Atributul

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al
acestuia, pronume sau numeral cu valoare pronominală.
După partea de vorbire prin care se exprimă, atributul este:

*atribut adjectival exprimat prin adjectiv propriu-zis la toate gradele de comparație (Mă uit la
blocul foarte înalt.), adjectiv provenit din verb la participiu (Îmi plac străzile ninse.), adjectiv
provenit din verb la gerunziu (Văd mișcarea crescândă a fulgilor.), adjectiv provenit din
adverb (N-am mai auzit așa vânt.), adjectiv pronominal (Casa noastră este mare.), locuțiune
adjectivală (Dan este om de treabă.), numeral cu valoare adjectivală (În curte am trei copaci.);

atribut substantival care poate fi

*genitival, exprimat prin substantiv în cazul genitiv (Ferestrele caselor sunt mici.);

*prepozițional, exprimat prin

-substantiv în cazul acuzativ cu prepoziție (Gardul de beton este înalt.) sau locuțiune prepozițională
(Am întârziere față de termenul stabilit.);

-substantiv în cazul genitiv cu prepoziție (Ceaiul contra răcelii este parfumat.) sau locuțiune
prepozițională (Clădirea din spatele casei este maro.);

-substantiv în cazul dativ cu prepoziție (Reușita grație ajutorului tău mă bucură.);

*în nominativ, exprimat prin substantiv în cazul nominativ (Orașul București este frumos.);

*în dativ, exprimat prin substantiv în cazul dativ fără prepoziție (Conferirea de premii elevilor s-a
făcut ieri. Ana este vară Inei.);

*atribut pronominal care poate fi

*genitival, exprimat prin pronume în cazul genitiv (Părerea acestora este interesantă.);

*prepozițional, exprimat prin

-pronume în cazul acuzativ cu prepoziție (Unul dintre ei pleacă.) sau locuțiune prepozițională
(Purtarea față de ea a fost frumoasă.);

-pronume în cazul genitiv cu prepoziție (Plângerile împotriva lor sunt multe.) sau locuțiune
prepozițională (Cățelul din spatele lor este mic.);

-pronume în cazul dativ cu prepoziție (Succesul mulțumită lor este mare.);

 *în dativ, exprimat prin pronume în cazul dativ fără prepoziție (Oferirea de burse acestora este bună.
Dan este unchi acesteia.), pronume personal sau reflexiv (Sufletu-i vesel râdea. În mintea-și plănuia
fapta.);

*atribut verbal

*exprimat prin verb

-la infinitiv, cu sau fără prepoziție (Bucuria de a vedea ninsoarea era mare. Avea înfățișarea a nu
pricepe.);

-la supin (Drumul de străbătut era lung.);

-la gerunziu (Ninsoarea căzând era frumoasă.);

*exprimat prin locuțiune verbală

-la infinitiv (Dorința de a-și aduce aminte era puternică. Dădea impresia a nu-și da seama de situație.);

-la supin (Semnul de adus aminte este în carte.);

*atribut adverbial

*exprimat prin adverb cu sau fără prepoziție (Vântul de afară este rece. Mersul acolo este stabilit.);

*exprimat prin locuțiune adverbială (Pomii din jur sunt acoperiți de zăpadă.);

-atribut interjecțional exprimat prin interjecție (Am mâncat o prăjitură mmm!).

 Atributiva
Definiția. Elementele de relație

Atributiva constituie, în frază, o realizare propozițională a atributului.

Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?.
Regentul unei propoziții subordonate atributive poate fi:

-un substantiv comun sau propriu: Scriitorii1/pe care i-am citit2/ m-au impresionat.1/; Lucian
Blaga,1/care este un poet modern,2/ a scris despre frumusețea umană1./;

-un pronume: Acela1/care vorbește2/ a câștigat un premiu de poezie.1/;

-un numeral cu valoare pronominală: Dintre acele fete, a treia,1/care nu participă la discuție,2/ scrie
compuneri frumoase.1/

Contragerea constă în transformarea unei propoziții în partea de propoziție corespunzătoare, cu

păstrarea intactă a sensului.
Expansiunea constă în transformarea unei părți de propoziție în propoziția subordonată
corespunzătoare, cu păstrarea intactă a sensului. Se opune contragerii.
Elementele de relație prin care poate fi introdusă propoziția atributivă sunt:

-pronume relative în nominativ, acuzativ, dativ, genitiv (Poezia1/pe care ai citit-o2/ este frumoasă.1/);

-adjective pronominale relative (Hotărârea1/ce cărți să citim2/ ne aparține.1/);

-pronume și adjective pronominale nehotărâte (Plăcerea 1/ oricui scrie poezie2/ este de a avea
cititori.1/);

-adverbe relative (Momentul1/când ne vom întâlni2/ l-am stabilit deja.1/);

-conjuncții subordonatoare (Nu ascundea dorința1/ să meargă la un spectacol.2/).

