TEORII ŞI PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE

Titular: Lect.univ.dr. RUSU ELENA-CLAUDIA

1. Teorie şi paradigmă. Paradigmele psihologiei

Din modelele existente ale teoriilor învățării, am ales să o prezint pe cea beahvioristă. Acest model se
axează pe stimul și recompensă, pornind de la ideea că orice faptă bună (orice răspuns corect dat de
către elev și orice conduită dezirabilă) trebuie recompensată pentru a imprima acest tip de
comportament în psihicul uman (în atitudinea elevilor). Cei patru mari specialiști ai teoriei behavioriste:
Pavlov, Thorndike, Skinner și Watson își formulează concepția despre relația impuls și reacție, cea mai
cunoscută fiind cea a lui Pavlov (experimente pe animele). În activitatea didactică se poate utiliza cu
succes principiul care stă la baza învățării behavioriste: recompensare oricărui tip de atitudine, acțiune
pozitivă a elevului.
Există trei școli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor învățării: școala
constructivistă, cea umanistă și cea behavioristă [1]. În acest subcapitol, voi prezenta succint ideile
principale abordate de către școala behavioristă în ceea ce privește învățarea.

Cei mai cunoscuți teoreticieni ai acestui tip de învățare sunt: Pavlol, Thorndike, Skinner și Watson.
Primul și-a dus la capăt experimentul cu ajutorul unui câine și a demonstrat că reflexul câinelui poate fi
condiționat de aprinderea unui bec sau sunetul unui clopoțel. Experimentul major al lui Watson a fost
legat de condiţionarea emoţiei de frică la un copil de unsprezece luni numit Albert, iar Skinner este
preocupat de învățarea prin condiționarea operantă. [2]

Cuvinte cheie (pentru teoria behavioristă): condiționare, stimul necondiționat, stimul condiționat,

condiționare operantă, recompensă și pedeapsă, întărire imediată, stimul discriminativ și condiționarea
emoțiilor, învățarea programată.
Aserțiuni despre behaviorism și utilizarea acestuia în predare:
1.  Pavlov în urma experimentelor sale ajunge la concluzia că ordinea cea mai eficientă în obținerea
condiționării este prezentarea stimulului condiționat înaintea celui necondiționat (câinele asociază
sunetul clopoțelului sau aprinderea becului cu ideea de hrană, astfel el începe să saliveze). [3]

Skinner vorbește despre condiționarea operantă care se folosește cu succes în cazul învățării
programate. De asemenea el este cel care vorbește despre recompensă și pedeapsă ca o formă de
corectare a unor comportamente nedorite. Recompensa înseamnă întărirea unui răspuns, pe când
pedeapsa înseamnă eliminarea unui comportament nedorit. Skinner are dreptate când afirmă că este
bine să utilizăm (chiar și în școală) principiul întăririi imediate (dacă elevul a făcut ceva bine, el trebuie
imediat recompensat chiar și printr-un gest simplu de apreciere: mângâiere, rostirea cuvintelor de
laudă: ”Bravo!” etc.) Principiile behavioriste sunt ultilizate și în cadrul educației formale (mai ales).

2. Principiile învățării din perspectiva behavioristă admit necesitatea utilizării recompensei [4] și în cazul
actului didactic. Sunt de acord cu acest principiu, cu acest procedeu pe care îl aplic în activitatea mea
zilnică de profesor. Singura obiecție ar putea fi timpul de așteptare în care elevul este recompensat. Nu
trebuie așteptat o săptămână, două pentru a aprecia efortul depus de un elev. Recompensa trebuie
oferită imediat ce elevul manifestă un comportament dorit (răspunde corect la întrebarea adresată
clasei etc.)

1
3. Utilizarea acestui tip de învățare/ predare în educație are un mare avantaj din punctul meu de
vedere: structurarea logică a materiei de predat și parcurgerea acestuia pas cu pas. Profesorul va
stabili sarcini realizabile elevilor care să nu depășească nivelul lor de competențe. Știm bine că
sarcinile care depășesc nivelul de pregătire, de competență al elevului sunt mai degrabă distructive
decât constructive, mai ales în cazul elevilor introvertiți.  Insuccesul poate lăsa urme adânci în elevul
respectiv ceea ce poate cauza o repulsie față de materia predată de către profesor. Dezavantajul
metodei: încurajarea învățării mecanice și lipsa posibilității de formarea gândirii critice.

4. Instruirea programată folosește modelul behaviorist în realizarea obiectivelor sale, ceea ce oferă
unele avantaje. Pașii de parcurs pentru un asemenea demers ar fi:  aranjarea materialului de predat,
managementul clasei – profesorul conduce întreaga activitate, totul este planificat, îndrumat de către
profesor – stabilirea tehnicilor de evaluare etc.  Această tehnică este benefică doar în anumite situații.
Ca și o observație critică aș menționa faptul că în cadrul instruirii programate (care folosește metode
behavioriste – pentru formarea unor comportamente) elevul este privit ca un obiect care doar preia
informația, o învață și o recită. Lipsește total factorul care în permite elevului să gândească, să
descopere, să experimenteze, să-și formeze și să-și exprime opinia.

5. Unii colegi ar putea afirma că învățarea behavioristă nu mai este la modă. Nu sunt de acord cu
acestă afirmație pentru că în învățământ unele materii, lecții se pot preda foarte eficient utilizând
tehnicile învățării comportamentaliste (oferirea de mici recompense, structurarea materiei în unități și
subunități mai mici, evaluarea mai frecventă, oferirea de feedback etc.)

Implicațiile practice ale teoriei behavioriste: În activitatea mea de profesor de limba și literatură
maghiară, folosesc des tehnica recompensării elevilor, de cele mai multe ori lăundându-i sau chiar
oferind puncte + pentru activitatea la oră. Din acele puncte acumulate – după cinci puncte plus – elevul
va primi ca recompensă un zece în catalog.
Întotdeauna încerc să evidențiez necesitatea cunoașterii materialului predat cu aplicații în viața de zi cu
zi (de exemplu: pentru ce este necesar să știm să realizăm caracterizarea personajului literar – și în
viața cotidiană putem să folosim caracterizarea pentru a cunoaște cu adevărat o persoană.)

Îmi place să structurez clar materialul ce urmează să fie predat, iar finalul orei cuprinde întotdeauna o
recapitulare dirijată. Întotdeauna ofer feedback spontan la orice manifestare venită din partea
colectivului de elevi. Aici mă refer atât la partea teoretică, ce ține de materialul predat, cât și la partea
practică, partea de educație – prin corectarea unor forme de comportament nedorite.

Concluzie. Modelul behaviorist de predare nu este cel mai modern model, dar personal cred că acest
tip de predare poate fi folosit și astăzi cu succes. Desigur și celelalte teorii ale învățării ne pot fi de
folos, iar cea mai bună soluție ar fi utilizarea cât mai multor tehnici de predare astfel încât elevul să-și
descopere stilul de învățare și să și-l folosească pentru a-și îmbogăți cunoștințele despre lumea
înconjurătoare.
Bibliografie:
[1] Constantinescu, Oana:  www.math.uaic.ro/~oanacon/depozit/Curs_2_Princ.inv.pdf, 2009
[2] Cristea, Sorin:  Teorii ale învățării – modele de instruire, EDP, București, 2005.
[3] ro.scribd.com/doc/25419401/Behaviorismul
[4] Shuell,Thomas: Theories of learning în:  www.education.com/reference/article/theories-of-learning/

Începând cu anul 1800, cuvântul „paradigmă” s-a referit la un patern de gândire în

cadrul unei discipline ştiinţifice sau în alt context epistemologic. Iniţial, cuvântul era
2
specific gramaticii: dicţionarul Merriam-Webster din 1900 îi defineşte utilizarea tehnică
exclusiv în contextul gramaticii sau, în retorică, ca un termen pentru o parabolă sau fabulă
ilustrativă. De asemenea, în lingvistică, Ferdinand de Saussure a utilizat termenul
„paradigmă” pentru a se referi la o clasă de elemente care prezintă similarităţi.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din limba greacă, παράδειγμα
(paradeigma) şi are sensul de „pattern” sau „exemplu” de la cuvântul παραδεικνύναι
(paradeiknunai)- „a demonstra”.
Filosoful ştiinţei, Thomas Kuhn i-a oferit acestui cuvânt sensul contemporan atunci
când adoptându-l s-a referit la un ansamblu de practici care defineşte o disciplină ştiinţifică
de-a lungul unei anumite perioade de timp. Sensul pe care l-a formulat Kuhn a fost şi este
prea general. Însuşi Kuhn a preferat termenii de exemplar (în sensul de „teorie ştiinţifică”)
şi „ştiinţă normală”, care au un sens filosofic mai exact.
În cartea sa, Kuhn (1962) defineşte paradigma ştiinţifică ca:
- ce urmează a fi observat şi cercetat,
- tipul de întrebări care vor fi puse şi testate pentru a obţine răspunsuri în
legătură cu acest subiect,
- cum sunt puse aceste întrebări,
- cum ar trebui interpretate rezultatele investigaţiilor ştiinţifice.1
De-a lungul timpului, s-a manifestat fenomenul schimbării paradigmelor despre
care Kuhn scria în aceeaşi lucrare: trecerea succesivă de la o paradigmă la alta „via”
revoluţie este patternul de dezvoltare obişnuit al ştiinţei mature (ştiinţele mature se află în
faza paradigmatică, în timp ce ştiinţele aflate în curs de maturizare se aflau în faza
preparadigmatică). Ideea lui Kuhn a fost ea însăşi revoluţionară la acea vreme şi a cauzat o
schimbare majoră în maniera în care gânditorii abordau ştiinţa. Astfel, a determinat sau a
făcut parte dintr-o „schimbare de paradigmă” în istoria şi sociologia ştiinţei.
Filosofii şi istoricii ştiinţei, inclusiv Kuhn însuşi, au acceptat o versiune modificată
a modelului lui Kuhn, care sintetizează perspectiva sa originală cu modelul gradualist care
l-a precedat. Modelul original al lui Kuhn este considerat prea limitat astăzi. El a crezut la
început că există o singură paradigmă la un moment dat, fapt contestat de deceniile de
dezbateri academice.
Probabil că cea mai comună utilizare a cuvântului „paradigmă” este în sensul de
Weltanschauung. De exemplu, în ştiinţele sociale, termenul este utilizat pentru a descrie
ansamblul de experienţe, convingeri şi valori care influenţează modul în care un individ
percepe realitatea şi răspunde la acea percepţie. Reprezentanţii ştiinţelor sociale au adoptat
sintagma lui Kuhn „schimbare de paradigmă” pentru a desemna un fenomen social
particular decât sensul original al lui Kuhn rezultat din studiul practicilor şi dezvoltarea
ştiinţei.

