EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga
-artă poetică modernistă-

Modernismul este o mişcare literară care a apărut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi presupune
existenţa tuturor curentelor ce se rup de tradiţie, refuzând atitudinea academică şi conservatoare a
înaintaşilor. Acesta se caracterizează prin încălcarea rigorilor prozodiei tradiționale, intelectualizarea
emoției poetice, valorificarea categoriilor negative și de estetica urâtului, dar și prin ambiguitatea
limbajului, rezultată din utilizarea metaforei ca figură de stil predominantă. Promotorul modernismului în
literatura română este Eugen Lovinescu, mentorul cenaclului și al revistei „Sburătorul” prin „teoria
imitației” și „principiul sincronismului”.
Un reprezentant de seamă al modernismului interbelic este Lucian Blaga, care se definește ca poet
al marilor întrebări și trăiește drame de cunoaștere. Poet și filozof, Lucian Blaga transpune în lirica sa cele
două concepte filosofice originale: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă, teoretizate în lucrarea
„Trilogia cunoașterii”. În timp ce cunoașterea paradisiacă, de tip logic, rațional urmărește să lumineze
misterul pe care astfel să îl reducă, cea luciferică, poetică, are drept scop sporirea misterului, îmbogățirea
lui. Poetul însuși afirmă: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci
să-l adâncim atât de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut „Poemele luminii”
din 1919 și este „ars poetica ” ce va anticipa sistemul filosofic pe care îl va realiza 15 ani mai târziu. Este o
artă poetica modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și
poet-creație. Ea se înscrie în lirica modernistă prin influențele expresioniste, cunoaștere, metafora
revelatorie, ingambament și versul liber.
. Modernismul nu se concretizează doar la nivel ideatic, ci și sub aspect formal și stilistic. Astfel, o
primă trăsătură formală ce argumentează caracterul modernist al poeziei o reprezintă încălcarea rigorilor
prozodiei tradiționale, căci poezia este alcătuită din 20 de versuri cu măsură variabilă; este utilizată
tehnica ingambamentului, ideile continuându-se într-o succesiune logică. Forma modernă este o eliberare
de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului poetic.
La nivel stilistic, ambiguitatea limbajului, rezultată din exprimarea predominant metaforică,
susține, de asemenea, caracterul modernist al poeziei. O primă metaforă revelatorie, specifică liricii
blagiene este „corola de minuni”, evidențiată încă din titlu, care propune protejarea misterului ca o sursă a
frumosului absolut. Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul
volumului de debut, Poemele luminii, sugerează cunoaşterea. Misterul este exprimat prin termeni abstracţi,
metaforici, care păstrează ambiguitatea metaforei din titlu: tainele, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi
de întuneric, întunecate zare.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii
este posibilă numai prin iubire. Poetul se situează în ipostaza contemplatorului fascinat de întregul absolut,
ale cărui elemente sunt enumerate în versurile poeziei: flori, ochi, buze, morminte. Poezia este alcătuită din
trei secvenţe care se organizează în jurul opoziţei lumina mea – lumina altora.
O primă idee poetică apare încă din incipit, care este o reluare a titlului și care va fi îmbogățită cu
noi semnificații. Sensul verbului „nu strivesc” se amplifică prin forma negativă a verbului „a ucide”,
conturând atitudinea protectoare a creatorului în raport cu taina, deslușită cu mintea, simbol al imaginației.
„Calea" eului liric, metaforă pentru drumul vieții, este presărată cu miracole, precum „flori”, „ochi”,
„buze”, „morminte”: florile” trimit către frumusețea naturii imediate și către trăirea senzorială, „ochii”
sugerează contemplația și spiritualitatea, „buzele” exprimă comunicarea și iubirea, iar „mormintele” evocă
necunoscutul morții, taina ultimă a existenței.
A doua idee poetică, corespunzătoarea celei de-a doua secvențe, se construieşte pe baza unor
relaţii de opoziţie: „eu”-„alţii”, ,,lumina mea”- lumina altora”, cunoaşterea poetică - cunoaşterea de tip
raţional, logic. Delimitarea se realizează prin conjuncția adversativă „dar”. „Lumina altora” aminteşte de
cei care încearcă să descopere lumea prin cunoaşterea paradisiacă, ştiinţifică, distrugând misterele
universului. Comparația cu lumina lunii, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii” întărește opțiunea pentru cunoașterea poetică. Astrul nocturn
amplifică taina nopții, în același fel în care creatorul sporește misterele universului. Ceea ce trebuie să-l
motiveze înspre a asemenea atitudine este iubirea, idee cuprinsă în ultimele două versuri: „căci eu iubesc/
şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Polisindetonul, repetarea conjuncţiei coordonatoare „şi” egalizează
aceste simboluri, iar repetiţia pronumelui personal „eu” exprimă opoziţia tranşantă între poet şi „alţii”,
adică cei care nu sunt artişti. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate
ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterele lumii: viaţa, efemeritatea, cunoaşterea,
iubirea/rostirea poeticã, moartea. Așadar finalul constituie un elogiu al iubirii, considerată un instrument
suprem de cunoaştere.
Un prim element semnificativ de compoziție al discursului liric este titlul, acesta fiind o metaforă
revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele eu, reluat insistent în poezie și plasat în
fruntea întregii creații, exprimă atitudinea de a proteja misterele. Verbul la forma negativă ,,nu strivesc”
exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/poetică. Metafora
revelatorie ,,corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, absolutului, prin ideea de cerc, de întreg,
semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci aceste taine.
Poezia este structurată sub forma unui monolog confesiv cu valențe reflexive. Lirismul subiectiv,
element esențial al limbajului blagian, este expresia directă a emoţiei, vizând mărturisirea directă a poetului
acordat pentru intimidate prin intermediul deixisului personal, reprezentat de verbe şi pronume la persoana
I: „eu”, „ucid”, „-ntâlnesc”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”. Mărcile persoanei întâi au în poezie un rol
esenţial, ele fiind purtătoare ale vocii lirice din perspectiva cărora poezia devine „o posibilitate de a intra în
raport cu absolutul”- Hegel.
Astfel realizată, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernistă, ca
act de mărturisire a uni crez artistic și a unei conduite filosofice, ceea ce explică și orgolioasa ei așezare în
fruntea întregii creații poetice a lui L. Blaga.