lOMoARcPSD|10966495

Conceptul de învăţare

Psihologia educatiei (Universitatea din Oradea)

StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Andreea Nu?ic? (www.andranutica13@yahoo.com)
 lOMoARcPSD|10966495

Conceptul de învăţare
În sens larg, învăţarea este definită ca „proces de însuşire de cunoştinţe sau
deprinderi prin practică, educaţie sau experienţă, această accepţiune fiind utilizată în cadrul
mai multor discipline, inclusiv în psihologia educaţiei şi psihologia cognitivă” (Bonchiş,
2002). Învăţarea mai poate fi definită ca şi „proces evolutiv, de esenţă informativ-formativă,
costând în dobândirea de către fiinţa vie - într-o manieră activă, explorativă - a experienţei
proprii de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în
ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale
mediului ambiant”.(Golu, 1985)
G. Kimble consideră învăţarea o schimbare relativ permanentă a potenţialităţii
de răspuns ce apare ca rezultat al practicii întărite. Această definiţie include patru elemente
considerate de aproape toţi teoreticienii învăţării ca fiind esenţiale pentru înţelegerea
procesului învăţării: 1. schimbarea relativ permanentă exclude schimbările de moment
declanşate de oboseală, situaţie, obişnuinţă.; 2. potenţialitatea de răspuns face distincţia între
învăţare şi performanţă, învăţarea este un eveniment recunoscut în urma măsurării
schimbărilor de performanţă; 3. întărirea este elementul forte introdus de behaviorişti, fără
întărire se va manifesta extincţia, dar utilizând întărirea vor apărea acele schimbări ale
potenţialităţii de răspuns; 4. practica se referă la faptul că dacă învăţarea are loc, mai repede
sau mai târziu comportamentul va fi emis şi apoi repetat, manifestările întărite vor îmbunătăţi
învăţarea.
Învăţarea este o schimbare relativ permanentă a cunoştinţelor şi
comportamentelor rezultate în urma experienţei. Învăţarea de tip şcolar este deci o schimbare
relativ permanentă a cunoştinţelor şi comportamentelor ca urmare a experienţei şcolare
(Bonchiş, 2002).
Cosmovici identifică două forme ale învăţării: învăţarea spontană, neorganizată
pe care o întâlnim în familie, în grupurile de joacă, în timpul exercitării profesiunii, ea fiind
denumită şi învăţare socială şi învăţarea sistematică care este realizată în şcoli ori în cadrul
diferitelor stagii de instruire, calificare. În ceea ce priveşte învăţarea realizată în cadrul şcolii,
se pot distinge două tipuri de învăţare: învăţarea senzorio-motorie, constând în formarea de
priceperi şi deprinderi (învăţarea scrisului, a desenului tehnic, învăţarea practicării unor
sporturi), acte în care esenţial este răspunsul prin mişcări adecvate la anumiţi stimuli şi
învăţarea verbală care cuprinde însuşirea de cunoştinţe şi formarea de capacităţi, priceperi
intelectuale (memorarea unor formule, legi şi date, dobândirea posibilităţii de interpretare a
unor texte, de soluţionare a unor probleme).

Downloaded by Andreea Nu?ic? (www.andranutica13@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|10966495

Cercetătorii şi practicienii acceptă faptul că învăţarea şcolară constă şi în achiziţii de