1
Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas, (1962) 1999.

3
 Cuvântul paradigmă este utlizat pentru a indica un pattern, model sau un exemplu
remarcabil de clar sau tipic sau un arhetip.
Pentru a concluziona, paradigma se poate defini ca un set de concepte, propoziţii,
metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida
cercetarea într-un domeniu specificat. În acest sens, în sociologie, de exemplu, s-a
consacrat celebra paradigmă a analizei funcţionale propusă de R.K. Merton.2
În psihologie, s-au impus următoarele paradigme moderne: asociaţionismul,
structuralismul, funcţionalismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza şi psihologia
umanistă (Grigore Nicola, 2002), la care se adaugă paradigma transpersonală, apărută pe
fondul multiplelor dislocări survenite în cunoaşterea umană, din prima jumătate a secolului
al XX-lea şi care valorifică „filosofia perenă de pretutindeni, fizica modernă şi cercetările
actuale despre conştiinţă”.3
Asupra acestor din urmă descoperiri şi re-descoperiri ne vom opri atenţia în
lucrarea de faţă, realizând, acolo unde este necesar punţi către trecut, către teoriile deja
consacrate în domeniul psihologiei. În fond, trecutul îşi pune amprenta asupra prezentului
şi amândouă sunt înţelese azi ca un prezent continuu.

Merită menţionat încă de la început că între teorie şi paradigmă există asemănări,

dar şi deosebiri. O teorie este o idee care îţi poate explica cum poate funcţiona ceva, cum
ar fi teoria lui Darwin sau, în psihologie, teoria behavioristă (comportamentalistă). Teoria
este testată, demonstrată, adică infirmată sau confirmată, prin metode specifice domeniului
sau adaptate din alte domenii, prin experimente sau reflecţie.
O paradigmă, pe de altă parte, este un set de supoziţii implicite care nu sunt menite
a fi testate, fiind în esenţă inconştiente. Sunt parte a propriului nostru mod de a acţiona în
lume ca indivizi, ca oameni de ştiinţă sau ca societate.4
Putem înţelege mai bine conceptul de “paradigmă” dacă ne gândim la o persoană
care poartă nişte ochelari cu lentile albastre şi care vede lumea… albastră. În această
metaforă, ochelarii sunt paradigma sau cadrul prin care privim pentru a percepe realitatea.
Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că poartă astfel de ochelari “puşi pe nas” de familie,
educaţie, societate, cultură, politicieni, ştiinţă etc. Şi pentru că nu ştiu de ei atunci nici nu
îşi permit să-şi pună întrebări: “Cum este fără aceşti ochelari?”, “Cum este să privesc prin
alţii, cu lentile roz, de exemplu?”, “Cum este să îi dau jos de tot?” Ce este acum realitatea?
Poate că supravieţuirea noastră ca specie se datorează capacităţii noastre de a pune
întrebări despre sine, lume şi viaţă, despre natură şi cerul înstelat. Nu răspunsurile sunt cele
mai importante, ci întrebările, aşa cum ne învaţă Albert Einstein. Răspunsurile pot forma
teorii la un moment dat, iar teoriile, istoria ştiinţei ne-o demonstrează, sunt trecătoare. Ceea
ce a fost demonstrat devine “caduc”, ca să folosim un termen juridic, iar ceea ce azi este
considerat neştiinţific, fantezie, chiar inteligibil devine mâine ştiinţă. Romanele lui Jules
Verne sunt doar un exemplu.
Revenind la paradigmă, un mod de a o înţelege este prin studiul unui sistem de
credinţe. De unele din aceste credinţe suntem conştienţi, de unele valori, principii de viaţă,
credinţa religioasă etc. Problema este că în afară de acestea pe care cu relativă uşurinţă le
2
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir, 1993, p.420-
421.

3
Munteanu, Anca, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line al Asociaţiei
Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2/2004: http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm

4
Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?, Bucureşti, Cartea Daath
Publishing House, 2007.
putem trece pe o listă, există poate sute de credinţe inconşiente, necunoscute, care ne
conduc viaţa de la nivelele subterane şi întunecoase ale conştiinţei noastre- credinţe
profunde despre valoarea personală, despre competenţa personală, despre ceilalţi oameni şi
cât de mult să vă apropiaţi de ei, toate depozitate în noi încă dinainte de a veni pe lume şi
care continuă să ne determine modul în care ne raportăm la noi, la oameni şi la viaţă.
Psihoterapeuţii, de exemplu, au creat metode şi tehnici specifice pentru a accesa aceste
zone umbroase pentru a-i ajuta pe clienţi să aducă în câmpul conştienţei lor credinţele
nocive care le ghidează viaţa: “Sunt un nimeni”, “Nu sunt bun de nimic”, “Oamenii îmi
vor face rău dacă mă apropii de ei”, “Lumea este un loc periculos”, “Viaţa nu are niciun
sens şi de aceea nu merită trăită” etc., pentru a le schimba în unele adevărate, deci,
sănătoase: “Sunt ceea ce sunt”, “Sunt bun aşa cum sunt”, “Unii oameni îmi pot face rău şi
pot învăţa cum să mă apăr”, “Lumea este un loc unde binele şi răul coexistă”, “Viaţa are
sens, merită trăită şi sunt recunoscător că sunt viu!”

Pentru a-i cita pe cei trei autori menţionaţi anterior, “o paradigmă este un sistem
inconştient de credinţe al unei culturi. Trăim şi respirăm aceste credinţe, gândim şi
interacţionăm conform lor.”5
Revenind la paradigmele din domeniul psihologiei, observăm că le putem situa pe
un continuum a cărui reprezentare arată astfel:

Paradigma newtonian-carteziană Paradigma fizicii cuantice

Paradigme de sinteză
(împrumută şi combină elemente din paradigmele situate la cei doi poli)

Paradigma freudiană ex. Psihoterapia integrativă, Paradigmele de orientare

Pardigma behavioristă Psych-K etc. transpersonală
Paradigma cognitivistă
Paradigma umanistă

Fig. 1. O schemă a paradigmelor din psihologie

2. Paradigma newtoniană şi implicaţiile ei în psihologie

5
Arnz, Chasse, Vicente, Op.cit., p. 25.
 Modul în care paradigma newtoniană impunea abordarea realităţii, a oamenilor,
societăţii, mediului şi a vieţii este strâns legat de apariţia unor curente sau paradigme
specifice psihologiei.

2.1. Paradigma behavioristă

Până în momentul apariţiei behaviorismului au existat o serie de perspective

psihologice importante care l-au precedat şi facilitat, constituind, în acelaşi timp şi punţi
către următoarea paradigmă, cea cognitivistă.
A. Structuralismul
Principalele perspective psihologice s-au construit pe şi au reacţionat la cele
prezentate anterior. Procesul dialectic care a apărut de-a lungul istoriei filosofiei şi în
psihologia timpurie s-a prelungit în psihologia modernă. Primii psihologi şi-au pus
întrebări fundamentale care i-au preocupat mai târziu pe psihologii cognitivişti: putem
înţelege mintea umană dacă îi studiem structurile (aşa cum studiem structurile corpului
în cadrul anatomiei) sau funcţiile (aşa cum studiem procesele corpului în cadrul
fiziologiei)? Deşi psihologia cognitivă a fost identificată ca o ramură distinctă a
psihologiei abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, întrebările pe care şi le-a pus
au fost principalele întrebări pe care le-au formulat psihologii în prima jumătate a
secolului XX6
Obiectivul structuralismului, considerat a fi prima şcoală importantă în
psihologie, a fost să înţeleagă structura (configuraţia de elemente) psihicului şi
percepţiile sale prin analizarea acestora pornind de la componentele sale. Structuraliştii
ar lua percepţia unei flori, de exemplu, şi ar analiza-o în termeni de culori, forme
geometrice, relaţii de mărime etc.
Unul dintre părinţii structuralismului a fost psihologul german Wilhelm Wündt
(1832- 1920). El a susţinut că metoda optimă prin care o persoană poate fi antrenată să
analizeze structura psihicului era aceea de a studia experienţele senzoriale prin
introspecţie. Pentru Wündt, introspecţia însemna a privi unităţile de informaţie care trec
prin conştiinţă, cum ar fi senzaţiile experimentate de cineva atunci când priveşte o
floare. Aceasta era analiza propriilor percepţii.
Wundt a avut o serie de susţinători, dintre care îl amintim pe Edward B.
Titchener (1867- 1927). El considera că unităţile elementare de analiză a vieţii psihice
sunt senzaţiile (elementele fundamentale ale percepţiei), imaginile (imaginile pe care ni
le formăm în minte pentru a caracteriza ceea ce percepem) şi afectele (constituenţi ai
emoţiilor cum ar fi dragostea şi ura). Atributele acestor elemente sunt intensitatea şi
calitatea, la care el a adăugat- „attensity” (claritatea) şi „protensity” (durata imaginii).
Deşi Wündt a avut susţinători care au adoptat ideile structuralismului, au existat
o serie de alţi psihologi care au criticat atât metoda (introspecţia), cât şi obiectul de
studiu (structurile elementare ale senzaţiei) ale structuralismului.

