EU NU STIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga

              Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion
Barbu. Poezia deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest
literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi a
„cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet
şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de
cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea
paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin
intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată
pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere
de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea pentru al doilea
tip de cunoaştere.
               În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de
a descifra tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit
şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele
Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce
însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a
numi ci pentru a sugera.
               Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale
Universului conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin
comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în
care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea
poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii:
pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe
parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu
strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.
               Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care
semnifică ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a
perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele
universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
               Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile
care încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu
iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe
cu pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un
eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o
adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod
raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se
menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”,
„sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
               Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se
într-o relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu
creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două
secvenţe, ce îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă
(„lumina altora”).
               Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru
Blaga intuirea în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De
asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin
verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea
paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia
acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat
de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea
mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la
temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile
simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea
poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea,
eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită
imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
               A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea
poetului şi opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această
opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere,
paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la
nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv
„mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora
luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii,
simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea
acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă:
„Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric
blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi
mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt
sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului:
„nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric”
(metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet,
inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-
nţelesuri şi mai mari”.
              Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu
prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este
întâmplătoare), în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele
misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele
două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari /
sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
            Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales,
dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul
poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea o nouă semnificaţie, să le
transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori
moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu
explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
             Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au
măsuri diferite, se anulează rima, folosindu-se versul liber.