Modernismul 

presupune apariția formelor inovatoare în artă și literatură. Acestea se

opun tradiționalismului și normelor sale rigide, regăsindu-se în toate curentele literare
predominante la începutul și în decursul primei jumătăți a secolului al XX-lea: simbolismul,
expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul și altele.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este prima dintr-un șir de poezii ce compun
împreună volumul de debut al poetului și filosofului Lucian Blaga, volum intitulat „Poemele
luminii” și publicat în anul 1919. Opera se definește drept artă poetică modernă, în cadrul
său remarcându-se începuturile concepției metafizice pe care scriitorul a dezvoltat-o mai apoi
în lucrările sale.

În primul rând, poezia aparține curentului literar modernist prin tematica sa.

Astfel, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” are drept temă predominantă atitudinea
eului liric în fața marilor mistere universale. Contrar a ceea ce am fi tentați să credem,
acesta nu pledează pentru dezlegarea acestor taine, ci dimpotrivă; pentru potențarea lor, în
vederea sporirii cunoașterii de tip intuitiv, manifestată apoi la nivel spiritual.

În al doilea rând, modernismul textului este susținut de viziunea autorului asupra

lumii și a sensului creației artistice. Blaga numește cele două tipuri de
cunoaștere astfel: „cunoașterea paradisiacă” (cea științifică, bazată pe metode concrete,
tangibile) și „cunoașterea luciferică” (cea resimțită la nivel intuitiv). Primul tip de
cunoaștere se regăsește în cercurile cercetătorilor, în cele ale oamenilor de știință, având drept
scop descifrarea misterelor universale. Pe de altă parte, cunoașterea luciferică își propune
tocmai păstrarea, menținerea acestor taine ale Universului, fără de care procesul de creație
artistică ar fi inexistent. Pledoaria eului liric pentru acest ultim tip de cunoaștere se remarcă în
poezie în forma unei alegeri, exprimată, la rândul ei, prin negații repetate („nu strivesc”, „nu
ucid”, „nu micșorează”). Negațiile sunt prezentate într-un raport antitetic cu verbe afirmative
(„sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”). Astfel, înțelegem faptul că alegerea eului liric este aceea
de a înțelege și a interpreta lumea înconjurătoare prin sporirea tainelor universale, realizată
prin preferința pentru cunoașterea de tip luciferic, în defavoarea celei paradisiace.

Titlul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” conține o metaforă revelatorie, care
trimite la teoria cunoașterii luciferice. Pronumele „eu” simbolizează vocea eului liric, verbul
„nu strivesc” dorința acestuia de a nu lămuri, de a nu reduce misterele lumii adunate în
metafora „corola de minuni”. Accentul este pus pe confesiunea eului liric, deoarece
pronumele personal „eu” se repetă în fiecare dintre cele trei părți ale poeziei: „eu nu strivesc”,
„dar, eu, eu cu lumina mea”, „căci eu iubesc”. Primele două părți ale textului sunt de fapt, o
antiteză, iar ultima parte poate fi interpretată ca o concluzie fiind alcătuită doar din 2 versuri.

În prima parte a textului se observă încă din primul vers dorință eului liric de a nu strivi
minunile lumii, tainele întregului univers care este alcătuit din „flori”, „ochi”, „buze” și
„morminte”, moartea fiind văzută ca o ultimă treaptă a existenței. Chiar această primă
secvență are la bază metafora „lumina altora”, făcând trimitere la cei care încearcă să
descopere tainele universului prin cunoașterea paradisiacă. Acest lucru nu face decât să
adâncească tainele, să le facă greu de atins: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi
de întuneric”. Tipul de cunoaștere la care Blaga face trimitere se configurează pe baza
opoziției dintre metaforele „lumina mea” și „lumina altora”. Opoziția dintre cele două forme
de cunoaștere (paradisiacă și luciferică) apare în această primă secvență subliniată cu ajutorul
verbelor din „nu strivesc”, „nu ucid” și „sugrumă”.