B. Funcţionalismul

6
Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology, Fourth Edition, Belmont,
Thomson Wadsworth, 2006, p. 5.
 O alternativă la structuralism a susţinut că psihologii ar trebui să-şi îndrepte
atenţia asupra proceselor gândirii decât asupra conţinutului ei. Funcţionaliştii s-au
întrebat: „Ce fac oamenii şi de ce o fac?”, în timp ce structuraliştii s-au întrebat: „Care
sunt conţinuturile elementare (structurile) psihicului uman?” Funcţionaliştii au susţinut
că, cheia înţelegerii psihicului şi a comportamentului uman era studiul proceselor
psihice. Ei au încercat să răspundă la întrebările „cum funcţionează psihicul uman?” şi
„de ce funcţionează psihicul uman?” căutând relaţii funcţionale între un stimul specific
primar (ceva care îndeamnă la acţiune) şi un răspuns specific care îi urmează (o acţiune
sau o reacţie care este legată de stimul).
Funcţionaliştii considerau că pentru a oferi răspunsuri la întrebările puse anterior
pot fi folosite o diversitate de metode, fapt care a condus la apariţia pragmatismului.
Acesta susţinea că validitatea cunoaşterii este demonstrată de utilitatea ei: ce putem face
cu ea? Pragmatiştii nu sunt preocupaţi numai de cunoaşterea a ceea ce fac oamenii ci şi
de ceea ce putem face cu cunoaşterea a ceea ce fac oamenii. De exemplu, pragmatiştii
cred că psihologia este importantă pentru învăţare şi memorare, în parte deoarece ne
poate ajuta să îmbunătăţim performanţa elevilor.
Un reprezentat al funcţionalismului orientat către pragmatism a fost William
James (1842- 1910) care şi-a adus contribuţia în psihologie cu o singură carte care a
rămas un reper în domeniu: Principles of Psychology (1890/1970). Chiar şi în zilele
noastre, psihologii cognitivişti fac referire la cartea lui James atunci când discută despre
teme centrale în domeniu cum ar fi atenţia, conştienţa şi percepţia.
John Dewey (1859- 1952) a fost un alt reprezentat al pragmatismului timpuriu
care a influenţat gândirea contemporană în psihologia cognitivă. Dewey este reţinut de
istoria psihologiei în special pentru abordarea pragmatică a gândirii şi educaţiei şcolare.
Multe din ideile psihologilor cognitivişti şi ale psihologiei educaţiei de azi au fost
construite pe baza celor elaborate de Dewey la începutul secolului al XX-lea. De
exemplu, în conformitate cu teoria lui Dewey, pentru a învăţa eficient trebuie să vedem
care este scopul educaţiei- utilitatea ei practică. O altă întrebare preluată de la Dewey la
care încearcă să răspundă psihologii cognitivişti contemporani este: cercetarea ar trebui
evaluată în termeni de utilitate imediată în aplicaţiile curente sau în termeni de
profunzime a insight-ului pentru înţelegerea cogniţiei umane?

C. Asociaţionismul- o sinteză integratoare

Asociaţionismul, asemenea funcţionalismului, poate fi considerat mai puţin o
şcoală de psihologie, cât un mod de gândire foarte influent. Asociaţionismul
examinează cum evenimentele sau ideile pot deveni asociate unele cu altele în mintea
noastră rezultând într-o formă de învăţare. De exemplu, asociaţiile pot rezulta din
contiguitate (asocierea lucrurilor care tind să se întâmple împreună în acelaşi timp),
similaritate (asocierea lucrurilor cu trăsături sau proprietăţi asemănătoare) sau contrast
(asocierea lucrurilor polarizate cum ar fi cald/rece, lumină/întuneric, zi/noapte).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, asociaţionistul Hermann Ebbinghaus (1850-
1909) a fost primul experimentator care a aplicat sistematic principiile
asociaţionismului. Mai exact, Ebbinghaus a studiat şi a observat propriile procese
mentale, utilizând câteva tehnici experimentale („introspecţia experimentală
sistematică”- numărarea erorilor şi înregistrarea timpilor de reacţie), altele decât metoda
introspecţiei. Prin intermediul auto-observaţiei, Ebbinghaus a studiat cum oamenii
învaţă şi îşi amintesc un material prin repetiţie- repetarea conştientă a materialului de
memorat. Printre alte descoperiri, el a făcut una de referinţă: repetarea frecventă poate
fixa asociaţiile mentale mai bine în memorie şi, prin generalizare, repetiţia ajută
învăţarea.
Un alt asociaţionist influent a fost Edward L. Thorndike (1874- 1949). El a
susţinut că rolul satisfacţiei este esenţial în formarea de asociaţii. Thorndike a numit
acest principiu legea efectului (1905): un stimul va tinde să producă un anumit răspuns
de-a lungul timpului dacă un organism este recompensat pentru acest răspuns.
Thorndike considera că un organism învaţă să răspundă într-un anumit fel (efectul) într-
o situaţie dată dacă este recompensat în mod repetat pentru acest răspuns (satisfacţia,
care este un stimul pentru acţiunile viitoare). Astfel, dacă unui copil i se oferă
bomboane pentru că a rezolvat corect problemele de aritmetică, acesta învaţă să rezolve
corect problemele deoarece el formează asociaţii între soluţiile corecte şi bomboane.

D. De la asociaţionism la behaviorism
Unii cercetători contemporani cu Thorndike, au realizat experimente pe animale
pentru a demonstra relaţia dintre stimul şi răspuns în moduri diferite de cele ale lui
Thorndike şi asociaţilor lui. Aceste cercetări au depăşit graniţa asociaţionismului şi au
dat naştere unui domeniu nou numit behaviorism. Reprezentanţii săi au studiat
răspunsurile voluntare, iar alţii pe cele involuntare, ca răspuns la ceea ce părea fără
legătură cu evenimentele exterioare.
În Rusia, câştigătorul premiului Nobel, Ivan P. Pavlov (1849- 1936) a studiat
învăţarea involuntară, începând cu observaţiile făcute asupra câinilor: aceştia salivau ca
răspuns la vederea tehnicianului de laborator care îi hrănea înainte ca aceştia să vadă
dacă el avea sau nu mâncare la el. Pentru Pavlov, acest răspuns indica o formă de
învăţare denumită învăţarea condiţionată clasică, faţă de care câinii nu au niciun
control. În mintea câinilor, un tip de învăţare involuntară lega tehnicianul de mâncare.
Opera lui Pavlov a deschis calea behaviorismului. Observaţia făcută mai târziu de
Robert Rescorla (1967) a prezentat un interes deosebit- condiţionarea clasică implică
mai mult decât o asociaţie bazată pe alăturarea temporală (ex. mâncarea şi stimulul
condiţionat au loc în acelaşi timp). O condiţionare eficientă are nevoie de contingenţă
(ex. prezentarea mâncării este contigentă cu prezentarea stimulului condiţionat).
Behaviorsimul care poate fi considerat o formă extremă a asociaţionismului, se
concentrează în întregime pe asociaţia dintre mediu şi un comportament observabil. În
conformitate cu behavioriştii radicali, orice ipoteză despre gândurile interne şi modurile
de gândire nu este decât pură speculaţie şi, deşi pot aparţine domeniului filosofiei, nu îşi
au locul în psihologie. Conştiinţa şi viaţa psihică sunt considerate pure presupuneri.
Părintele behaviorismului radical a fost John B. Watson (1878- 1958) care
postula că psihologii trebuie să se concentreze asupra studiului comportamentului
observabil. El a negat gândirea ca vorbire subvocală. Deşi i-a criticat pe funcţionalişti şi
ideile lor, Watson a fost clar influenţat de aceştia atunci când punea accentul pe ceea ce
fac oamenii şi ce le determină acţiunile. Behavioriştii au fost şi cei care au preferat în
experimentele lor de laborator animalele în locul oamenilor, fapt care ridică problema
generalizării rezultatelor cercetărilor la oameni.
Din anii '60, behaviorismul radical devine sinonim cu unul dintre cei mai
vehemenţi susţinători ai săi, B.F. Skinner (1904- 1990). Pentru Skinner, în mod virtual
toate formele de comportament uman, nu numai cele învăţate, pot fi explicate de un
comportament produs ca reacţie la mediu, care poate fi studiat eficient prin observarea
 comportamentului animal. Skinner a respins mecanismele mentale şi a considerat că,
condiţionarea operantă- implicând întărirea sau slăbirea comportamentului, contingente
cu prezenţa sau absenţa recompensei sau pedepsei- poate explica toate formele de
comportament uman. Skinner a aplicat analiza sa experimentală asupra
comportamentului aproape la orice, de la învăţare la achiziţia limbajului şi rezolvarea de
probleme, până la controlul comportamentului în societate. Datorită prezenţei
impunătoare a lui Skinner, behaviorsimul a dominat psihologia, inclusiv în ceea ce
priveşte metodele şi temele de interes timp de câteva decenii.
În timp ce behavioriştii îi îndepărtau pe cercetători de viaţa psihică interioară-
misterioasa cutie neagră, unii dintre psihologi au devenit interesaţi tocmai de aceasta.
Edward C. Tolman (1886- 1959), unul dintre primii reprezentanţi ai behaviorismului, a
susţinut că, comportamentul oamenilor şi al animalelor nu poate fi înţeles fără a lua în
considerare scopul şi planificarea comportamentului. Tolman (1932) consideră că toate
comportamentele sunt îndreptate către un scop, chiar dacă un şoarece încearcă să
găsească mâncarea într-un labirint sau un om încearcă să scape dintr-o situaţie
neplăcută. Din acest motiv, E.C. Tolman poate fi considerat un precursor al psihologiei
cognitive moderne.
O critică mai recentă a behaviorismului susţine că este prea limitat, dar dintr-un
alt motiv. Această critică susţine că învăţarea nu este rezultatul recompensării directe a
comportamentului; ea poate fi socială, ca rezultat al observării recompenselor şi
pedepselor pe care le primesc ceilalţi oameni din jurul nostru (A. Bandura, 1977).
Această perspectivă pune accentul pe modul în care observăm şi ne modelăm
comportamentul după comportamentul altora, învăţând din exemple. Această afirmaţie a
învăţării sociale deschide calea studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului.
E. Gestaltismul
Reprezentanţii gestaltismului s-au numărat printre cei mai acerbi critici ai
behaviorismului. În conformitate cu psihologia gestaltistă, putem înţelege cel mai bine
un fenomen psihic atunci când îl considerăm un întreg organizat, structurat şi nu atunci
când îl descompunem în părţi mai mici. De fapt, mişcarea gestaltistă a fost o reacţie nu
numai împotriva tendinţei behaviorismului de a înţelege comportamentul în termeni de
condiţionare, ci şi la tendinţa structuralismului de a analiza procesele mentale ca
senzaţii elementare. Principiul „întregul este diferit de suma părţilor sale” rezumă
perspectiva gestaltismului. Pentru a înţelege percepţia unei flori, de exemplu, trebuie să
luăm în considerare întreaga experienţă. Nu putem înţelege o astfel de percepţie numai
în termeni de forme, culori, mărimi etc. Contribuţia majoră a psihologiei gestaltiste a
fost adusă la studiul percepţiei formelor (Köhler, 1940) şi a insight-ului (Köhler, 1927;
Wertheimer, 1945, 1959), un aspect al rezolvării de probleme.

