TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎNTR-O POEZIE MODERNISTĂ

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Lucian Blaga

PREZENTAREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI ÎNTR-O

PERIOADĂ/ CURENT/ SPECIE LITERARĂ
1. Autor. Text
Lucian Blaga este un important poet și filozof din perioada interbelică, reprezentativ pentru
curentul modernist alături de Tudor Arghezi și Ion Barbu. Dintre operele sale poetice, se
remarcă volumele “Poemele luminii” și “Pașii profetului”, iar dintre studiile filozofice amintim
“Trilogia cunoașterii” (“Cunoașterea luciferică”, “Cunoașterea paradisiacă”, “Eonul
dogmatic”).

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare în anul 1919 în volumul de debut
“Poemele luminii” și este un text programatic care conține concepția despre arta a scriitorului.
2. Trăsăturile poeziei moderniste
Opera aparține curentului modernist prin: accentul asupra metaforei abstracte; utilizarea
unui limbaj inedit (prin introducerea unor cuvinte inedite și prin folosirea unor asocieri
ciudate de termeni); libertatea prozodică (versul alb, versul liber, strofele inegale) și prin
utilizarea tehnicii ingambamentului (scrierea cu literă mică la începutul versului cu scopul de
a crea muzicalitate și de a evidenția continuitatea ideilor poetice).

PREZENTAREA TEMELOR PRIN RAPORTARE LA DOUĂ SECVENȚE POETICE

O primă temă a operei este cunoașterea, fiind prezentat raportul dintre eul liric și univers. Din
această perspectivă, opera poate fi considerată o artă poetică, deoarece surprinde crezul
artistic al autorului. De fapt, Blaga transpune poetic în această operă concepția sa filozofică
dezvoltată în “Trilogia cunoașterii”: accesul la misterul existenței se face prin cunoașterea
paradisiacă sau prin cea luciferică. O secvență sugestivă pentru cunoașterea paradisiacă este
metafora “lumina altora”, ce sugerează abordarea analitică, rațională, prin asocieri logice, dar
care conduce la anularea misterului. În opoziție cu aceasta, metafora “lumina mea” exprimă
cunoașterea intuitivă, poetică, participativă, prin intermediul revelației creatoare, luciferică
ce are rolul de a amplifica misterul.
O altă temă a poeziei este iubirea evidențiată în secvența finală a textului, reprezentată de
ultimele două versuri: “căci eu iubesc/ și ochi și flori și buze și morminte”. Sensul secvenței
este acela că, prin iubire, omul poate restabili corespondențe între univers și sine, simțindu-
se un fragment dintr-un mister ce se autoregenerează continuu.
PREZENTAREA A DOUĂ ELEMENTE ALE TEXTULUI POETIC
1. Titlu

Titlul reprezintă o metaforă revelatorie prin care universul este definit ca mister, ca o mare
taină. Secvența “corola de minuni” exprimă perfecțiunea, infinitul misterului prin aluzie la
forma circulară. De asemenea, pronumele și verbul la persoana I “eu nu strivesc” reprezintă
mărci ale lirismului subiectiv și evidențiază refuzul cunoașterii paradisiace, care anulează
misterul.
2. Incipit
Incipitul este reprezentat de primele cinci versuri ale poeziei care definesc cunoașterea de tip
luciferic, poetic prin detașarea de un demers opus raportat la rațional - cunoașterea
paradisiacă.
Repetiția titlului în versul inițial precum și preferința pentru verbe la forma negativă (“nu
strivesc”, “nu ucid”) accentuează opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere și
condamnarea efectului de anulare a misterului la nivelul cunoașterii empirice, raționale,
paradisiace.

Ultimul vers al secvenței surprinde o enumerație de metafore plasticizante ce reprezintă

manifestări ale misterului în univers: “în ochi, în flori, pe buze ori morminte”. Astfel, florile
reprezintă un simbol al frumuseții și al fragilității lumii, iar ochii sugerează atât contemplarea
lumii exterioare cât și pe cea a lumii interioare, prin aluzia la suflet. De asemenea, buzele
evidențiază cunoașterea prin cuvânt (logosul), dar și prin iubire (motivul sărutului), iar
mormintele sunt sugestive pentru ideea morții.
3. Figuri semantice
Expresivitatea limbajului poetic este dezvăluită prin intermediul metaforelor abstracte,
revelatorii și prin asocieri inedite de cuvinte, aspect specific poeziei moderniste. Astfel, întreg
textul este construit pe baza metaforelor revelatorii ale misterului: “vraja nepătrunsului
ascuns”, “adâncimi de întuneric”, ”taina nopții”, “întunecata zare”, “largi fiori de sfânt
mister”.
A doua secvență a textului are în centru antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere.
Metafora “lumina altora” sugerează cunoașterea paradisiacă prin raportare la metafora
“lumina mea”, reprezentativă pentru cunoașterea luciferică, asumată de către poet. Antiteza
este susținută și de folosirea unor verbe ce aparțin unor serii antonimice: “sugrumă”,
“strivesc”, “ucid” (pentru cunoașterea paradisiacă, prin care misterul este anulat) și “sporesc”,
“îmbogățesc” (pentru cunoașterea luciferică, prin care misterul este amplificat).
Comparația cu luna din această secvență are rolul de a accentua printr-o imagine poetică
vizuală, ideea amplificării misterului prin intermediul cunoașterii luciferice: “cu razele ei albe,
luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ sporește și mai tare taina nopții”.
Ultima secvență reprezentată de ultimele două versuri are un rol explicativ redat prin
intermediul conjuncției subordonatoare “căci”. Este sintetizat astfel mesajul poeziei: iubirea
este cheia amplificării misterului, dar se poate realiza doar prin cunoașterea luciferică,
poetică. Repetiția metaforelor plasticizante în ultimul vers accentuează această idee.
4. Elemente de prozodie
Elementele de prozodie sunt specifice poeziei moderniste, versul liber și folosirea tehnicii
ingambamentului, prin care se creează continuitatea ideilor poetice prin scrierea cu literă
mică la începutul versului: “caci eu iubesc”.

CONCLUZIE
Prin urmare, tema și viziunea despre lume a autorului se evidențiază în această operă care
are trăsăturile modernismului: ineditul limbajului, libertatea prozodică, tehnica
ingambamentului și accentul asupra metaforei abstracte.