Cea de-a doua parte a textului vine ca o opoziție primei părți, în centru fiind pusă metafora
„lumina mea” alături de conjuncția „dar”. Această metaforă este legată de cunoașterea
luciferică, specifică eului poetic, a cărui prezență este făcută remarcată de repetarea
pronumelui personal „eu” și de utilizarea adjectivului pronominal posesiv „mea”. Prin
cunoașterea luciferică, poetul „sporește”, „îmbogățește misterele lumii”, sugerate prin
versurile „ne-nțelesuri și mai mari”, „taina nopții” (metaforă), „întunecata zare”, ceea ce
produce emoție în fața misterelor lumii din „largi fiori de sfânt mister”. Ampla comparație
așezată între liniile de pauză funcționează ca o construcție în care ideile poetice se
plasticizează și se realizează cu ajutorul imaginarului poetic blagian: luna, noapte, zare, fior,
mister.

Incipitul și finalul textului se află într-un raport de cauzalitate. De altfel, întreaga poezie ar

putea fi redusă la o singură frază, care sintetizează ideea de protejare a misterelor universale:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte.”

În centrul discursului liric se află eul poetic, desemnat prin pronumele personal „eu”.
Frecvența acestui pronume susține caracterul de artă poetică al textului care deschide volumul
de debut.

Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se referă la ideea de

mister, de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor universale,
„flori, ochi, buze ori morminte” particularizează simboluri ale acestor taine: „flori” ar putea fi
simbolul pentru viață, frumusețe pură, „ochi” – metaforă pentru cunoaștere, „buze” -
metaforă pentru comunicare, „morminte” - metaforă pentru misterul morții. În această
variantă de interpretare, „flori” și „morminte” (metafore pentru viață și moarte) încadrează
metaforele sugerând atitudini esențiale ale umanului - cunoaștere, comunicare. Enumerarea
atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de
„mister” cuprins în ele. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului ascuns” este, de fapt,
grija de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt decât
parțial, prin metafore, prin revelațiile fragmentare și spontane, fără durată, ale cuvântului.
De la început, Blaga își reprezintă actul poetic ca pe un raport eu-lume. Între acești doi poli se
vor instala toate trăirile, toate tensiunile prezente în volumele viitoare. Începând cu
expresionismul, poezia devine expresie a conștiinței individuale; obiectul artistic trebuie să
aibă un „centru de greutate spiritual” care să coincidă cu centrul său de greutate obiectiv. Este
o concepție nouă asupra poeziei, care nu ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe
de la rostirea conștientă a vocabulei „eu”, de la detașarea vizibilă a conștiinței de lume și de
ceilalți („lumea altora”). Arta este, deci, un mijlocitor între conștiință și lume, sau arta se
naște datorită existenței conștiinței.

Sentimentul major este acela de contopire până la identificare cu misterele universale, cu

substanța ascunsă a lumii la care eul poetic se simte participând. Lumea este exprimată printr-
o metaforă sintetizatoare ca fiind „o corolă de minuni” (adică miracole, taine revelate care
se arată eului în toată splendoarea lor), pentru ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste „minuni”
să se obscurizeze treptat, transformându-se în „adâncimi de întuneric”, în „nențelesuri și mai
mari”. O stare de continuă tânjire, de nostalgie nevindecată se ascunde în spatele cuvintelor
ce exprimă comunicare senină cu lumea. Se ghicește de la acest volum ca Blaga va fi un
neîmpăcat, că va iscodi cu mari și chinuitoare întrebări aceste taine numai pe jumătate
revelate, pe jumătate refuzate. La nivel lexical, se poate observa că majoritatea termenilor
sunt însoțiți de un fel de „aureolă de sens” (M. Mincu), ca și cum semnificatul lor obscur
(sensul) ar tinde să depășească semnificantul (forma). Se poate spune că Blaga folosește un
cuvânt - mister, având un orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără a putea să
fie epuizat. El însuși, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un halou de semnificații ce
palpită provocând spiritul, ca și „florile, ochii, buzele, mormintele”.

În concluzie, poezia autorului Lucian Blaga este o artă poetică în care este exprimată viziunea
despre lume și care înglobează o serie de teme și motive specifice modernismului într-un
limbaj metaforic.