2.2. Paradigma cognitivistă

Până în acest punct am prezentat câteva dintre ideile filosofice şi psihologice care
au condus la apariţia psihologiei cognitive. Există însă şi alte domenii ale căror descoperiri
au contribuit la dezvoltarea cognitivismului (convingerea că o mare parte a
comportamentului uman poate fi înţeleasă dacă înţelegem mai întâi cum gândesc oamenii)
şi a psihologiei cognitive moderne. Domeniile care şi-au adus cea mai mare contribuţie la
apariţia psihologiei cognitive sunt domenii ştiinţifice ca psihobiologia (denumită şi
„psihologie biologică”, „psihologie fiziologică” sau „biopsihologie”), lingvistica,
antropologia, precum şi domenii tehnologice precum sistemele de comunicare, ingineria şi
computerele.
La începutul anilor '60 progresele făcute în psihobiologie, lingvistică, antropologie
şi inteligenţa artificială, precum şi reacţiile unor psihologi la adresa behaviorismului, au
condus la crearea unui context propice pentru o revoluţie. Primii cognitivişti (ex. Miller,
Galanter şi Pribram, 1960; Newell, Shaw şi Simon, 1975) au considerat că ideile
behaviorismului tradiţional nu sunt corecte deoarece nu fac referire la, şi mai mult, ignoră,
modul în care gândesc oamenii. Cartea lui Ulric Neisser, Cognitive Psychology (1967) a
cuprins multe idei critice şi şi-a propus informarea studenţilor, profesorilor etc. despre
domeniul care se năştea. Neisser definea psihologia cognitivă ca studiul modului în care
oamenii învaţă, structurează, stochează şi folosesc cunoştinţele.
Allen Newell şi Herbert Simon (1972) au propus modele detaliate ale gândirii
umane şi rezolvării de probleme de la nivelurile de bază până la cele mai complexe.
Începând cu 1970, psihologia cognitivă a fost recunoscută ca un domeniu major de
studiu în psihologie, cu un ansamblul specific de metode de cercetare.

Principalele probleme, teme şi domenii de studiu ale psihologiei cognitive

Unele dintre aceste probleme ating esenţa naturii minţii umane (R.J. Sternberg,
2006, p. 20-21):
1. Moştenit versus dobândit. O temă majoră în psihologia cognitivă este aceea de a
determina ce are o influenţă mai mare în cogniţia umană- ceea ce este moştenit sau ceea ce
este dobândit. Dacă vom considera că trăsăturile înnăscute ale cogniţiei umane sunt mai
importante, ne putem concentra cercetarea asupra studiului caracteristicilor moştenite ale
cogniţiei. Dacă vom considera că mediul joacă un rol important în cogniţie, ne putem ghida
cercetarea explorând cum diverse caracteristici ale mediului influenţează cogniţia. Astăzi,
cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră că ceea ce este moştenit interacţionează cu ceea
ce este dobândit în aproape tot ceea ce facem.
2. Raţionalism versus empirism. Cum vom descoperi adevărul despre noi înşine şi
despre lumea din jur? O vom face încercând să gândim logic, bazându-ne pe ceea ce ştim
deja sau prin observarea şi testarea observaţiilor noastre asupra a ceea ce percepem prin
simţurile noastre?
3. Structuri versus procese. Vom studia structurile (conţinuturile, atributele,
produsele) psihicului uman sau ne vom concentra atenţia asupra proceselor gândirii
umane?
4. General versus specific. Procesele pe care le observăm sunt limitate la un anumit
domeniu sau sunt generale, pentru o varietate de domenii? Observaţiile făcute într-un
domeniu se aplică tuturor domeniilor sau se aplică numai la domeniul specific care a fost
observat?
5. Validitatea inferenţelor cauzale versus validitate ecologică. Vom studia cogniţia
prin intermediul experimentelor foarte controlate care cresc probabilitatea inferenţelor
cauzale valide sau vom folosi tehnici mai naturale, care cresc probabilitatea de a obţine
rezultate valide ecologic, fără a beneficia de controlul specific experimentului de
laborator?
6. Cercetare aplicativă versus cercetare fundamentală. Vom dirija cercetarea
asupra proceselor cognitive fundamentale sau vom studia modurile în care putem să îi
ajutăm pe oameni să-şi folosească eficient cogniţia în situaţii practice?
7. Metode biologice versus metode comportamentale. Vom studia creierul şi
funcţiile sale în mod direct, probabil observând activitatea cerebrală atunci când persoana
îndeplineşte o sarcină cognitivă? Sau vom studia comportamentul oamenilor în cadrul unor
sarcini cognitive, măsurând corectitudinea realizării sarcinii şi timpul de reacţie?
Chiar dacă multe din aceste întrebări sunt puse sub forma „sau-sau”, amintim că
adesea o sinteză a perspectivelor sau metodelor se dovedeşte mai utilă decât o poziţie
extremă. De exemplu, natura noastră poate oferi un cadru moştenit pentru caracteristicile şi
pattern-urile noastre distincte de a gândi şi acţiona, dar ceea ce dobândim poate modela
modurile specifice în care ne manifestăm acel cadru. Putem utiliza metodele empirice
pentru colectarea datelor şi pentru testarea ipotezelor, dar putem recurge la metode
raţionaliste pentru interpretarea datelor, construirea teoriilor şi formularea ipotezelor
bazându-ne pe teorie. Înţelegerea cogniţiei se adânceşte atunci când luăm în considerare
atât cercetarea fundamentală a proceselor cognitive, cât şi cercetarea aplicativă privind
utilizarea efectivă a cogniţiei în lumea reală. Sintezele presupun în mod constant
următoarele: ceea ce astăzi este considerat a fi o sinteză, mâine poate fi o poziţie extremă.
Reciproca este valabilă.

Există o serie de teme centrale în psihologia cognitivă, care depăşesc tipul de

fenomen care este studiat. În continuare prezentăm cinci dintre acestea (R.J. Sterberg,
2006, p. 21- 23). Prima temă priveşte baza de la care putem porni pentru a putea înţelege
cogniţia. Următoarele două teme privesc substanţa psihologiei cognitive. A patra se referă
la metodele din psihologia cognitivă, în timp ce a cincea temă vizează modul în care este
utilizată cunoaşterea cognitivă.

1. Datele din psihologia cognitivă pot fi complet înţelese numai în contextul unei
teorii explicative, iar teoriile sunt goale fără date empirice.
Ştiinţa nu reprezintă numai o colecţie de fapte adunate empiric. Ea conţine astfel de
fapte care sunt explicate şi organizate de teoriile ştiinţifice. Teoriile conferă sens datelor.
De exemplu, să presupunem că avem cunoştinţă despre capacitatea oamenilor de a
recunoaşte informaţia pe care au văzut-o este mai bună decât capacitatea de a-şi aminti
(reproduce) acea informaţie. Aceasta este o generalizare empirică interesantă, dar ştiinţa ne
solicită nu numai să facem generalizări ci şi să înţelegem de ce memoria funcţionează
astfel. Prin urmare, un obiectiv important al ştiinţei este explicaţia, iar o generalizare
empirică nu oferă explicaţia în absenţa unei teorii aflate la baza sa. La rândul ei, teoria ne
ajută să înţelegem limitele generalizărilor empirice, precum şi momentul şi motivul pentru
care au loc acestea. De exemplu, o teorie propusă de Tulving şi Thomson (1973) susţine că
recunoaştere nu este întotdeauna mai bună decât reproducerea. Un obiectiv important al
ştiinţei este şi predicţia. Teoria lui Tulving şi Thomson le-a permis să prezică
circumstanţele în care reproducerea este mai bună decât recunoaşterea. Teoria a sugerat în
ce circumstanţe, dintre multiplele circumstanţe pe care le poate studia cineva, generalizarea
cunoaşte limite. Prin urmare, teoria este implicată atât în explicaţie, cât şi in predicţie.
În acelaşi timp, teoria fără date este goală. Aproape oricine poate sta într-un fotoliu
şi propune o teorie, chiar şi una plauzibilă. Ştiinţa, însă, necesită testarea empirică a
teoriilor. Dacă nu sunt testate, teoriile rămân simple speculaţii. Prin urmare, teoriile şi
datele obţinute empiric depind unele de altele. Teoriile generează colectări de date, care
ajută la corectarea teoriilor, care mai apoi determină noi colectări de date ş.a.m.d. Prin
această interacţiune dintre şi repetare a teoriei şi datelor putem să sporim cunoaşterea
ştiinţifică.
2. Cogniţia este, în general, adaptativă, dar nu în toate cazurile.
Dacă ne gândim la toate modurile în care putem face greşeli, ne mirăm de cât de
bine operează sistemul nostru cognitiv. Evoluţia ne-a fost de folos în dezvoltarea şi
modelarea unui aparat cognitiv care poate să decodifice corect stimulii din mediu şi pe cei
interni şi să ne ofere cea mai bună informaţie pentru noi. Putem percepe, învăţa, reaminti,
raţiona şi rezolva probleme cu o mare acurateţe. Facem toate aceste lucruri chiar şi atunci
când suntem bombardaţi de o mulţime de stimuli, fiecare dintre ei putând să ne distragă
foarte uşor de la procesarea corectă a informaţiei. Aceleaşi procese care ne permit să
percepem, reamintim şi raţiona corect în cele mai multe situaţii, ne pot înşela uneori.
Amintirile şi raţionamentele noastre, de exemplu, sunt susceptibile să facă erori bine
definite şi sistematice. De exemplu, avem tendinţa de a supraevalua informaţia care ne este
uşor accesibilă, chiar şi atunci când această informaţie nu este relevantă pentru problema în
cauză. În general, toate sistemele, naturale sau artificiale sunt bazate pe „trocuri”. Aceleaşi
caracteristici care le fac foarte eficiente într-o mare varietate de circumstanţe se pot dovedi
ineficiente în anumite circumstanţe. Un sistem care este foarte eficient într-o anumită
circumstanţă va fi ineficient într-o multitudine de alte circumstanţe deoarece el a devenit
foarte complex şi greoi. Astfel, oamenii reprezintă o adaptare cu eficienţă mare, dar
imperfectă la mediile din care fac parte.
3. Procesele cognitive interacţionează unele cu altele şi cu cele ne-cognitive.
Deşi psihologii cognitivişti încearcă să studieze şi adesea să izoleze funcţionarea
proceselor cognitive specifice, ei cunosc faptul că aceste procese conlucrează. De exemplu,
procesele memoriei depind de procesele perceptive: ce ne reamintim depinde parţial de
ceea ce percepem. În mod asemănător, procesele cognitive depind în parte de cele ale
memoriei: nu poţi reflecta ceea ce nu îţi aminteşti. Procesele ne-cognitive, însă,
interacţionează şi ele cu cele cognitive. De exemplu, învăţăm mai bine când suntem
motivaţi să o facem. De asemenea, capacitatea de învăţarea va fi redusă dacă suntem
supăraţi şi nu ne putem concentra asupra a ceea ce avem de învăţat. Psihologii cognitivişti
caută să studieze procesele cognitive nu numai izolate, ci şi în interacţiunea lor unele cu
altele şi cu procesele ne-cognitive.
Astăzi, una din ariile psihologiei cognitive pline de provocări este la interfaţa dintre
nivelul cognitiv şi cel biologic de analiză. În ultimii ani, a devenit posibilă localizarea
activităţii cerebrale asociată cu variatele tipuri de procese cognitive. Trebuie să fim, însă,
prudenţi atunci când se afirmă că activitatea biologică este cauza activităţii cognitive.
Cercetarea a demonstrat că învăţarea determină schimbări la nivel cerebral- cu alte cuvinte,
procesele cognitive pot influenţa structurile biologice aşa cum şi structurile biologice pot
influenţa procesele cognitive. Prin urmare, interacţiunile dintre cogniţie şi alte procese au
loc la mai multe nivele. Psihologii cognitivişti învaţă şi despre alte ramuri ale psihologiei
deoarece ei ştiu că sistemul cognitiv nu operează izolat, ci interacţionează cu alte sisteme.
4. Cogniţia trebuie să fie studiată cu ajutorul unei varietăţi de metode.
Nu există un sigur mod corect de studia cogniţia. Cercetătorii începători caută
uneori „cea mai bună metodă” prin care să studieze cogniţia. Toate procesele cognitive
trebuie să fie studiate printr-o varietate de operaţii convergente, adică prin metode variate
care sunt orientate către o înţelegere comună a subiectului studiat. Cu cât există mai multe
tipuri de tehnici care conduc la aceeaşi concluzie, cu atât va fi mai mare încrederea în acea
concluzie.
Psihologii cognitivişti trebuie să înveţe o varietate de tehnici pentru a-şi face bine
treaba. Toate aceste metode şi tehnici, trebuie să fie ştiinţifice. Metodele ştiinţifice diferă
de alte metode prin faptul că oferă baza pentru specificul de auto-corectare a ştiinţei: în
cele din urmă ne corectăm erorile deoarece metodele ştiinţifice ne dau posibilitatea de a
infirma aşteptările noastre atunci când ele sunt greşite. Metodele ne-ştiinţifice nu posedă
această caracteristică. De exemplu, metodele de studiu care se bazează pe credinţă sau
autoritate pentru a determina adevărul pot fi valoroase în viaţa noastră, dar ele nu sunt
ştiinţifice şi nici nu permit auto-corectarea. Cuvintele unei autorităţi pot fi înlocuite de cele
ale unei alte autorităţi oricând fără a învăţa nimic nou despre fenomenul vizat de acele
cuvinte. Aşa cum lumea a învăţat de mult timp, demnitari importanţi au afirmat că
Pământul este în centrul universului, ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fals.
5. Toate cercetările fundamentale din psihologia cognitivă pot conduce la aplicaţii
şi toate cercetările aplicative pot conduce la concluzii fundamentale.
Uneori oamenii de ştiinţă sunt înclinaţi să identifice diferenţele dintre cercetările
aplicative şi cele fundamentale, deşi acestea nu sunt adesea foarte clare. O cercetare care
pare a fi fundamentală oferă adesea aplicaţii imediate, în timp ce o cercetare care pare a fi
aplicată poate conduce rapid la concluzii fundamentale, chiar dacă există sau nu aplicaţii
imediate. De exemplu, o descoperire fundamentală obţinută într-o cercetare asupra
învăţării şi memoriei este că învăţarea este superioară atunci când se desfăşoară într-un
timp mai lung, decât dacă se realizează într-o scurtă perioadă de timp. Această descoperire
fundamentală are o aplicaţie imediată pentru strategiile de învăţare. În acelaşi timp,
cercetările desfăşurate asupra declaraţiilor martorilor oculari, care par la prima vedere
aplicative, au oferit o idee fundamentală privind sistemele mnezice şi asupra modului în
care oamenii îşi construiesc amintirile, decât să reproducă pur şi simplu ceea ce s-a
întâmplat într-un anumit context. Atunci când învăţaţi la psihologie cognitivă fiţi deschişi
şi gândiţi-vă la modul în care descoperirile fundamentale pot fi aplicate şi cum
descoperirile aplicative pot avea implicaţii fundamentale.