genul:a şti să cauţi şi să regăseşti informaţia în domeniul specific sarcinii, a fi capabil să
operezi schimbări fine , a şti să revizuieşti cunoştinţele din domeniu şi a ajunge să ai încredere
în propria competenţă, a fi capabil să reevaluezi raţiunea care a susţinut persistenţa în
atingerea scopului, a putea să controlezi suportul afectiv al acestor schimbări (Zlate, 2001).
Pornind de la teoria tipurilor logice a lui Russel şi fiind influenţat de teoria informaţiei,
(Bateson apud Bonchiş, 2002) propune ordonarea ideilor despre învăţare, vorbind despre
următoarele forme: învăţare zero, învăţare I, învăţare II, învăţare III.
Cel mai simplu nivel este învăţarea zero care se referă la cazul răspunsurilor specifice,
cazul în care au loc schimbări minimale ale răspunsurilor la repetarea unui stimul.Asfel de
exemple ar putea fi: situaţiile de habituare în care animalul încetează să dea un răspuns
factorilor perturbatori anteriori, experimente în care animalul răspunde aproximativ 100%
corect la stimulul repetat. Deseori termenul de învăţare este aplicat pentru învăţarea de tip
zero, la ceea ce numim simpla receptare a informaţiei din evenimentele înconjurătoare, astfel
încât un eveniment similar reapărut mai târziu va genera aceeaşi informaţie.
Învăţarea I descrie schimbarea în învăţarea zero, răspunsul dat de organism în
momentul T2 este diferit de răspunsul dat în momentul T1. Un exemplu în acest sens este
fenomenul habituării în care schimbarea are loc prin faptul că subiectul nu mai răspunde defel
la repetarea stimului. Alte exemple ar fi condiţionarea clasică, schimbarea prin condiţionare
operantă. La nivelul învăţării I se impune asumpţia despre "context" şi anume că stimulul
(soneria) este la fel în T1 şi T2. Un organism răspunde la acelaşi stimul diferit în diferite
contexte datorită “marcatorilor de context”, a căror funcţie este să clasifice contextele.
Învăţarea II are loc numai dacă se poate demonstra că experienţa uneia sau mai multor
tipuri de context pavlovian va rezulta în acţiunea animalului în contextul următor ca şi cum s-
ar expecta ca acel context să aibă acelaşi pattern de contingenţă. La fel pentru condiţionarea
instrumentală răspunsul dat de organism la contextul următor este ca şi când s-ar fi aşteptat ca
acel context să fie un context instrumental. Exemple pentru învăţarea de tipul II sunt
următoarele: ”nevrozele experimentale” în care animalul este pus fie prin condiţionare clasică,
fie prin condiţionare instrumentală să facă diferenţa între un cerc şi o eclipsă. Animalul este
adus în starea în care discriminarea între cerc şi eclipsă nu se mai poate realiza, structura
contextului fiind total schimbată, marcatorii de context conduc la eroare astfel animalul este
pus în situaţia de a ghici un obiect şi nu de a discrimina; utilizarea adjectivelor descriptori de
caracter, fenomenul de transfer. Învăţarea de tip II tinde spre autovalidare, de aceea este

Downloaded by Andreea Nu?ic? (www.andranutica13@yahoo.com)

 lOMoARcPSD|10966495

important ceea ce învăţăm în copilărie pentru că acele evenimente tind să persiste şi să ne

marcheze întreaga viaţă.
Învăţarea III se referă la reorganizarea caracterului ea fiind generată de contradicţiile
învăţării II, contradicţii denumite de Bateson “double binds”, individul primind în acelaşi
timp două mesaje care se contrazic. Acest tip de învăţare îl regăsim în psihoterapie,
convingerile pacientului fiind confruntate cu cele ale terapeutului sau pacientul este pus să se
comporte contrar premiselor sale.
Cercetarea învăţării la animale s-a bazat pe presupoziţiile că fenomenele de învăţare
sunt procese elementare care operează similar în diferite situaţii de învăţare, că acestea sunt
aplicabile multor specii şi multor situaţii, în ciuda diferenţelor între ceea ce poate fi învăţat şi
viteza învăţării. Multitudinea rezultatelor experimentale pe animale pot explica într-o anumită
măsură diferenţele care există între diferitele teorii ale învăţării. Ceea ce validează cel mai
bine o teorie a învăţării este aplicabilitatea ei: “pentru ca o teorie a învăţării să-şi găseasească
resorturile sale programatice reale trebuie să se convertească dintr-o perspectivă explicit
şcolară în teorii sau modele active ale instruirii” (Neacşu, 1999).
Una dintre cele mai consistente lucrări în problema teoriilor învăţării a fost elaborată
de către Ernest Hilgard şi Gordon Bower, 1974 lucrare intitulată “Teorii ale învăţării” în care
aceştia clasifică teoriile învăţării în două grupe principale: teoriile de tip stimul-reacţie
(Thorndike, Pavlov, Gutherie, Skinner şi Hull) care pun accent pe achiziţionarea deprinderilor,
urmărind rezolvarea problemelor prin folosirea elementelor comune dobândite anterior sau
prin încercare-eroare şi teoriile cognitive (Tolman şi teoriile clasice gestaltiste) care pun
accent pe construirea stucturilor cognitive, valorificate în rezolvarea problemelor prin
înţelegerea relaţiilor esenţiale implicite. La sfârşitul aceste lucrări, cei doi autori citează nu
mai puţin de 1420 de titluri consacrate acestui subiect. Tocmai această diversitate obligă
oarecum profesorul să stabilască o anumită ordine între diversele teorii ale învăţării, iar ca şi
reper în această ierarhizare o constituie lucrările unor reputaţi specialişti în materie de
psihopedagogie dintre care amintim numele lui Robert M.Gagne şi Samuell Ball.

Downloaded by Andreea Nu?ic? (www.andranutica13@yahoo.com)