EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Modernismul este o orientare literară inițiată în iteratura română de E. lovinescu, a cărui

doctrină pornește de la ideea că există un spirit al veacului care impune procesul de sincronizare a
literaturii române cu cea europeană. În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce
la nivelul conținutului este poezia de idei.În centrul fiecărei poezii apare o metaforă-simbol, de care
depinde înțelegerea textului. Spectrul modernismului este, de asemenea, subiectivismul, iar viziunea
asupra lumii are drept repere un univers existențial modern, cu simboluri cultural-filsofice li științe.
Apar influențe expresioniste, emoția fiind intelectualizată.
În acest context literar, Lucian Blaga ocupă un loc deosebit fiind singurul poet român care
creeazp un sistem filsofic, ce se reflectă și în poezia sa, într-o formă metaforică. Poemele
luminii(1919), volum de debut, este o sincronizare autentică cu momente importane ale culturii
europene din sec. XX(expresionism, avangardism). Blaga aderă conștient, teoretic și la nivel concret-
poetic, la metoda poetică expresionistă, precizând ca precursori în analizele sale pe V. Gogh(prin
dinamica discursului plastic), Nietzsche(pentru dionisiacul trăirii) și Strindburg(prin viziune).
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poem programator, primul de altfel în volumul
publicat în 1919, ca ars poetica, este o meditație pe tema semnificației artei, a tipului de cunoaștere
pe care ea îl presupune. Reflectă promt viziunea filosofului, omul(în cazul de față eul liric), reprezintă
un obiect al cunoașterii, participând la Marele Mister, sporind taina lumii. Două elemente puse în
opoziție sunt cele care dictează de fapt cursul poemului. Eul liric, în ipostaza geniului, recunoaște
două tipuri esențiale de cunoaștere: cea paradisiacă(lumina altora) și cea luciferică(lumina mea).
Cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, este o cunoaștere empirică, axată pe analiza faptelor și
acumularea cunoștințelor, reducând în esență misterul. Ea oferă o iluzie despre cunoaștere,
îndepărtând individul de cunoașterea absolută. Cunoașterea luciferică(poetică), potențează misterul
și permite descoperirea unor cunoștințe inaccesibile rațiunii, prin metafore revelatorii, obiectul
cunoașterii fiind prin actul revelator valorificat, valențele fiind manifestări ale unui mod superior de
existență umană.
Titlul, metaforă revelatorie, sintetizează atitudinea eului liric și exprimă refuzul lui față de
cunoașterea de tip rațional. Eu, pronume personal de persoana I-a sg. accentuează prezența eului
liric(subiectul fiind în genere în astfel de structuri subînțeles, deci structura e neobișnuită), iar verbul
la indicativ negativ, nu strivesc, sugerează o acțiune ce sintetizează condiția eului. Corola, cerc,
sugerează perfecțiunea universului, cercul fiid un simbol al echilibrului perfect.
Structura discursului se construiește pe opoziția eu și alții. Monolog liric subiectiv, prezența
eului aproape de exacerbare(prezent și în titlul și repetat în text) sugerează caracterul expresionist al
poeziei: eu, eu cu lumina mea, eu iubesc. Opoziția dintre eu și ceillați e redată sugestiv de structura
adversativă alții.. , dar eu. Eul liric se disociază constant de colectivul de care aparține în încercarea
perpetuă de descoperire a cunoașterii pe cale revelatorie. Astfel, așa cum preciza T. Vianu poezia
comunică și se comunică, asemeni eului. Se remarcă trei secvențe lirice, toate fiind marcate prin
pronumele personal eu.
Secvența întâi pune în lumină abordările generale asupra cunoașterii. Eul nu ucide taina.
Apare motivul drumului, văzut asemenea cunoașterii. Enumerarea flori, ochi, buze, morminte
simbolizează lumea vegetală, umană, sentimentală și cea a morții, toate fiind în viziunea eului căi
esențiale de cunoaștere. Lumina altora exprimă cunoașterea de tip paradisiac, sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns, în sensul că distruge misterul(plus- cunoaștere).
 A doua secvență e marcată de conjuncția adversativă. Lumina mea, lumină selenară,
sporește a lumii taină. Eul se definește prin diferențierea de ceilalți, conturându-se condiția
creatorului. Adoptând o cunoaștere luciferică, acesta sporește misterul, sporesc a lumii taină. Se
remarcă verbele sporesc, nu micșorează, mărește, îmbogățesc, se schimbă. Verbe la prezent,
accentuează progresiv, taina, amplificând misterul(întunecata zare). Ne-nțelesul devine ne-nțeles și
mai mare, vegheat de lumina poetică.
Cea de a treia secvență, ultima, are rolul de concluzie(se remarcă conjuncția căci).
Cunoașterea e în final un act al iubirii, căci eu iubesc. Reluarea repetiției din incipit acccentuează
importanța obiectelor și creează în același timp simetire. Eul liric se asociază cu toate obiectele
cunoașterii, creația fiind un act unviersal. Omul își lărgește orizontul interior înțelegând lumea. Omul
și lumea devin două entități interdependente, una hrănindu-se din cealaltă: lumea prin participarea
omului la ea, și omul prin înțelegerea acesteia. Morminte, la final, accentuează ideea morții și
transformă moartea în Marea Trecere. Metafora per anasamblu denotă strict nivelul emoției lirice
trăite de autor, în raport cu universul.
Prozodic, poezia este astrofică, lipsită de vreo constrângere clasică, remarcându-se stilul
modernist. Apare ingambamentul, iar ritmul e cel care oferă spațul sacru(L. Blaga) între versuri,
pauzele oferind dramatism și sugerând emoție lirică. Muzicalitatea cuvintelor nu e conferită de
etalarea virtuților muzicale ale cuvintelor, ci mai mult prin cunoaștere perfectă a limbii. Se remarcă
multitudinea metaforelor(ochi, flori, morminte, lumina mea, corola de minuni etc), dar și prezența
câmpului lexical al misterului(nepătrunsul ascuns, întnecata zare, taina nopții etc.), formulări prin
care eul reușește să creeze însuși un mister.
În concluzie, poezia este confesiune, dar și discreție. Eul liric reușește să protejeze taina
ființei, de a nu divulga prin cuvânt decât parțial și în principiu, metaforic. Se remarcă continua stare
de comuniune a eului cu unieversul și cu misterele sale, cu sacrul prezent în realul creatorului. În
același timp, e de remarcat dorința de atingere a unui ideal, și o oarecare recunoaștere a propriei
condiții limitate, impediment în descoperirea cunoașterii absolute.

Altele:
- Mister, într-un orizont saturat de cunoaștere, omul este prin excelență în opera blagiană
cunoaștere. Cu un lirism având ca nucleu chiar ființa umană, poezia lui L. Blaga reprezintă un prim
moment de sincronizare deplină a formelor poetice românești cu cele europene. Păstrând teme și
repere ale liricii tradiționale, acesta se îndreaptă spre substituirea realului cu imginarul, spre
structurarea discursului în maniera poeticii expresioniste.