Psihologii cognitivişti au fost preocupaţi cu studiul unei game largi de fenomene

psihologice, care include nu numai percepţia, învăţarea, memoria şi gândirea, ci şi
fenomene mai puţin orientate cognitiv, precum emoţia şi motivaţia. De fapt, aproape orice
subiect care prezintă interes pentru psihologie poate fi studiat din perspectiva cognitivă. Cu
toate acestea, există câteva domenii principale de interes pentru psihologia cognitivă:
neuroştiinţa cognitivă ; atenţia şi conştienţa ; percepţia ; memoria: procese, modele şi
metode de cercetare ; reprezentarea şi organizarea cunoştinţelor ; limbajul: raportul dintre
moştenit şi dobândit; limbajul în context ; rezolvarea de probleme şi creativitatea ;
raţionamentul şi decizia ; dezvoltarea cognitivă.7

Menţionăm că cele două paradigme, behavioristă şi cognitivistă, au stat şi la baza

modelelor de explicare, abordare şi intervenţie în cazurile de patologie a comportamentului
şi gândirii umane. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat între anii 50-70 psihoterapia
behavioristă sau comportamentală şi psihoterapia cognitivă. Astăzi se vorbeşte de
psihoterapii cognitive şi comportamentale şi observăm o tendinţă de unificare a celor două
paradigme realizată de psihoterapia cognitiv-comportamentală.8

Avantaje şi limite ale behaviorismului şi cognitivismului

Paradigma behavioristă a oferit o nouă definiţie a obiectului de studiu al
psihologiei- comportamentul. Astfel, psihologia devenea o ştiinţă naturală pur
experimentală ce are drept scop predicţia şi controlul comportamentului. În acest context,
introspecţia este eliminată şi dispare granţia dintre om şi animal. Conştiinţa (dacă există)
este exclusă din schema de studiu şi înţelegere a omului deoarece nu poate fi studiată
ştiinţific. Emoţiile sunt considerate efecte ale funcţiilor fiziologice. Orice comportament,
oricât de complex ar fi, se poate înţelege în termeni de răspuns.
Determinismul strict este caracteristic comportamentului uman şi animal.

7
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 21-45
8
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom, 2006.
 Behaviorismul este un monism fizic, în sensul că mentalul este rezultatul
funcţionării sistemului nervos.
Omul este redus la comportamentul său. Plăcerea, admiraţia, teama, recunoştinţa şi
altele asemenea sunt excluse; libertatea, inovaţia, invenţia, schimbarea omului şi a
societăţii sunt dificil de explicat în acest context mecanicist sau pot fi explicate exclusiv de
legile determinismului şi mecanicismului.
Conştiinţa nu este decât o funcţie fără rol cauzal şi, prin urmare, inutilă în
explicarea comportamentului.
Cât despre cogntivism, un reputat analist jungian din ţara noastră, afirma într-o
discuţie privată: “Cognitivismul a ucis sufletul.”
Pe de o parte, aplaudăm iniţiativa cognitiviştilor de a propune psihologiei ieşirea
din sfera destul de strâmtă a behaviorismului prin studiul gândirii umane, interfaţa dintre
stimulii interior şi de mediu şi, respectiv, răspunsul comportamental.
De asemenea, interesul cognitiviştilor spre alte discipline precum biologia şi
neuroştiinţele, ingineria, robotica, inteligenţa artificială etc. a adus un plus de înţelegere
asupra modului în care este structurată şi funcţionează gândirea umană, inclusiv a
patologiei ei. Creierul este “unitatea centrală”, gândirea este “soft-ul”.
Din aceste studii interdisciplinare au rezultat date şi informaţii care au contribuit la
dezvoltarea teoriei psihologiei, la apariţia unor noi metode de studiu (cercetarea
psihobiologică, simulările pe calculator şi inteligenţa artificială) sau adaptarea celor vechi
la noul obiect de studiu, precum şi aplicarea lor în viaţa cotidiană ceea ce contribuie la
optimizarea multora din activităţile noastre.
Totuşi, omul a fost atât de mult comparat cu un computer, încât a început a fi privit
ca unul. Terminologia psihologiei cognitive este adesea preluată şi adaptată din acest
domeniu: procesare a informaţiei, input, output, hardware, software, prototip, framing etc.
Conştiinţa este încă un subiect tabu. Conştienţa (angl.sax. “awareness”) este adesea
suprapusă atenţiei, chiar dacă uneori doar parţial şi prezintă interes pentru explicarea
proceselor de prelucrare a informaţiei (automate şi controlate). Totuşi, R.J. Sternberg
(2006), într-o lucrare de psihologie cognitivă, defineşte conştiinţa (“consciousness”) ca
fiind legată în mod direct de conştienţă- ea include senzaţia de a fi conştient (“feeling of
awareness”) şi conţinutul conştienţei (“content of awareness”).9 De asemenea, autorul
adaugă ideea conform căreia, o parte a procesării atenţionale a informaţiei senzoriale,
informaţia amintită şi informaţia cognitivă se desfăşoară fără a fi conştienţi. Conştienţa
este asociată proceselor controlate de procesare a informaţiei care necestită focalizare,
consumă multe din resursele atenţiei, necesită o execuţie care consumă timp. Acest tip de
procese se întâlneşte în sarcini noi şi nepracticate sau sarcini cu multe trăsături variabile; în
sarcini dificile şi prin practică suficientă, procedurile de rutină şi cele relativ stabile pot
deveni automatizate, astfel încât procesele înalt controlate pot deveni parţial sau chair
complet automate. Aceste procese automate nu necesită conştienţă, în viziunea psihologilor
cognitivişti. Un exemplu este scrierea numelui de către o persoană educată. Această
acţiune nu mai necesită conştienţă din partea persoanei care se poate implica conştient în
alte activităţi. Totuşi, psihologia cognitivă este interesată şi de înţelegerea fenomenului de
procesare preconştientă a informaţiei aflată în afara “focalizării noastre conştiente”
(angl.sax. “conscious awareness”).10
9
Sternberg, R.J., Cognitive Psychology (2006) apud. Elena-Claudia Rusu, Psihologie cognitivă, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 73.
10
Rusu, Elena-Claudia, op.cit., p. 74-75.
 După cum vom vedea în capitolele următoare, există preocupări din partea unor noi
abordări psihologice de “lărgire a câmpului conştiinţei”, a “benzilor de conştienţă”, ceea ce
implică o schimbare majoră de înţelegere a acestor noţiuni şi, în plan concret, de a înţelege
omul şi viaţa.

