Lucian Blaga, autorul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, este unul dintre

reprezentanții de marcă ai modernismului românesc din perioada interbelică, alături de Tudor

Arghezi și Ion Barbu.

Dacă modernismul debutează în Franța spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ecourile acestuia în
literatura românească de la începutul secolului al XX-lea includ manifestări nuanțate cum ar fi
coexistența simbolismului alături de expresionism și ermetism. Blaga ilustrează, mai ales în
prima parte a creației sale, curentul literar expresionist, care se traduce prin exacerbarea eului
liric la nivel universal, printr-o vitalitate dionisiacă, prin aspirația spre absolut, prin setea de
cunoaștere prin iubire a misterelor universale.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului: cunoaşterea
lumii în planul creaţii poetice este posibilă numai prin iubire. Sunt puse în opoziție două tipuri de
cunoaștere, „paradisiacă” („lumina altora”) și „luciferică” („lumina mea”), prima încercând să
explice rațional misterul, dis:trugându-l astfel, iar cealaltă, cunoscută și ca „minus cunoaștere”,
bazându-se pe adâncirea misterului.

Poezia este o artă poetică modernă, definindu-se printr-o „o estetică a sincerității” și „un
simbolism muzical verlainian” (Irina Petras ). Acestui subiectivism i se opune o puternică
intelectualizare a mesajului poetic, de unde și ambiguitatea poeziei care „exprimă și își ascunde
sensul în același timp”.

La nivel compozițional, putem distinge trei secvențe lirice, marcate, de obicei, prin scrierea cu
inițială majusculă a versurilor: în prima secvență este redată atitudinea poetului față de tainele
lumii, a doua secvență se construiește pe baza relației de opoziție eu-alții,,,lumina mea" -,,lumina
altora", iar secvența a treia, cu rol conclusiv, arată că a potența misterul este echivalent cu a iubi
la modul ideal lumea.

În prima secvenţă lirică, poetul se vede ca un călător ce parcurge un destin, presărat de miracole,
precum ,,flori", ,,ochi", ,,buze", ,,morminte", acele ,,petalele" din ,,corola de minuni". Aceste
metafore-simbol sugerează diferite elemente cheie care tin de taina lumii: Florile sugereaza
frumuseţea efemeră, ochii- simbol al cunoasterii contemplative, reflexive, buze - rostirea,
comunicarea, morminte - sfarșitul, misterul morţii sau Marea Trecere. Poezia, ca formă esenţială
de cunoaștere pentru artist, trebuie să dezväluie aceste ,,minuni" într-o modalitate proprie
adâncindu-le vraja prin revelaţie.

A doua secvenţă lirică constituie relaţia de opoziție/antiteza dintre ,,eu" şi ,,altii". Este o amplă
comparație explicativă a ideii exprimate în versul inițial. Conjuncţia adversativă ,,dar" frânge
textul în două părţi, corespunzătoare celor două tipuri de cunoaştere.

Structura antitetică a discursului liric este necesară spre a opune cele două modalităţi de
cunoaștere a lumii, poetică (sau luciferică, revelatorie) și raţională (sau paradisiacă, logică,
analitică): ,,lumina mea"/,,lumina altora" , ,,nu strivesc"/,,nu ucid"/,,sugrumă” , ,,razele
albe”/,,intunecata zare”.
Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative, introdusă prin conjuncția,,căci",
conector argumentativ. Verbul ,,căci eu iubesc" este echivalent cu ideea de cunoaştere, o
cunoaştere prin iubire, luciferică, dezvăluind, dar în acelaşi timp ascunzând o parte a realității.
Dragostea poetului este sesizată prin gingășia cu care prezintă tabloul cosmic, utilizând
lexemele: ,,fiori", ,,tremurătoare". Cuvintele cheie ale poeziei sunt: ,,eu” , adică poetul, şi ,,alții”,
adică spiritele raţionale. Este prezenta tehnica ingambamentului, continuare unei idei in versurile
urmatoare, scrisa cu litera mica “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid”.

Titlul este alcătuit dintr-o propoziție dezvoltată și reprezintă o metaforă revelatorie care
semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Încă din titlu avem de-a face cu afirmarea subiectivităţii
lirice care îşi anunţă atitudinea faţă de „corola de minuni a lumii”, această atitudine nu stă sub
semnul distrugerii misterelor, ci a protejării lor. Pronumele personal „eu” este așezat orgolios în
fruntea primei poezii din primul volum, această plasare iniţială corespunzând influenţelor
expresioniste (exacerbarea eului) din tinereţe. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică, poetică. Metafora
revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc,
de întreg, semnifică misterele universale. Incipitul și finalul textului se află într-un raport efect-
cauză ce subliniază figura geometrică a cercului și înscrie însăși poezia în cadrul corolei de
minuni prin universul secundar pe care îl creează prin forța cuvântului.

Concluzia ar fi că omul trăieşte în universul misterului, că lumea e plină de taine care dau
frumuseţe şi sens, tainele pline de vrajă nu trebuie descifrate şi nu pot fi dezvăluite, pentru că,
prin dezvăluire, dispare şi frumusetea.