Atributiva este introdusă prin adverbe relative numai când determină substantive care exprimă ideea
de loc, de timp sau de mod. Când introduce o atributivă, conjuncția compusă subordonatoare ca ...
să se folosește numai disociată de alte părți de propoziție (Dorința profesorului 1/ ca toți elevii să ia note
mari2/ este puternică.1/)
În limbaj popular, atributiva poate fi introdusă prin pronumele relativ invariabil de: Omul1/ de-l vezi2/
e tatăl meu.1/

Topica și punctuația

Atributiva stă totdeauna după termenul determinat, de obicei, imediat după acesta. Adesea, este
intercalată în regentă. De cele mai multe ori, atributiva nu se desparte prin virgulă de regentă. Există și
izolate, despărțite prin virgulă de regente, având ca regent un nume propriu, substantiv comun sau
pronume puternic individualizat.

Complementul direct

Complementul direct este partea secundară de propoziție care determină un verb și arată, de
obicei, obiectul asupra căruia acționează autorul unei fapte. Pot avea complemente directe doar verbele
care permit trecerea de la forma activă la forma pasivă. Complementul direct răspunde la întrebările pe
cine?, ce?.
Părțile de vorbire cu funcția de complement direct stau în cazul acuzativ și pot fi însoțite sau nu de
prepoziția pe.
Se subordonează unui verb la mod personal (Elevul rezolvă exerciții.), unei forme verbale
nepersonale (infinitiv – Nu-și amintea a o fi văzut la petrecere.; gerunziu – Privindu-l, și-a plecat
ochii.; supin – Îi era greu de înțeles explicația.), unei locuțiuni verbale (Profesorul a băgat de
seamă greșelile.) sau unei interjecții (Iată cartea promisă!).
Complementul direct se exprimă prin: substantiv – Ascult muzică., pronume (personal, personal de
politețe, reflexiv, posesiv, demonstrativ, nehotărât, interogativ, relativ, negativ) – Nu sun pe nimeni.,
numeral cu valoare pronominală – Am văzut trei dintre filmele premiate., forme verbale nepersonale
(infinitiv, gerunziu, supin) – Profesorul a terminat de predat. Funcția sintactică de complement direct o
pot avea, de asemenea, locuțiunile corespunzătoare părților de vorbire prin care se exprimă
complementul direct.
 Completiva directă
Definiția. Elementele de relație

Completiva directă constituie, în frază, o realizare propozițională a complementului direct.

Răspunde la întrebările: pe cine?, ce?.
Regentul unei propoziții subordonate completive directe poate fi:

-un verb sau o locuțiune verbală: Știu1 / că vei veni.2/; A dat de veste1/ că va participa și el.2/;

-o interjecție predicativă: Iată1/ ce cadou am primit.2/

Unele propoziții completive directe coordonate pot fi eliptice de predicat: Știu 1/ cum2/, unde3/ și
când va pleca.4/
Elementele de relație prin care poate fi introdusă propoziția completivă directă sunt:

-conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare (că, să, ca...să, dacă, de, cum că, precum că,
cum de): Știu1/ căai citit multe cărți.2/

-adverbe relative (cum, unde, când, cât, încotro, dincotro): Am aflat1/ încotrose îndreaptă.2/

-pronume relative însoțite sau nu de prepoziții (care, cine, ce, câți/câte, ceea ce): Am aflat1/ pe
carel-a chemat.2/ Oaspeții întreabă1/ cu cea călătorit boierul.2/

-adjective pronominale relative: Am văzut1/ pe careelev l-a chemat.2/

-pronume nehotărâte însoțite sau nu de prepoziția pe (oricine, orice, oricare etc.): Ascultă1/ pe
oricineîi iese în cale.2/

-adjective pronominale nehotărâte: Îl primește1/ pe oricare îi este prieten.2/

 Pronumele și adjectivele pronominale relative și nehotărâte și adverbele relative care introduc o
completivă directă au funcție sintactică în cadrul propoziției subordonate.Completiva directă stă,
în mod obișnuit, după propoziția de care depinde, caz în care nu se desparte prin virgulă. Poate sta
și înaintea regentei, când este permisă despărțirea de aceasta prin virgulă sau prin linie de pauză,
pentru evidențiere.

