Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetica modernista prin

intermediul careia poetul isi expune conceptiile despre poezie si menirea creatorului in lume.
Lucian Blaga modifica idea traditionala de arta poetica, aceasta nemaifiind inteleasa ca la
Arghezi, ca “mestesug”, truda indlungata asupra cuvantului, ci ca atitudine subiectiva fata de
lume, ca modalitate fundamental de a intelege si a trai existenta. Poezia deschide volumul de
debut al lui Blaga: “Poemele luminii”, aparut in 1919. Ideile poeziei sunt, in linii mari, aceleasi cu
ideile enuntate theoretic si sistematizate in volumul “Conoasterea Luciferica” din “Trilogia
Cunoasterii”. Blaga sugereaza in ambele situatii, dar cu mijloace diferite, deosebirea dintre
gandirea logica, paradisiaca si cea poetica, luciferica. Primul tip de cunoastere inseamna
decodarea misterului, dezvaluirea lui, in timp ce al doilea tip presupune potentarea
necunoscutului prin contemplarea nemijlocita a formelor concrete sub care se infatiseaza.
Poezia apare ca o scurta confesiune in care Blaga vorbeste despre atitudinea lui fata de
tainele universului, optand cu fermitate pentru cunoasterea poetica, luciferica, prin intermediul
careia constiinta sa creatoare accentueaza misterul si da nastere metaforelor, imaginilor in care
se intuieste simultan existxistentua planuri diferite in oridnea lucrurilor: unul concret si unul
abstract.
Poezia se incadreaza in lirica modernista, atat prin elemente formale, cat si prin aspecte
de continut. Din punct de vedere al formei, versurile lui Blaga evidentiaza tehnica
ingambamentului, care favorizeaza exprimarea plenara a sentimentelor eului liric. De
asemenea, versul liber si masura variabila accentueaza viziunea expresionista asupra lumii,
enuntata inca din titlu. Din punct de vedere al continutului, poezia lui Blaga se remarca prin
inovarea temelor, motivelor si modalitatilor de expresie, precum si prin resemantizarea
conceptului de eu liric. Astfel, teme precum creatia, cunoasterea, iubirea sunt sustinute de
motive cum ar fi: lumina, misterul, luna, intunericul, iar toate acestea contureaza caracterul
marcat subiectiv al textului care, totodata, este sustinut si de repetarea aproape obsedanta a
pronumelui personal “eu”. In centrul poeziei se situeaza, asadar, un eu liric de tip expresionist
care se vrea intr-o permanenta contopire cu “Marele Tot”.
Sub aspect compositional, poezia este organizata in trei secvente construite intr-o
opozitie elementara, de la negatie la afirmatie. Poetul “nu striveste”, “nu ucide” si “nu
sugruma” tainele intalnite in calea sa, pentru ca lumea, in intregul ei, ramane o “uimitoare
corolla de minuni” ce inchide semnificatii nestiute sau neintelese inca. Imaginea este treptat
amplificata, prin noi elemente ce sporesc misterul lumii: “taine”, “vraja nepatrunsului ascuns”,
“adancimi de intuneric”, “intunecata zare”.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se constituie ca un act de marturisire a unui
crez artistic si a unei atitudini filosofice, avand in centru metafora-titlu care sintetizeaza cateva
dintre arhetipurile obsedante ale gandirii poetului filosof. “Corola de minuni a lumii” este
metafora care defineste universal pe care poetul aspira sa-l cunoasca, o lume care este parca
un conglomerate neprecis, alcatuit dintr-o serie intreaga de simboluri: “flori” – element vegetal
care implica o existent inocenta, viata in totalitatea trairilor ei; “ochii” – constiinta umana
reflexive, dar si sufletul, intelepciunea; “buze” – sugerand, deopotriva, rostirea si saratului,
cuvantul si trairea si “morminte”, marea taina a mortii.
Pusa in legatura cu verbul “a strive”, forma negativa, metafora “corolei de minuni a
lumii” transmite o nepotolita sete de cunoastere, o dorinta puternica de a decodifica misterele
universului, de a intelege totul. Dorinta de cunoastere, insa, este situate intr-un plan al
pozitivului, al luminii si al iubirii, pentru ca poetul nu ucide “cu mintea tainele” intalnite in calea
sa. Asadar, enumeratia de metafore “flori, ochi, buze, ori morminte” dezvaluie o lume intreaga,
o lume care este un obiect al contemplatiei si al iubirii poetului. Atitudinea de protejare a
misterelor este explicate prin iubire, sentiment care capata, la Blaga, semnificatia unui mijloc de
cunoastere, o cunoastere senzoriala, prin care eul liric este receptive la frenezia si vitalismul
existentei.
Metafora “lumina altora” care marcheaza secventa a doua a poeziei semnifica
distantarea rationala de realitate si sugereaza idea ca risipirea tainelor ii apare poetului ca un
gest de cruda violenta, aspect subliniat si prin alegerea vervelor cu sens brutal: “sugruma”, “nu
ucid”. Aceasta metafora apare in evidenta opozitie cu cea care urmeaza, “lumina mea”, cee ace
imprima poemului o nuanta distincta. “Lumina” nu constituie numai un symbol al ratiunii
umane, ci devine o metonimie pentru fiinta iubita. Astfel, Blaga enunta una dintre temele
majore ale volumului sau, iubirea, cazuta ca un instrument al cunoasterii, o cale de acces la
tainele lumii. Sintagma “Eu cu lumina mea” poate sugera, din acest punct de vedere, eternal
cuplu uman, ce contribuie el insusi, prin misterioasa forta de atractie a dragostei la sporirea
tainelor lumii.
Comparatia metaforica: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci
tremuratoare/mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi
fiori de sfant mister” evidentiaza imposibilitatea ratiunii umane de a cunoaste totul, de a
descoperi toate misterele universului. Prin cunoasterea rationala, rece, paradisiaca, fiinta
umana nu poate ajunge la cunoasterea deplina. Nici cunoasterea luciferica nu ofera cheia
misterelor, dar scopul acesteia este altul si anume potentarea si permanentizarea tainelor.
Iubirea, in acest sens, devine, nu doar o cale de accs spre necunoscut, ci si o modalitate de
existenta. Fiorii d sfant mister evoca posibila emotie resimtita de eul liric in fara sentimentului
care are forta de a construi lumea.
Finalul poeziei: “Si tot ce-I ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii
mei - / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte” propune identificarea eului liric cu
lumea, integrarea lumii in sufletul lui si deschiderea spre un univers de semne si simboluri.
Poetul isi afirma in mod direct iubirea pentru tot ce inseamna universal inconjurator, intelegand
prin aceasta ca sentimentele pe care le traieste sunt revarsate in preaplinul lor asupra fiintelor
necuvantatoare care devin, astfel, ipostaze ale universului poetic. Frenezia, vitalismul, trairea
exacerbata a emotiilor si a sentimentelor, toate acstea isi gasesc punctul de plecare in
atitudinea de maxima receptivitate a eului liric in fata “corolei de minuni a lumii”.
In opinia mea, Lucian Blaga devine creatorul unor imagini neasteptate si al unor metafore
revelatorii, cu o putere unica in a transmite idei. Versurile sale sunt o transpunere originala a
ideilor filosofice, iar inovatiile realizate, atat la nivelul semnificatiilor, cat si la cel al prozodiei,
precum disparitia rimei, masura variabila, tehnica ingambamentului, sustin caracterul
modernist al textulu