2.3. Psihanaliza sau paradigma freudiană

Un autor român consacrat în domeniul istoriei psihologiei scria despre paradigma

freudiană: „Nicio altă paradigmă nu «a coborât» asupra lumii atât de şocant, ca o bombă;
bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de generalizată încât sistemul a fost
perceput ca ceva absolut nou.”11
Erau scoase în prim plan forţele iraţionale şi puse în umbră cele raţionale,
conştiinţa. Apărea o „psihologie abisală” sau a adâncurilor, în care motivaţia şi cunoaşterea
erau opuse şi contradictorii; o orientare care depăşea explicaţiile mecaniciste referitoare la
stimul şi reacţie, pe cele subiectiviste (legate de efortul volitiv şi stările conştiinţei) şi
punea accentul pe orientarea şi încărcătura energetică a acţiunii.
Psihanaliza rămâne încă cea mai răspândită şcoală de psihologie din lume. Apariţia
ei a fost pregătită de tradiţia intelectuală europeană a studiului determinismului vieţii
sufleteşti, precum şi de istoria personală a întemeietorului ei, Sigmund Freud.12
În opera lui Freud putem observa influenţa majoră a unor autori precum G.W.
Leibniz, J.W. Goethe, G.Th. Fechner şi Ch. Darwin. Acesta din urmă a lansat un gen de
determinism: organismele şi instanţele lor sufleteşti sunt moştenitoare ale funcţionalităţii
comportamentale (adaptative) de la generaţiile anterioare; aceste mecanisme ale selecţiei şi
evoluţiei naturale, ca şi dinamica memoriei (Ebbinghaus), asociaţiile (S)timul-(R)ăspuns
(Pavlov), tehnica hipnotică a lui Charcot, comportamentul „superstiţios” (Skinner),
pragurile senzoriale (Fecher)- toate au avut o rezonanţă benefică pentru medicul Freud.13
El a abordat inconştientul ca pe un teritoriu neexplorat al psihicului, iar nu ca pe un
construct logic necesar în explicarea fenomenelor. Pe măsură ce l-a studiat, Freud a adunat
date empirice în cadrul şedinţelor de psihoterapie cu pacienţii săi (vezi celebrul caz Anna
O. pe care a tratat-o în 1882). În 1895 publică împreună cu psihiatrul Joseph Breuer
lucrarea de referinţă Studii asupra isteriei prin care istoricii marchează începutul
psihanalizei.
Freud lansează sau re-lansează dintr-o nouă perspectivă, în vocabularul psihologic
termeni precum: catharsis, insight, Complex Oedip, Complex Electra, inconştient, nevroză
etc.
Inconştientul şi conştientul sunt văzute ca două sfere în care se derulează, respectiv,
procese primare şi procese secundare. Ilogismul viselor, de exemplu, este caracteristic
pentru procesele primare.
Freud a fost interesat de dinamica vieţii psihice, fapt ce i-a facilitat identificarea
energiei şi izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul, respectiv Id-
ul sau Se-ul. Instincte diferite din Se (sau „It”) sau miezul personalităţii umane, exercită o
presiune de descărcare de energia libidinală. Pentru ca acest fenomen să aibă loc, îi trebuie
un scop (în cadrul unei activităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea. Id-ul
acţionează guvernat de principiul plăcerii, eliminând energie, dar păstrând încă un nivel
satisfăcător.

11
Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p. 138.
12
Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian Brandstatter Verlag,
2006.
13
Nicola, Gr., op.cit. p. 139
 Un alt modul al sistemului psihic este Eul; el funcţionează după legile procesului
secundar, adică după principiul realităţii, îndeplinind o funcţie de evaluare ce selectează
acţiunile în mod raţional pentru a minimaliza teama şi a maximiza plăcerea.
Numai că omul se naşte şi creşte într-un mediu socio-cultural căruia îi sunt
specifice reguli proprii, valori, principii, imagini, aşteptări, care îşi pun o amprentă
importantă asupra sa începând cu propria familie şi educaţia primită de la părinţi şi alte
figuri parentale semnificative. Astfel, sistemul psihic îşi formează şi un alt treilea modul,
Supraeul, compus din:
1. Conştiinţă: o instanţă ce sancţionează comportamentul după criteriul simţului
vinovăţiei şi care are drept cea mai importantă unealtă prin care poate controla zonele sale
inconştiente, intelectul.
2. Eul ideal: o instanţă ce recompensează comportamentele, prilejuind trăirea
mândriei.
Supraeul, format între 4 şi 6 ani, funcţionează după legile procesului primar, deci
într-un plan necontrolat de conştiinţă.
Scopul psihicului este menţinerea sau recâştigarea unui nivel acceptabil al
echilibrului dinamic care maximizează plăcerea sau minimizează tensiunea.
Scopul psihanalizei este întărirea Eu-lui pentru a-l face independent de stricteţea
Supraeului şi de a-i creşte capacitatea de a se descurca cu materialul ascuns sau anterior
reprimat al Se-ului.

Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane: al vieţii,

integrării, continuităţii şi cel al morţii sau dezintegrării. Primul a primit denumirea de
„libido”, în timp ce ultimul nu are una specifică. Libido-ul „se fixează” pe reprezentări ale
obiectelor externe ca un proces de descărcare, numit cathexis, cu direcţie determinată de
specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului.
Făcând referire la fenomenul fixării, Freud elaborează o teorie a „complexelor”, a
descărcării libidoului în obiecte nepermise. Complexul Oedip, despre care psihologii au
avut de-alungul timpului opinii pro şi contra referitoare uneori asupra însăşi existenţei lui,
provoacă mintea şi morala individului: băiatul îşi iubeşte de timpuriu mama. Asemănător
stau lucurile şi pentru fete: conform „Complexului Electra”, fetiţele se îndrăgostesc de taţii
lor.
Spre deosebire de preconştient de unde putem actualiza relativ uşor informaţiile,
inconştientul necesită metode specifice de investigare: hipnoza, asociaţia liberă,
interpretarea viselor, actele ratate. În vise, de exemplu, putem observa o simbolistică ce ne
ajută să înţelegem ce dorinţe, pulsiuni au fost blocate de barierele conştiente. Freud
observa că printre experienţele timpurii refulate, primul loc îl ocupă cele ce ţin de
motivaţia sexuală. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru: pedepsele şi represaliile
îndreptate împotriva manifestării dorinţei sexuale.
Freud a scris şi despre Sine (angl.sax., „Self”), concept central în paradigma
transpersonală, pe care l-a privit ca pe fiinţa totală: corp, instincte, procese conştiente şi
inconştiente. Pentru el, Sinele nu poate fi despărţit de corp.14

Iată în cele ce urmează cele trei sisteme ale personalităţii prezentate într-un tablou
comparativ:15
SE EU SUPRAEU

14
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John
Wiley&Sons, Inc., 1997.
15
Potkay, Ch; Bem, Allen P., Personality: Theory, Research and Applications, Monterey, Brooks-Cole
Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143.

16
Natura biologică psihologică socială
Originea ereditate experienţă culturală
Contribuţii instincte sine conştiinţă
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconştient conştient şi inconştient
inconştient
Principiul plăcerii realităţii moralităţii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea binelui
şi a răului
Raţionalitatea iraţional raţional nelogic
Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă

Principalele postulate ale psihanalizei sunt:

1. Viaţa psihică se supune unui determinism cert.
2. Inconştientul joacă un rol esenţial în determinarea comportamentului uman.
3. Factorii determinanţi în explicarea psihicului sunt cei motivaţionali (sau
„dinamici”).
4. Istoria organismului este foarte importantă în determinarea comportamentului
actual.

Avantajele şi limitele psihanalizei se regăsesc începând cu însăşi teoria. Pe de o

parte, marele merit al lui Freud a fost revoluţia pe care a determinat-o nu numai în
psihologie, ci în gândirea umană, în general. El a oferit un model al psihicului uman şi al
funcţionării sale, unul al personalităţii şi al relaţiei ei cu mediul înconjurător. Sexualitatea
ieşea treptat, cel puţin în anumite paliere sociale, din „dicţionarul” termenilor tabu. Pe de
altă parte, accentul preponderent pus pe acest subiect în explicarea umanului şi socialului
constituie şi o limită a psihanalizei. Mecanismele de apărare despre care a scris Freud
reprezintă o mare contribuţie adusă înţelegerii normalului şi patologicului, fiica sa, Anna,
find cea care a continuat studiul pe această temă atât de utilă oricărui psihoterapeut şi
astăzi.
Înţelegerea inconştientului şi includerea lui în înţelegerea individului reprezintă o
mare contribuţie. Pe de altă parte, primordialitatea inconştientului în psihodinamica
personalităţii este o limită a psihanalizei freudiene. De altfel, de la limitele teoriei
freudiene au pornit şi discipolii lui Freud care au adus propria lor contribuţie în ştiinţa
numită psihologie: A. Adler, C.G. Jung, sunt doar doi dintre aceştia, dar cu opere
relevante.
Inclusiv eficienţa psihanalizei ca metodă psihoterapeutică a fost pusă sub semnul
întrebării. De aceea între aceasta şi orientări mai noi, cum este psihoterapia cognitivă sunt
deosebiri majore care pornesc de la înţelegerea diferită a însăşi funcţionării psihologice.
Ni se pare relevantă comparaţia pe care Jean Cottraux (2003) o face între
psihanaliză şi terapia cognitivă pentru înţelegerea schimbării de paradigmă şi a manifestării
ei într-un domeniu atât de practic ca cel al psihoterapiei.
Cottraux, psihoterapeut cognitivist, observă că în accepţiunea psihanalizei,
psihismul uman funcţionează asemenea unei canalizări (subl.ns.). Conform psihanalizei,
fiecare are un inconştient, unde se ascund dorinţele refulate. Aceste dorinţe sunt urmarea
unor instincte biologice primare, în primul rând de natură sexuală, pe care cenzura
(supraeul) le menţine în afara laturii conştiente. Conflictul dintre aceste dorinţe şi cenzură
provoacă simptome de anxietate, depresie sau tulburări psihice care învăluie „eul”
pacientului. Rolul apei este îndeplinit aici de către dorinţe, refularea poate fi comparată cu
un obstacol, iar simptomele cu scurgeri accidentale. În viziunea psihanalitică, numaio cură