Complementul indirect

Complementul indirect este partea secundară de propoziție care determină un verb și

arată beneficiarul unei acțiuni.
Complementul indirect răspunde la întrebarea cui?.
Părțile de vorbire cu funcția de complement indirect stau în cazul dativ.
Se subordonează unui verb la mod personal (Profesorul le predă elevilor o lecție nouă.),
unui adjectiv (Au luat o decizie favorabilă mie.), unui adverb (A
răspuns potrivit așteptărilor.), unei locuțiuni verbale (Aducea aminte fiecăruia despre
problemele lui.) sau unei interjecții (Bravo vouă!).
Complementul indirect se exprimă prin: substantiv – Am promis colegilor o partidă de
fotbal.; pronume (personal, de politețe, posesiv, demonstrativ, nehotărât, interogativ, relativ,
negativ) – Nu dădea nimănui nimic.; numeral cardinal cu valoare pronominală – Celor trei li
s-a interzis să vină.; numeral ordinal cu valoare pronominală – I-a cerut celei de-a
patra tema.; forme verbale nepersonale (gerunziu, supin).
Funcția sintactică de complement indirect o pot avea, de asemenea, locuțiunile
corespunzătoare părților de vorbire prin care se exprimă complementul indirect.
 Completiva indirectă
Definiția. Elementele de relație. Topica și punctuația

Completiva indirectă constituie, în frază, o realizare propozițională a complementului indirect.

Răspunde la întrebarea: cui?.
Regentul unei propoziții subordonate completive indirecte poate fi:

-un verb sau o locuțiune verbală: Povestește1/ oricui ascultă.2/; A dat de veste despre petrecere1/ căror
colegi îi erau prieteni.2/

-un adjectiv: Biblioteca e un mediu propice1/ cui are de citit.2/

-un adverb: Se comportă aidoma1/ cui l-a educat.2/

-o interjecție: Vai1/ cui greșește!2/

Unele propoziții completive indirecte pot fi dublate în regentă prin clitice pronominale în dativ:
Calculatorul îi este util1/ cui rezolvă probleme dificile2./
Elementele de relație prin care poate fi introdusă propoziția completivă indirectă sunt:

-pronume relative (cui, căruia/căreia/cărora): Vând obiectele1/cui îmi dă mai mulți bani.2/

-adjective pronominale relative: E ostil1/căror colegi nu-l susțin.2/

-pronume nehotărâte (oricui, oricărui/oricărei): Ofer ajutor1/oricui mi-l cere.2/

-adjective pronominale nehotărâte: Dau de veste1/oricărei prietene este interesată.2/

Pronumele și adjectivele pronominale relative și nehotărâte și adverbele relative care introduc o

completivă indirectă au funcție sintactică în cadrul propoziției subordonate.
Completiva indirectă stă, în mod obișnuit, după propoziția regentă, dar poate sta și înaintea
acesteia. Completiva indirectă nu se desparte de regentă prin virgulă, indiferent de poziția ei.

