Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Modernismul a fost o mișcare artistică de mare amploare, din secolul al XX-

lea, ce se opunea tradiției și normelor academice, cuprinzând mai multe forme de
manifestare, precum expresionismul, dadaismul, futurismul, suprarealismul și
simbolismul. Direcția modernistă poate fi caracterizată ca fiind anticlasică,
antiacademică și anticonservatoare.
La noi, modernismul a fost un curent literar inițiat de Eugen Lovinescu, a cărui
doctrină pornea de la ideea că există “un spirit al veacului” ce impune procesul de
sincronizare a literaturii române cu cea europeană, cunoscut și sub numele de
principiul sincronismului. Printre trăsăturile sale esențiale se numără diversitatea
tematică, inovația la nivelul limbajului, negarea valorilor poetice, revolta și libertatea
de exprimare, originalitatea și tendința de a șoca.
Lucian Blaga, poet, dramaturg și filozof român, a fost o personalitate de
seamă a culturii române interbelice ce a debutat cu primele sale creații lirice în
revista “Tribuna” în anul 1910. Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
deschide volumul de debut al autorului, “Poemele luminii”, publicat în 1919, și are rol
de manifest literar, configurând concepția despre poezie și rolul poetului. Poemul
surprinde atât relația poet-lume cât și relația poet-creație și cuprinde idei filozofice
despre cunoaștere și despre mister. Misterul este un concept central întâlnit în opera
blagiană, acesta susținând existența a două modalități de cunoaștere, de raportare
la enigmă: “cunoașterea luciferică”, cea care potențează necunoscutul prin
imaginație și “cunoașterea paradisiacă”, cea bazată pe rațiune, specifică omului de
știință care încearcă să descifreze misterul.
Tema poeziei este filozofică, surprinzând atitudinea poetică în fața marilor
taine ale universului și redând sentimentul de iubire ca modalitate de cunoaștere a
lumii. Ideile poetice nuanțează caracterul protector al eului liric, rolul acestuia fiind de
a ocroti și spori misterele lumii, nu de a le descifra. Poemul este construit în jurul
motivelor luminii și ale misterului, care definesc tema cunoașterii, realizându-se o
opoziție între “lumina mea” (cunoașterea luciferică) și “lumina altora” (cunoașterea
paradisiacă).
Titlul operei pune în relație eul poetic și lumea văzută ca “o corolă de
minuni”. Metafora revelatorie “a corolei”, imagine a absolutului sugerată prin ideea
de cerc, reprezintă universul cunoașterii luciferice. Plasarea inițială a pronumelui
“eu”, ce va fi reluat insistent în poezie, poate fi un semn al influențelor expresioniste,
în timp ce verbul la forma negativă “nu strivesc” notează opoziția instanței poetice
față de cei care distrug misterul.
 Din punct de vedere al compoziției, poezia are trei secvențe, prima și ultima
aflându-se într-o relație de simetrie, deoarece amândouă descriu poziția poetului în
legătură cu creația și misterul.
Prima secvență concentrează în cinci versuri atitudinea poetică în fața
misterelor lumii și refuzul cunoașterii raționale. Poetul este cel care protejează toate
înfățișările necunoscutului universal: “flori, ochi, buze, morminte”. Metaforele
enumerate surprind teme ale creației blagiene precum: viața și delicatețea esenței
umane, reprezentate prin flori, cunoașterea spirituală definită prin ochi, iubirea
simbolizată de buze și tema morții sugerată de morminte. Verbele utilizate la forma
negativă notează ipostaza ocrotitoare a eului liric: “eu nu strivesc și nu ucid”,
respingând ferm agresivitatea cunoașterii paradisiace. De asemenea, versul “în
calea mea” exprimă, metaforic, destinul poetic, însetat de contemplarea tainelor.
A doua secvență se construiește pe baza relațiilor de opoziție: eu-alții,
lumina mea-lumina altora. Această opoziție este structurată printr-un paralelism
antitetic care conturează efectul distructiv al cunoașterii raționale ce “sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”. Verbele la timpul prezent “sporesc/sugrumă”, dispuse în serii
antonimice, plasează instanța poetică într-o relație definită cu lumea, care stă sub
semnul misterului. Așadar, “lumina” reprezintă creația poetică obținută prin
sensibilitate interioară, doar aceasta fiind capabilă să păstreze frumusețea
universului. Sensul metaforic al verbului “îmbogățesc” și al sintagmei “sfânt mister”,
definesc munca poetului și rezultatul creației sale ce oferă cititorilor sentimente
înălțătoare, divine.
Finalul poeziei, secvența a treia, se constituie într-o concluzie ideatică, cu
caracter filozofic, cunoașterea luciferică fiind un act de contemplație și iubire: “căci
eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se evidențiază la nivel
expresiv prin utilizarea mărcilor subiectivității: pronumele la persoana I “eu”,
adjective posesive la persoana I “mea”, “meu” și verbe la persoana I “nu strivesc”,
“nu ucid”, “sporesc”.
Expresivitatea și sugestia textului liric se regăsesc la nivelul limbajului poetic.
Un rol important îl are plasarea pronumelui personal “eu” în poziție inițială și
repetarea lui de cinci ori în poezie ce susține caracterul confesiv, dar și poziția eului
liric față de lume și față de mister. Câmpul semantic al misterului este conturat prin
folosirea metaforelor revelatorii: “taine, nepătruns, ascuns, întunecata zare, sfânt
mister”.
Ineditul modern este realizat prin aspectul versificației, Blaga cultivând
versul liber, cu metrică variabilă. Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită
din 20 de versuri libere, fără rimă și măsură inegală, fapt ce evidențiază eliberarea
de rigorile prozodiei clasice. Ideile poeziei sunt reliefate prin scrierea cu majusculă la
început de vers și prin procedeul ingambamentului.
În concluzie, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o
artă poetică modernă, ce ridică problema relației dintre poet și creație, viziunea
despre lume fiind una bazată pe cunoaștere și mister.