17
prelungită, de la cinci la zece ani, cu trei-cinci şedinţe pe săptămână va permite accesul la
dorinţele inconştiente care produc simptomele, făcându-le astfel să dispară pentru
totdeauna. Psihanalistul este nondirectiv: el se limitează să interpreteze asociaţiile idelilor
pe care le verbalizează pacientul, care, lungit pe o canapea, vorbeşte fără să-l privească.
În cognitivism, se pleacă de la ideea că în cazul pacienţilor anxioşi, depresivi sau
care delirează, informaţia este tratată într-un mod eronat de anumite mecanisme automate.
Această interpretare eronată a informaţiei ar putea fi rezultatul interacţiunii unor factori
biologici şi al unor experienţe sau deprinderi, fenomen care se manifestă pe toată durata
vieţii. Terapeutul ajută pacientul să-şi identifice şi să-şi modifice credinţele eronate
rezultate din interpretarea defectuoasă a informaţiei. De asemenea, el scoate la lumină
erorile de logică şi postulatele din care se nasc predicţiile sumbre ale pacienţilor.
Metoda terapiei cognitive se apropie de munca unui informatician (subl.ns.), scrie
Cottraux, care prin reperarea erorilor de funcţionare din programul unul calculator, va
introduce câteva informaţii-cheie într-unul sau mai multe module ale programului ce nu
funcţionează corect. Metoda terapeutică a psihanalizei se aseamănă mai curând cu sarcina
unui instalator, care încercă să pună la punct un nou sistem de canalizare, prin care energia
hidraulică să fie folosită mai bine.
Comparaţia poate părea vulgară, dar lucrurile pot fi văzute şi astfel, completează
Cottraux. În epoca lui Freud, modelele dominante în fizică se bazau pe legile de conservare
şi transformare a energiei. În sistemul său, energia este reprezentată prin dorinţa cu care
forţa se conservă şi trebuie să se descarce în simptome. Astăzi, cu ajutorul informaticii,
dispunem de un concept operaţional, acela de programare şi de tratare adecvată sau
inadecvată a informaţiei. Conform ipotezei cognitiviste, afecţiunea emoţională sau, altfel
spus, simptomele se explică prin perturbaţii în tratarea informaţiei: un „bug”, un „defect”
de program. La fel, prin metode psihologice pe termen scurt, se poate interveni şi asupra
acestor erori.16

(Cum vă simţiţi citind aceste informaţii? Nu pare că lipseşte ceva? Vă simţiţi un

sistem de canalizare sau un computer, oricât de complexe şi performante ar fi ele? Dacă
răspunsul este „da” sunteţi cel mai probabil „omul paradigmei newtoniene” . Probabil, mai
aveţi nevoie de ceva informaţii despre noua paradigmă pentru a vă transforma concepţiile
despre sine, lume şi viaţă.)

Păstrând şi dezvoltând ideile şi tehnicile fezabile din cele două orientări,

psihanaliza şi psihologia cognitivă, vă propunem să le adăugăm pe cele ale curentului
umanist care a constituit puntea pe care unii psihologi au trecut către psihologia
transpersonală care ne ajută să ne descoperim adevărata, profunda identitate, locul în
univers şi sensul propriei vieţi.

2.4. Paradigma umanistă

Psihologia umanistă a reprezentat o gură de oxigen într-un domeniu în care omul

era privit fie puternic determinat şi controlabil ca în psihologia behavioristă, fie sfâşiat de
16
Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri, Iaşi, Polirom, 2003, p. 17-
18.
conflictul dintre conţinuturile Se-ului şi cele ale Supraeu-lui ca în psihanaliză. Acel „ceva”
specific fiinţei umane care ne diferenţiază de animale fără aroganţă şi ne apropie de Ceea
Ce ne-a creat, care constituie esenţa umanului şi frumuseţea umanităţii fusese dat uitării în
curentele clasice.
Psihologiei umaniste îi revine marele merit de a-şi stabili ca obiect de studiu omul
concret şi o concepţie holistică asupra lui: omul ca un tot unitar în care elementele primare
de natură biologică se combină cu cele complexe de ordin social şi spiritual.
Îi amintim aici pe cei mai reprezentativi susţinători ai umanisului: Abraham
Maslow, Carl Ransom Rogers, Charlotte Bühler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustahas din
Statele Unite ale Americii; J. Cohen din Anglia; A. Wellek din fosta R.F.G.; Max Pagés şi
A. de Peretiti din Franţa.
C.R. Rogers, creatorul psihoterapiei centrate pe client, era convins că omul nu are
pur şi simplu caracteristicile unei maşini; el nu este pur şi simplu o fiinţă sub controlul
instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o
dimensiune a vieţii subiective.
Umaniştii observaseră că timp îndelungat omul s-a simţit pe sine asemeni unei
păpuşi vii, determinată de forţele economice, de forţele inconştientului sau de forţele
mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei
psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă Declaraţie de independenţă. El dă în vileag
alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de dificilă
şi adesea tragică, să devină el însuşi; nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele său
unic şi individual.
Psihologia umanistă nu studiază omul complet autonom, total nederminat şi
independent de mediul înconjurător; nici omul heteronom (F.B. Skinner) căruia îi este
refuzată orice formă de intenţionalitate; nici omul preprogramat (K. Lorenz), încorsetat de
propriile instincte; nici omul divizat (S. Freud) care se zbate între conştient şi inconştient,
între Eu şi Supraeu, între principiul plăcerii şi cel al realităţii; ci studiază omul proactiv
care se construieşte pe sine şi se autoactualizează.
Asistăm la o schimbare majoră de perspectivă asupra omului care este considerat o
fiinţă unică şi valoroasă în sine, capabilă să îşi dirijeze în mod responsabil propria sa
devenire, de aici decurgând libertatea umană. Fiinţa umană deschisă şi autoreglabilă este
obiectul de studiu al psihologilor umanişti, finalitatea acestui demers fiind creşterea
personală a oamenilor; maturizarea psihică şi socială; cultivarea relaţiilor interpersonale;
schimbarea societăţii şi constituirea „societăţii Eu-psihice”.
În procesul actualizării, oamenii creează societatea şi cultura care le pot servi sau îi
pot răni. Accentul pus de umanişti a fost asupra normalităţii vieţii psihice, omul sănătos
care se poate optimiza pe sine. Asemenea lui A. Maslow, Rogers a identificat
caracteristicile omului sănătos:
1. Deschis la experienţă, opus evitării. Percepe corect exprienţele în lume,
sentimentele unei alte persoane. Înseamnă a fi capabil să accepţi realitatea. Emoţiile sunt
importante deoarece fac posibil procesul actualizării şi distingerea de temerile datorate
condiţionărilor sociale denumite „condiţii de valoare” („Te iubesc dacă te porţi frumos cu
mine!”).
2. Trăieşte în prezent, aici şi acum, învaţă din greşelile trecutului şi îşi face planuri
de viitor, considerându-le ca atare: amintiri şi vise exprimate în prezent.
3. Are încredere în corpul lui, ascultă semnalele transmise de corp şi le urmează.
Corpul are valoare. Uneori această trăsătură s-a transformat într-un nou hedonism cu toate
excesele care au decurs de aici în anii 60-70, în special în S.U.A.
4. Manifestă libertate experienţială sau altfel spus, are libertate de alegere care
atrage după sine responsabilitatea faţă de alegeri şi comportamente.
 5. Dotat cu creativitate prin care îşi asigură funcţionarea completă şi actualizare a
sinelui. Omul proactiv se simte responsabil să contribuie la actualizarea altora, să faciliteze
exprimarea creativităţii în ştiinţă, arte sau într-o meserie.
Rogers concepe sinele („self”) ca opinie a individului despre ansamblul propriilor
percepţii, sentimente, valori şi atitudini achiziţionate prin experienţa de viaţă, care îl
definesc ca persoană. El diferenţiază între sinele perceput şi sinele ideal. Primul este
influenţat atât de modul în care este percepută lumea, cât şi de comportamentul persoanei.
Sinele ideal reprezintă cealaltă faţetă a sinelui, modul în care o persoană ar vrea sau
ar trebui să fie conform normelor, valorilor şi principiilor unei societăţi.
Compatibilitatea măcar şi parţială dintre cele două faţete ale sinelui reprezintă
condiţia sănătăţii mentale, numită şi congruenţă. Opusul ei, incongruenţa, împreună cu
discordanţa dintre sine şi feedback-urile primite din mediu determină probleme
psihologice.
Congruenţa se referă la trei elemente: comunicare, experienţă şi conştientizare sau
„ce exprimi”, „ce se întâmplă” şi „ce observi”. Un exemplu care ilustrează conceptul de
congruenţă este un cunoscut proverb Zen: „Când mi-e foame, mănânc; când mă simt
obosit, stau jos; când mi-e somn, dorm”, comportamente pe care lesne le putem observa la
copiii mici.
Incongruenţa poate apare între experienţă şi conştientizare, ceea ce determină
repriamarea; între comunicare şi conştientizare, adică persoana nu expriă ceea ce simte,
gândeşte etc. cu adevărat. Acest tip de incongruenţă este perceput de cei din jur ca
inautenticitate, înşelătorie, necinste.
Persoana resimte incongruenţa ca pe o confuzie, ca tensiune, dezorientare,
anxietate. Acest lucru nu înseamnă că ai idei, emoţii şi preocupări conflictuale, ceea ce, d
altfel, este normal şi sănătos, ci că nu eşti conştient de aceste conflicte, nu le înţelegi şi,
prin urmare, nu le poţi rezolva sau echilibra.
Rogers vorbeşte şi despre rolul aprecierii pozitive în procesul autoactualizării. De
altfel, el a pus în centrul terapiei centrate pe client (sau rogersiană sau „a persoanei”), rolul
aprecierii pozitive necondiţionate pe care terapeutul o oferă clientului într-o atmosferă
caldă, de acceptare, considerând că interiorizarea acestei aprecieri poate învinge tulburările
psihice sau poate oferi căi de rezolvare a acestora.
Atunci când o persoană primeşte necondiţionat aprecierea celorlalţi, autoaprecierea
sinelui va fi tot necondiţionat, un mecanism prezent la indivizii la care adaptarea
psihologică este efectivă.
Uneori individul îşi poate suprima unele sentimente şi comportamente spontane în
favoarea unor comportamente social dezirabile, pentru a face pe plac celor din jur.
Încercarea de a trăi urmând principiile altora este una din cauzele frecvente ale tulburărilor
psihice.

