rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii,
ci de a le adanci misterul prin creatie.In plus, aceasta conceptie este accentuata prin ampla
comparatie cu astrul selenar ,,si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci
tremurătoare/măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”.Spre deosebire
de lumina solara care reveleaza formele , obturand, in schimb, esenta, cea selenara are efect invers :
estompeaza contururile,dar sporeste sensurile.Este ceea ce si artistul nazuieste sa realizeze prin arta
sa. Asadar, metaforele revelatorii permit afirmarea deplina a eului poetic, intoarcerea catre
mit si simbol, catre spiritualitatea originara si cultivarea manifestarilor sufletesti.

Tema poeziei o reprezinta atitudinea poetica in fata marilor taine ale

universului:cunoasterea lumii in planul creatiei poetice este posibila numai prin
iubire(comunicarea afectiva totala).

O primă secvență-ancoră ce dezvăluie viziunea despre lumea creatorului blagian este

chiar incipitul poemului: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Aaspira la dezlegarea
misterelor universului echilibrează pentru Blaga cu profanarea perfecțiunii înseși, sugerată în
text prin simbolul corolei ce implică sfericul și prin atributul „de minune” trimite la totalitatea
tainelor lumii. Pronumele personal „eu” este așezat orgolios în aceasta primapoezie a
volumului de debut, poate ca: o expresie a influențelor expresioniste din volumele de tinerețe
sau, poate pentru a exprima asumarea atitudinii de protejarea misterelor lumii, atitudine
izvorâtă din iubire.Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip
rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică.

O altă secvență prin care sensul incipitului se întregește este cea finală: „Căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Enumerarea metaforică a atributelor lumii este
făcută nu la întâmplare, ci în ordine crescândă a elementului de mister cuprins între ele. În
repetiția conjuncției coordonatoare „și” înaintea fiecărui termen îisubliniază importanța egală
cu celorlalți deja menționați.Seria metaforică poate fi interpretată în ansamblu prin faptul că
profanul cuprinde noul și că lumea, în diversitatea ei, se arată și se camuflează, dar poate fi
interpretată și prin corelații particulare.Astfel, „florile” evocă lumea văzută, frumusețea sau
sufletul uman; „ochii” sunt simboluri gândirii umane sau poate oglinda sufletului;„buzele”
reprezintă deopotrivă un simbol al comunicării ce dă glas gândurilor sau al iubirii;
„mormintele” deschid imaginația spre lumea de dincolo, spre taina morții sau sugerează
rămășițe ale trecutului. Iar în acest context, verbul metaforic „iubesc” din final devine sinonim
cu o cunoaștere poetică bazată pe implicarea afectivă.

Din punct de vedere structural, poezia cuprinde trei secvențe lirice (versurile 1-5, 6-13,
14-20). În prima secvență, curge un destin lumesc și creator („calea mea”) de a lungul căreia i
se arată numeroase tainei, cuprinse în enumerația „în flor, in ochi, pe buze ori morminte”. A
doua secvență (versurile 6-18 ) este delimitată prin conjuncție adversativă „dar” în două
enunțuri ample, care continuă „dialogul” tensionat între cele două forme de cunoaștere și/sau
creație. Astfel, sintagma „lumina altora”, asociată cu verbul „sugrumă” își compune forța
metaforică din radicalismul opiniei despre efectele acestei „lumini” asupra esenței
universului-„vraja nepătrunsului ascuns”- care trebuie lăsată în forma sa originară, de
nepătruns și oricum de neînțeles pentru om. Structura „întunecată zare” este un epitet
oximoronic prin care se sugerează aceleași interval magic dintre văzut și nevăzut, dintre taină
și revelația în care se plasează poezia.Fiorii din hiperbola „largi fiori de sfânt mister”
sugerează emoția sacră inerentă actului poetic, care imită la o scară insignifiantă creație
divină. Poetul Blaga, modest și conștient de precocitatea ființei sale, lasă a se înțelege că omul
care nu poate crea nimic la modul absolut, trebuie să se orienteze cu lumina pe care i-a dat-o
Demiurgul- numit ulterior de Blaga "Marele Anonim”- către păstrarea și, eventual,
amplificarea aurei de mister a fiecărui obiectiv din univers.Ceea ce este trebuie să îl motiveze
înspre o asemenea atitudine este iubirea, idee-confesiune cuprinsă în ultimele două
versuri( 19-20) : „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”.Crezul poetic blagian nu
are,așadar, rădăcini declarat estetice, ci afective, intim legate de vocația plăsmuitoare a eului
expresionist.

Verbele la timpul prezent, modul indicativ, sugerează plasarea eului liric într-o relaţie
definită cu lumea - prezentul etern şi prezentul gnomic - iar cuplurile antitetice, de verbe
afirmative-negative, definesc atitudini, raportări la mister. La acelaşi nivel se situează şi
opoziția dintre adjectivul posesiv „mea" şi adjec- tivul nehotărât,altora" (cunoaşterea poetică,
de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice.

Conjuncţia adversativă,,dar", reluarea pronumelui personal de persoana I„eu" și forma

afirmativă a verbului („sporesc") exprimă, fără echivoc, opțiunea poetului. Comparaţia amplă
reprezintă, în fapt, o încercare de plasticizare a conceptului, de transpunere în imagini poetice
sensibile a ideii.

b. La nivel lexico-semantic Se remarcă prezenţa unor termeni ai câmpului semantic al

misterului, noţiune esenţială a filosofiei blagiene, realizat prin termeni/structuri lexicali(e) cu
valoarea unor metafore revelatorii: tainele", „nepatrunsul ascuns", a lumii taina", întunecata
zare", „sfânt mister", ne-nteles", ne-nţelesuri şi mai mari". Esențială este opoziţia lumină -
întuneric pentru a releva compoziția textului: cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) versus
cunoaştere logică.Repetarea cuvântului,,eu" în poziție inițială susţine discursul confesiv,
nevoia de autodefinire în raport cu lumea, cu alteritatea.

c. La nivel stilistic

Esenţială este metafora revelatorie din titlu (corola de minuni a lumii"), în jurul căreia
se constituie întregul discurs poetic. Există, însă, alte structuri metaforice importante, precum
„nepătrunsul ascuns" (domeniul de manifestare a Marelui Anonim). Inversiunile largi fiori",
sfânt mister" sugerează intensitatea trăirii şi dimensiunea esențială a misterului pentru
condiția umană. Comparaţia amplă şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează ci...
măreşte şi mai tare taina nopţii"), de sorginte romantică, este relevantă atât pentru un efort de
transpunere poetică, dar şi pentru realizarea unei atmosfere propice misterului.

d. La nivel fonetic, opţiunea pentru poezia modernă este evidentă, remarcându-se pauzele
marcate de cezură, versul liber, cu fluență determinată de ritmul interior, eufonia

Prin toate acestea, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”ipostaziază relația inedită
dintre poezie și filozofie ca forme de cunoaștere a lumii, într-un proces de fericită
„contaminare” stilistică și tematică prin care lirica blagiană dobândește un profil
inconfundabil, reflexiv și subiectiv deopotrivă, ambiguu, dar și prietenos cu cititorul.