Morfologie

Pronumele și adjectivul pronominal relativ

Def. Pronumele relativ se folosește numai în frază și are rolul de a face legătura între o
propoziție subordonată și regenta ei. În această privință, pronumele relativ are același rol ca și
conjuncțiile suordonatoare:
”Învățat este omul / care nu mântuie niciodată de învățat.” (Nicolae Iorga, ”Cugetări”)
În această frază, cuvântul care înlocuiește substantivul omul și totodată stabilește o
relație de subordonare între propoziția pe care o introduce în frază și cuvânt înlocuit din
cealalaltă propoziție (numit element sau termen regent): omul care nu mântuie niciodată de
învățat.

Obs. Pronumele relativ se deosebește însă de conjuncție prin faptul că, fiind pronume, el
îndeplinește în propoziția pe care o introduce o anumită funcție sintactică, pe când conjuncția nu
este decât un element introductiv al propoziției subordonate. În fraza dată, pronumele relativ
care are, în propoziția subordonată, funcția de subiect: care nu mântuie.... omul nu mântuie...

Obs. În afară de care, celelalte pronume relative sunt: cine, ce, cât. Pronumele cine se
referă la lucruri sau la ființe personificate; care și ce se pot referi atât la ființe, cât și la lucruri;
cât se referă la cantitatea obiectelor (ființe sau lucruri).

Obs. Fiecare dintre cele patru ronume relative poate introduce atât propoziții în relație cu
un substantiv – propoziții atributive – , cât și propoziții în relație cu un verb – propoziții
completive.

Obs. La cazurile nominativ și acuzativ pronumele relative au următoarele forme: care,

cine, ce (pronume nediferențiate după genul și numărul substantivului la care se referă); cât,
câtă, câți, câte. La acuzativ pronumele care și cine sunt însoțite totdeauna de prepoziție.
Pronumele ce și cât, câtă, câți , câte se folosesc la acuzatv fără prepoziție sau cu prepoziție.

Funcții sintactice la cazurile nominativ și acuzativ

N. ” Trecură într-o odăiță de alături, / care pe vremuri fusese sufragerie.” (Duiliu Zamfirescu,
”Spre Cotești”) – subiect

Ac. ””Trăiască zimbrii tineri / pe care i-a visat, / - complement indirect

Trăiască munții tandri / în care a crezut.” (Adrian Păunescu, ”Umbra lui Tudor la Padeș) –
complement indirect prepozițional

Ac. Aleargă pe câmpii nesfârșite / pe care holdele sunt culcate ca niște valuri.” (L. Demetrius,
”Moartea fericitului”) – complement circumstanțial de loc.
 Obs. Funcția sintactică a pronumelui relativ care introduce o propoziție atributivă se
poate identifica ușor, înlocuind pronumele relativ cu substantivul din regentă al cărui loc îl ține,
pus la cazul pronumelui:

Trecură într-o odăiță... / care (odăița) fusese sufragerie./

Trăiască zimbrii tineri / pe care (pe zimbrii) i-a visat./
Trăiască munții tandri / în care (în munți) a crezut./
Aleargă pe câmpii nesfârșite / pe care (pe câmpii) sunt culcate...

Obs. Funcția de complement direct a pronumelui relativ care este marcată întotdeauna
prin prezența în propoziția respectivă a pronumelui personal neaccentuat, pronume care
înlocuiește același substantiv și determină același verb ca pronumele relativ: omul / pe care îl
vezi; oamenii pe care îi vezi; cartea pe care ai adus-o; cărțile pe care le-ai adus.

Obs. La cazurile dativ și genitiv pronumele relative au următoarele forme:

- Pronumele cine are o singură formă neacordată în gen și în număr cu substantivul pe

care îl înlocuiește: D. cui; G. (al, a, ai, ale) cui:
- Pronumele care prezintă la singular forme acordate în gen cu substantivul înlocuit, iar
la plural, o singură formă pentru toate genurile: D. căruia, căreia, cărora; G. (al, a,
ai, ale) cărui(a), cărei(a), căror(a);
- Pronumele cât(ă) are numai la plural o formă pentru toate genurile: D. câtor; G. (al,
a, ai, ale) câtor.
- Prnumele ce nu are forme pentru cazurile dativ și genitiv.

Funcții sintactice la cazurile dativ și genitiv

D. ”...s-a iscat de la o vreme o buruiană îndărătnică.... / căreia îi zice chir./ ” (Mihail Sadoveanu,
”Nicoară Potcoavă” – complement indirect

G. ”Acolo șezu jos lângă o fântână / a cărei apă... se scurgea într-un iaz limpede./” (Alexandru
Odobescu, ”Zece basme mitologice”) – atribut pronominal genitival

Obs. Mijloacele de verificare a funcției sintactice sunt aceleași ca și la cazurile

nominativ și acuzativ, precum și pronumele personal la dativ, indicator al funcției de complement
indirect care îl însoțește:

”...s-a iscat o buruină / căreia (buruienii) îi zice chir.

”Șezu jos lângă o fântână / a cărei (a fântânii) apă se scurgea...

”...un munte/ de pe vârful căruia (muntelui)...

”... un munte / de pe al cărui (al muntelui) vârf...”

Adjectivul pronominal relativ

Care, ce, cât(ă), câți, câte se folosesc și ca adjective pronominale relative. Când au
această valoare, ele însoțesc un substantiv nearticulat, stau înaintea substamtivului, se referă la
acesta (și nu la o altă ființă sau lucru), se acordă cu acesta în gen, număr și caz și au funcția
sintactică de atribut adjectival:

A luat / care (ce) floare i-a plăcut. A luat / câte flori a vrut.

La dativ-genitiv adjectivul pronomial relativ care se deosebește de pronume prin lipsa lui
”a” final: cărui pom, cărei case, căror pomi (case).

Obs. În afară de formele menționate anterior, mai există o formă compusă a pronumelui
relativ, și anume ceea ce. Aceasta este invariabil după gen, număr și caz și nu-și poate schimba
valoarea gramaticală în adjectiv pronominal posesiv:

A întârziat la oră / ceea ce l-a supărat pe profesor. – subiect (ceea ce introduce aici o
propoziție subordonată apozițională)

Am mâncat la prânz / din ceea ce a cumpărat. – din ceea ce are dublă funcție sintactică:
complement direct în prima propoziție, complement indirect în a doua propoziție (ce am mâncat
la prânz?... (din) ceea ce; din ce a cumpărat? din ceea ce) (din ceea ce introduce aici o
completivă directă).

Notă: pentru mai multe exemple, consultați materialul meu didactic Morfologie și sintaxă
(situații speciale).

Obs. Formele cel ce, cei ce, cele ce nu sunt pronume relative compuse, ci cuvinte
separate, care se analizează separat.

Bibliografie: Ștefania Popescu, ”Gramatică practică a limbii române”, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1983