LUCIAN BLAGA – „EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

Încadrarea într-o tipologie, curent etc.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică, aşezată semnificativ la
începutul primului volum de versuri al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919). În esenţă,
textul lui Blaga vorbeşte despre deosebirile dintre cunoaşterea poetică şi cunoaşterea raţională
pe care le caracterizează punându-le în opoziţie şi pledează, evident, pentru cea poetică.
MODERNISMUL redescoperă marile teme literare – timpul, creaţia, iubirea, cultivă lirismul,
limbajul intelectualizat şi caută ineditul metaforei.
Printre temele predilecte se numără :
- tema creaţiei artistice, ars poetica,
- tema cunoaşterii
-tema timpului, a relaţiei cu Divinitatea
- tema religiei, a inspiraţiei filosofice, lirica existenţială, singurătatea
- tema iubirii ca formă a cunoaşterii, a împlinirii destinului spiritual
- panteismul, apolinicul, dionisiacul
-universul concentraţionar
-arta ca tărâm compensatoriu, ca lume a esenţelor ideale, sacre
-ermetismul
(de eliminat liniuțele și de transformat în frază)

Tema şi viziunea
Tema poeziei se referă la raportul eului poetic cu universul, care devine obiect al
cunoaşterii. Metafora centrală a poemului, corola de minuni a lumii, sugerează misterul
existenţial, tainele nepătrunse ale lumii, în raport cu care se manifestă cele două tipuri de
cunoaştere: cea poetică (luciferică) simbolizată în text de lumina mea şi cea ştiinţifică
(paradisiacă) - lumina altora. Simbolizarea cunoaşterii prin lumină, prezentă şi alte opere ale lui
Lucian Blaga, este un motiv frecvent întâlnit în literatura şi cultura universală.
Viziunea poetului asupra lumii, asumarea cunoaşterii poetice ca situare creativă în zona
tainelor lumii este anunţată încă din titlul reluat în incipitul poemului. Simbolul central al
poemului, lumina mea, este definit în cadrul relaţiilor de opoziţie cu lumina altora prin
construcţiile simetrice afirmativ-negative sau antonimice, relevate mai înainte, dar mai ales prin
atitudinea faţă de lumea percepută ca o corolă de minuni.

Titlul
 Titlul este un enunţ cu caracter de aforism. Termenii cheie sunt pronumele „eu” şi
metafora „corola de minuni a lumii”. Această metaforă cuprinde conotaţiile perfecţiunii şi
frumuseţii lumii create. Dicţionarul de simboluri arată că în mitologia indică, universul este
imaginat ca o floare uriaşă. Corola este este partea vizibilă a creaţiei, în timp ce rădăcinile, adică
originea lumii, rămân misterioase. Verbul „nu strivesc” exprimă o atitudine ocrotitoare a eului
liric faţă de mister.

Imaginarul poetic, simboluri, elemente de recurenţă, figuri de stil

Secvenţa I
Primul vers este un element de recurenţă, deoarece repetă enunţul din titlu: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. Eul poetic nuanţează această idee, prin indicarea
instrumentului de ucidere a tainelor – „mintea”, raţiunea. Totodată, face referire la domeniile în
care se concentrează tainele universului, prin simboluri: „în flori”- natura, „în ochi”- cunoaşterea
umană, „pe buze” – iubirea, limbajul, ori „morminte” – lumea de dincolo.
Diferenţierea celor două moduri de cunoaştere, luciferică şi paradisiacă, este evidenţiată
de regimul semantic al verbelor – predicat asociate celor două sintagme aflate în poziţie de
subiect. Astfel, „lumina altora sugrumă” sau, aşa cum rezultă din context, „striveşte”, „ucide”
misterul existenţial. Lucian Blaga reia aici un adevăr banal, cunoscut de când e lumea: obiectivul
principal al ştiinţelor a fost dintotdeauna descifrarea tainelor lumii.
Secvenţa a II-a
Trecerea la secvenţa a doua se face prin conjuncţia adversativă „dar” („dar eu”), marcând
opoziţia dintre cele două tipuri de cunoaştere.
Noutatea vine din atitudinea eului liric („eu”, „lumina mea”) faţă de misterul existenţial.
Eul, situat în poziţie de subiect, îşi asociază verbe-predicat cu un conţinut semantic opus celor
din seria anterioară: nu strivesc, nu ucid, sporesc, nu micşorează, măreşte, îmbogăţesc.
Înţelesurile acestei metafore sunt reluate la nivelul câtorva sintagme într-un sistem de recurenţe
menit să evidenţieze importanţa misterului existenţial şi, implicit, a atitudinii faţă de acesta:
tainele, vraja nepătrunsului ascuns, a lumii taină, întunecata zare, largi fiori de sfânt mister, tot
ce-i ne-nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari.
O mare forţă de sugestie o are comparaţia cu razele albe ale lunii, pentru că luna clarifică
parţial imaginea obiectelor. Motivul lunii este totodată un element expresionist prin care se
relizează legătura dintre planul cunoaşterii umane şi planul cosmic. Imaginea aminteşte definiţia
dată de Lucian Blaga expresionismului: „tot ceea ce are atingere cu ilimitatul, cu cosmicul, cu
absolutul”.
Epitetele accentuează specificul misterului: amploare – „largi fiori”, sacralitate – „sfânt
mister”.
Cuvintele derivate cu prefixul negativ „ne-„ evocă tabloul cosmogonic, asociind crearea lumii cu
creaţia poetică: „nepătrunsul ascuns”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri”.
Secvenţa a III-a

Se observă construcţia simetrică a ultimei secvenţe, în raport cu prima. Conjuncţia „căci”

subliniază rolul concluziv al ultimelor două versuri.
Atitudinea creativă a poetului situat în orizontul de mister al universului este condiţionată
de receptarea lumii prin iubire. În finalul poemului folosirea verbului „a iubi” în ingambament
(la final de vers, ideea continuând în versul următor) îi subliniază importanţa: căci eu iubesc/ şi
flori şi ochi şi buze şi morminte. Există aici simboluri care se referă la acele zone existenţiale în
care prinde contur misterul: lumea vegetală, conştiinţa umană, iubirea şi moartea. Coordonarea
se realizează prin „şi” cumulativ, punându-se în valoare fiecare termen.
Prozodie
Ajunsă la final, argumentaţia poetică realizată în versuri albe şi cu utilizarea inteligentă a
ingambamentului recurge la încă un procedeu de persuasiune: enumeraţia prin şi cumulativ care
dă individualitate semantică fiecărui cuvânt, însoţită, conform logicii textului, de o indefinită
notă de mister.
Concluzii
Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o primă artă poetică a lui Lucian
Blaga în care sunt prezente, sintetic, principalele elemente constitutive ale viziunii sale asupra
poeziei, asupra relaţiei poetului cu lumea: În faţa universului văzut ca o „corolă de minuni” în
care împlinirea individuală a fiinţei nu contrazice sentimentul comuniunii cu întregul cosmos,
poetul apare ca purtător al unei „lumini” nocturne, selenare, atotcuprinzătoare, favorizând
identificarea cu exteriorul mundan şi radical opusă „luminii altora” – simbol al conştiinţei
interogative, ucigătoare de „taine” (Ion Pop).