Complementul prepozițional

Complementul prepozițional este partea secundară de propoziție care arată obiectul care este
ținta acțiunii sau pentru care acționează autorul unei fapte.
Complementul prepozițional se realizează printr-un grup alcătuit din prepoziție +
substantiv/pronume/numeral.
Complementul prepozițional răspunde la întrebările pentru cine?, pentru ce?, de cine?, de ce?, la
cine?, la ce?, de la cine?, de la ce?, despre cine?, despre ce? etc.
Părțile de vorbire cu funcția de complement prepozițional stau în cazul acuzativ (Reușita
depinde de tine.) sau genitiv, cu prepoziția asupra (S-a năpustit asupra lui.).
Complementul prepozițional poate fi însoțit și de prepoziția pe, în construcțiile reflexive (Se
bazează pe colegi.).
Când este însoțit de prepoziția la, complementul prepozițional se deosebește de complementul
indirect în dativ prin faptul că nu poate fi dublat de clitic (Ofer flori la două colege de clasă. /Le ofer
flori la două colege de clasă. – complement indirect; Mă gândesc la colegele de clasă – complement
prepozițional.).
Poziția de centru pentru complementul prepozițional o pot ocupa diferite părți de vorbire.
Se subordonează unui verb la mod personal – Am primit cadouri de la părinți., unei locuțiuni
verbale – Îmi aduc aminte de tine., unei forme verbale nepersonale (infinitiv și gerunziu)
– Săturându-se de joacă, a intrat în casă., unui adjectiv – Am citit o carte plină de întâmplări., unui
adverb – S-a așezat aproape de mine., sau unei interjecții – Mersi pentru ajutor!
 Complementul prepozițional se exprimă prin: substantiv – Nu mă tem de examen., pronume
(personal, de politețe, reflexiv, posesiv, demonstrativ, nehotărât, interogativ, relativ, negativ) – Nu
depind de nimeni., numeral cardinal cu valoare pronominală – L-am auzit vorbind despre
trei dintre colegi., numeral ordinal cu valoare pronominală – Se împrietenise cu al doilea., formă
verbală nepersonală (infinitiv, supin) – S-a plictisit de bătut mingea.
Complementul prepozițional exprimat prin infinitiv poate fi însoțit sau nu de prepoziție (Se
gândește la a pleca./Se gândește a pleca.). Limba română standard preferă înlocuirea acestor
construcții cu propoziții: Se gândește să plece.
Funcția sintactică de complement prepozițional o pot avea, de asemenea, locuțiunile
corespunzătoare părților de vorbire prin care se exprimă complementul prepozițional.

Completiva prepozițională
Definiția. Elementele de relație. Topica și punctuația

Completiva prepozițională constituie, în frază, o realizare propozițională a complementului

prepozițional.
Răspunde la întrebările: de ce?, de cine?, la ce?, cu cine?, cu ce?, pe cine? etc.
Regentul unei propoziții subordonate prepoziționale poate fi:

-un verb sau o locuțiune verbală: Mihai se bucură1/ că merge în vacanță.2/; Îmi pare bine1/ că te-am
întâlnit.2/

-un adjectiv: Mă simt responsabilă1/ de ce s-a întâmplat.2/

-un adverb: Are o meserie aproape1/ de ce a visat.2/

-o interjecție: Halal1/ de cine a reușit în viață!2/

 Elementele de relație prin care poate fi introdusă propoziția prepozițională sunt:

-pronume relative precedate de prepozițiile cerute de verb, de adjectiv, de adverb sau de

interjecție (de ce, de cine, la cine, la ce, cu cine, cu ce, pentru cine, pentru ce, pe cine, pe ce, pe
care): Nu s-a decis1/pentru ce să învețe.2/

-adjective pronominale relative precedate de prepoziții: Se răstește1/ la care coleg apucă.2/

-pronume nehotărâte precedate de prepoziții (oricare, oricine, orice): Se bucură1/pentru

oricare câștigă.2/

-adjective pronominale nehotărâte: Se miră1/de oricare prietenă o bârfește.2/

-conjuncții subordonatoare (că, să, ca ... să, dacă): Nu-mi dau seama1/dacă ai înțeles.2/

Pronumele și adjectivele pronominale relative și nehotărâte și adverbele relative care introduc o

completivă prepozițională au funcție sintactică în cadrul propoziției subordonate.
Când verbe ca a-i păsa (de), a-și da seama (de), a se teme (de), a constrânge (la) etc. se află în
poziție de regenți ai completivei prepoziționale, prepoziția nu mai apare, ele fiind urmate de
conjuncție subordonatoare.
Completiva prepozițională stă, în mod curent, după propoziția regentă, dar poate sta și înaintea
acesteia.
Completiva prepozițională nu se desparte, de obicei, de regentă prin virgulă. Când este antepusă, se
desparte prin virgulă dacă este reluată, pentru insistență, prin pronume demonstrative sau
personale: Pentru cine a câștigat, pentru acela mă bucur.; La cine are necazuri, la el mă gândesc.
Pronumele care dublează completiva prepozițională are funcție sintactică de complement
prepozițional.