Lucian Blaga publică în anul 1919 în deschiderea primului său volum de poezii

“Poemele luminii” poezia modernistă “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezie
ce se înscrie în seria artelor poetice moderne din perioada interbelică, alături de
“Testament” de T. Arghezi, și “Joc secund” de I. Barbu.

Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic interbelic,
alături de Tudor Arghezi şi de Ion Barbu, este şi creatorul unui univers filozofic original,
care stă la baza liricii sale.

Modernismul s-a manifestat la începutul secolului al XX-lea ca formă a spiritului

inovator în artă și în cultură, opunându-se, astfel, tradiționalismului. Modernismul literar
cuprinde, în sens larg: simbolismul, expresionismul și avangardismul.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetică modernă care înglobează
influențe expresioniste: emoția ce tinde către intelectualizare, metafora revelatorie și
versul liber. În poezie apar două relații asupra cărora interesul poetic este concentrat:
relația poet-lume și poet-creație.

Tema poeziei este cunoașterea, reflectată prin metafora “lumina”, dar și atitudinea
poetului în fața marilor taine ale Universului, stabilindu-se un raport între eul liric și
Univers. În concepția filosofului Lucian Blaga, cunoașterea lumii este posibilă numai
prin iubire, concepție care reiese din secvența: “Eu nu strivesc…căci eu iubesc”.

Viziunea poetului despre lume se înscrie în perspectiva misterului și reflectă dorința de

potențare a acestuia, motivul central al lui Blaga, atât în opera filosofică cât și în cea
poetică. Pentru poet, există doua modalități de cunoaștere: cunoașterea luciferică,
poetică care accentuează misterul, și cunoașterea paradisiacă, rațională, logica, care
descifrează misterul.

Rolul poetului nu este de a descifra misterele universului și de a le ucide: “lumina

altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, ci de a le adânci enigma prin creație “eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină”Textul poetic este construit pe baza relațiilor de
opoziție care se stabilesc între cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea luciferică,
poetică “lumina mea” și cunoașterea paradisiacă, logică “lumina altora”.

Motivele poetice sunt misterul și lumina, motive centrale ale poeziei blagiene și
metafore emblematice ale operei poetului cu dubla semnificație: cunoaștere și iubire.
Titlul este alcătuit din sintagma “eu nu strivesc” și metafora revelatorie “corola de
minuni a lumii”. Pronumele “eu” repetat de șase ori în poezie, evidențiază rolul poetului
creator și reprezintă o marcă a confesiunii, având influențe expresioniste. Universul este
considerat o alcătuire armonioasă de splendori, atingând perfecțiunea. Forma negativă a
verbului “nu strivesc” potențează refuzul poetic pentru cunoașterea paradisiacă, de tip
rațional, autorul fiind adeptul cunoașterii luciferice, poetice, pentru că, în viziunea sa,
rolul poetului este a adânci taina unui mister, nu de a o “ucide”. Metafora revelatoare
“corola de minuni a lumii” exprimă atitudinea protectivă a poetului în ceea ce privește
misterul.

Poezia este structurată în trei secvențe lirice care se organizează în jurul sintagmei
“lumina mea” – “lumina altora”.

Prima secvență poetică exprimă refuzul ferm al autorului de a fi adeptul cunoașterii

paradisiace, făcându-se evidentă dorința sa de a potența misterele: “nu ucid cu mintea/
tainele ce le-ntalnesc/în calea mea”. Se pot identifica verbe care susțin cunoașterea, iar
metafora “în calea mea” semnifică destinul asumat al poetului.

Enumerația de metafore revelatorii din ultimul vers al primei secvențe desemnează

temele poeziei blagiene: flori – viață, ochi – cunoaștere, buze – iubirea, morminte –
moartea. Prin cuvântul “morminte” amplasat la final se face trecerea către un plan
superior, necunoscut și inaccesibil făpturii umane.

A doua secvență reprezintă o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și
luciferică, prin relațiile de opoziție care se stabilesc: “eu – alții”, ”lumina mea – lumina
altora”. Metafora “vraja nepătrunsului ascuns” impune faptul că misterul nu trebuie
explorat, iar prin “lumina altora se amintește de cei ce încearcă să descopere lumea prin
cunoașterea paradisiacă, distrugând “tainele” universului ” micșorându-le, nu mărindu-
le. Astfel, se optează către cunoașterea luciferică.

Verbul “sugrumă” susține și el caracterul distrugător al cunoașterii depline.

Cunoașterea pe care poetul o aduce lumii prin creația sa este comparată cu lumina lunii,
care sporește misterele nopții, și nu le dezvăluie. Eul liric pune accent pe faptul că pentru
a proteja misterele lumii este necesară o cunoaștere profundă emoțiilor și sentimentelor,
dar și a capacității de reflectare a acestora în univers. Metafora “cu largi fiori de sfânt
mister” conturează extazul în fața revelării misterelor universului.
Ultima secvență are rol concluziv, poetul considerând că atitudinea sensibilă și iubitoare
pot duce la descoperirea tainelor: “căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
Secvența mai pune în față și dragostea eului cu privire la viață și omenire, și crează o
motivație pentru cunoașterea luciferică.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o confesiune lirică, realizată cu ajutorul

mărcilor subiectivității eului liric: verbe și pronume la persoana I singular “eu iubesc”,
“nu strivesc”,” nu ucid”, adjectivul posesiv de persoana I “calea mea”, “ochii mei”.

Textul poetic reunește înnoiri prozodice moderniste cum ar fi versul liber (fără rimă,
măsură și ritm) și ingambamentul, care reprezintă continuarea ideii poetice în versul
umator, marcată prin scrierea cu literă mică la începutul versului. Limbajul poetic este
presărat cu procedee artistice și figuri de stil și are ca trăsătură principală
intelectualizarea emoției.

În concluzie, arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, sintetizează ideile
filozofice ale omului comun și poate fi considerate o autobiografie lirică, deoarece
exprimă concepţia lui Blaga despre lume şi despre eul creator, precum şi o viziune
inedită asupra lumii. Prin acest text poetul atrage atenția asupra tainelor din jurul nostru,
precum și asupra modului în care le putem percepe: fie judecându-le, găsindu-le un rost
logic, fie bucurându-ne de frumusețea lor, fără a încerca să le descifrăm.