Asemenea lui Rogers şi Abraham Maslow, a fost preocupat să studieze procesul

actualizării sinelui („self-actualization”) care se referea la utilizarea şi exploatarea
completă a talentelor, potenţialului şi capacităţilor personale cu bucurie.
Acest proces este propriu omului obişnuit, mediu care are inhibate aceste
capacităţi.
Oamenii care îşi actualizează sinele, scria Maslow, văd clar viaţa, sunt mai puţin
sentimentali şi mult mai obiectivi. Temerile şi mecanismele de apărare le distorsionează
mai puţin percepţiile; sunt dedicaţi unei cauze sau vocaţii şi respectă două condiţii ale
dezvoltării- angajamentul faţă de ceva mai mare decât persoana şi executarea corectă a
sarcinilor.
 Persoanele studiate de Maslow erau relativ eliberaţi de nevroze şi alte tulburări
psihice, astfel încât natura umană poate fi înţeleasă pornind de la cele mai bune
„exemplare” umane şi nu de la mediocrii şi nevrotici. Pe această listă fuseseră trecute
nume precum Ruth Benedict şi Max Wertheimer, profesorii lui Maslow, precum şi cele ale
lui A. Lincoln, Th. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, Jane Adams, A. Schweitzer,
William James, A. Huxley, B. Spinoza, în total 9 contemporani şi 9 personalităţi istorice.
La începutul studiilor sale, în anii '70, lista nu cuprindea mari mistici sau învăţători
spirituali pe care de abia mai târziu i-a inclus dat fiind interesul crescând al lui Maslow
pentru psihologia transpersonală.
În 1970, Maslow identificase deja 15 caracteristici ale persoanelor care îşi
actualizează sinele:
1. O concepţie mai eficientă asupra realităţii şi relaţii mai confortabile cu aceasta.
2. Acceptare (a sinelui, a altora, a naturii).
3. Spontaneitate, simplitate şi naturaleţe.
4. Centrate pe problemă şi rezolvarea ei decât centraţi pe sine (egoişti).
5. Detaşare; nevoie de intimitate.
6. Autonomie, independenţă faţă de cultură şi mediu.
7. Împrospătarea continuă a aprecierii.
8. Experienţe de vârf şi mistice.
9. „Gemeinschaftgefühl” sau sentiment de solidaritate cu alţii.
10. Relaţii interpersonale profunde.
11. Structură de caracter democratică.
12. Discriminare între mijloace şi scopuri, între bine şi rău.
13. Simţ al umorului filosofic, neostil.
14. Creativitate în actualizarea de sine.
15. Rezistenţă la enculturaţie şi transcederea oricărei culturi particulare. 17
Psihologul american a subliniat faptul că cei studiaţi erau departe de a fi perfecţi şi
lipsiţi de greşeli majore. Ei împărtăşeau acelaşi probleme cu oamenii medii: vină,
anxietate, tristeţe, conflict etc., de care se diferenţiau prin faptul că prezentau
caracteristicile de mai sus.
Unii cercetători contemporani ai personalităţii, consideră că punctul de vârf al
cercetării lui Maslow asupra actualizării de sine se află în ultima sa carte, The Farther
Reaches of Human Nature (1971), în care el descrie opt căi (comportamente) în care
oamenii îşi pot actualiza sinele:
1. concentrarea (asupra propriei persoane şi a mediului);
2. alegeri pentru creştere (viaţa poate fi considerată ca un proces de alegeri în care
este mai indicat să alegem creşterea, experienţele noi şi provocatoare, necunoscutul decât
siguranţa şi regresul);
3. conştienţa de sine („self-awareness”; persoana care se actualizează pe sine
devine mai conştientă de natura sa interioară şi se comportă în conformitate cu aceasta);
4. onestitate şi responsabilitate faţă de propriile acţiuni;
5. judecata (încrederea în propria judecată);
6. dezvoltare de sine („self-development”; dezvoltarea propriului potenţial în mod
continuu).
Maslow făcea o distincţie între talentul de excepţie şi actualizarea de sine,
observând că mulţi oameni dotaţi sau chiar supradotaţi eşuaează în a-şi folosi capacităţile
complet, pe când alţii, cu talente medii, înfăptuiesc lucruri mari.

17
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John
Wiley&Sons, Inc., 1997, p. 380.
 Actualizarea de sine nu este ceva pe care cineva îl are sau nu, ci un proces fără
sfârşit în materializarea propriului potenţial.
7. experienţele de vârf („peak experiences”; sunt cele în care ne simţim mai
compleţi, mai integraţi, mai conştienţi faţă de noi şi faţă de lume. Atunci când gândim,
simţim şi acţionăm cel mai clar şi precis. Simţim dragoste şi acceptare faţă de alţii, suntem
eliberaţi de conflictele interne şi anxietate şi ne dirijăm energiile în scopuri constructive);
8. absenţa mecanismelor de apărare („ego defenses”; pentru aceasta, un prim pas
este făcut atunci când conştientizăm modurile în care distorsionăm imaginile faţă de noi şi
faţă de lume prin reprimare, proiecţie, raţionalizare etc.).
Un aspect important din teoria lui Maslow îl preprezintă experienţele de vârf,
definite ca momente de bucurie, încântare, adesea inspirate sentimente intense de dragoste,
expunere la marea artă sau muzică, experienţierea frumuseţii naturii şi a evenimentelor
tragice (confruntarea cu moartea, însănătoşirea după o boală gravă).
Aceste experienţe de vârf pot fi înţelese ca închiderea („closure”) din paradigma
gestaltistă; orgasm complet din paradigma reichiană; descărcare totală; catharsis; climax;
consumare, terminare, golire.
Maslow observase că vieţile celor mai mulţi dintre oameni sunt umplute de
perioade lungi de neimplicare, plictiseală, rutină. În opoziţie, experienţele de vârf sunt
acele momente în care devenim profund implicaţi, încântaţi şi absorbiţi de lume.
Cele mai puternice experienţe de vârf sunt rare şi au fost înfăţişate de poeţi ca
momente de extaz şi de mistici, în experienţele mistice.
Pentru psihologul american (1970), cele mai înalte vârfuri includ sentimentele de
orizonturi fără limite care se deschid, sentimentul de a fi simultan puternic şi neajutorat aşa
cum nu a mai fost nimeni vreodată, sentimentul de mare extaz şi minune, pierderea situării
în timp şi spaţiu. Aceste experienţe durează câteva minute sau ore.
Dar Maslow a scris şi despre un alt tip de experienţe, de platou („plateau
experiences”), mai stabile şi durabile decât cele de vârf. Ele reprezintă un mod nou şi mai
profund de a privi lumea, presupun schimbarea atitudinii faţă de viaţă şi lume.
Abraham Maslow a trăit ambele tipuri de experienţe despre care a scris, mai târziu,
după ce a suferit primul infarct miocardic.
Operele lui C.G. Jung, despre inconştientul colectiv şi arhetipuri, şi a lui A. Maslow
au constituit o punte aruncată către o paradigmă mai nouă a psihologiei, paradigma
transpersonală.
Maslow a fost preocupat să studieze legătura dintre transcendenţă şi actualizarea
de sine şi a observat că persoanele care experienţiază ambele procese sunt adesea
conştienţi de sacralitatea tuturor lucrurilor. Ei percep o unitate în spatele complexităţii
aparente şi a contradicţiilor din viaţă. Sunt inovatori, gânditori originali, care pe măsură ce
îşi dezvoltă cunoaşterea, devin mai smeriţi şi conştienţi de propria ignoranţă. Aceste
persoane privesc universul cu minune şi teamă şi nu se implică în mod egoist în activitatea
lor.
În opera lui Maslow întâlnim concepte precum eupsihie şi sinergie. Primul se referă
la societăţile şi comunităţile ideale, orientate către individ; cel de al doilea, priveşte atât
individul, cât şi societatea. La individ, sinergia (din gr., „a lucra împreună”), apare ca o
unitate dintre gândire şi acţiune. La nivel social, se referă la cooperarea maximizată într-un
sistem cultural de credinţe care recompensează şi întăreşte sentimentele pozitive dintre
indivizi şi contribuie la minimalizarea conflictului şi discordiei.

Avantejele şi limitele psihologiei umaniste

Un avantaj şi o contribuţie adusă de psihologia umanistă în câmpul de cunoaştere al
psihologiei este reîntoarcerea la omul total, înţeles ca fiinţă complexă, purtătoare se suflet.
Omul ca fiinţă care co-creează, care se actualizează pe sine, care are experienţe care
depăşesc obişnuitul, banalul cotidian (ex. experienţele de vârf, revelaţia, extazul etc.).
Psihologia umanistă, prin Rogers, face posibilă apariţia unei noi forme de terapie
vorbită, terapia centrată pe persoană sau rogersiană, în care acceptarea necondiţionată a
clientului de către terapeut este un factor de vindecare per se.
Psihoterapeutul rogersian cunoaşte importanţa căldurii, empatiei şi autenticităţii, ca
trăsături manifestate de terapeut şi ca factorii care prezintă relaţia terapeutică însăşi ca
factor vindecător.
De asemenea, umaniştii ne-au oferit un tablou cu principalele trăsături ale omului
care se actualizează pe sine, precum şi mijloacele prin care ne putem actualiza potenţialul
latent, prin care ne putem dezvolta şi creşte continuu, în perimetrul diferenţelor de
problematici, de intensitate, rapiditate şi profunzime a schimbării personale.
Una din marile critici aduse orientării umaniste se regăseşte în eticheta pe care au
primit-o unii dintre reprezentanţii ei, că practică o “psihologie de birou”, adică axaţi pe
cercetarea teoretică, cu mai puţine rezultate în domeniul cercetării ştiinţifice bazată pe
metodele de cercetare consacrate. Behavorioştii, de exemplu, au criticat faptul metodologic
al culegerii datelor în condiţii necontrolate.
Unii critici pun sub semnul întrebării postulatul lui Rogers despre originea naturală
a bunătăţii sufleteşti, aducând drept argumente viaţa contradictorie a adultului, disfuncţiile
din viaţa sa, eşecurile din domeniul educaţional etc.
De asemenea, psihanaliştii consideră că procesele inconştiente au fost uitate de
umanişti, deşi se cunoaşte că acestea au o pondere semnificativă în conduita umană.
Umaniştii au eliminat din sfera lor de interes, din însăşi demersul de înţelegere a
sufletului, psihicul animal. Istoria psihologiei ne prezintă că studiul psihicului animal a
oferit multe indicii pentru înţelegerea funcţiilor senzoriale, afectivităţii şi intelectului.
Teoria lui Maslow a fost utilizată de mulţi dintre psihologii umanişti, în special
opera sa asupra actualizării sinelui. Totuşi, însuşi Maslow atrăgea atenţia că în explorarea
avansată a naturii umane, există posibilităţi dincolo de actualizarea sinelui. Aceste
posibilităţi sunt temele de interes ale psihologiei transpersonale.

3. Trecerea de la paradigma realismului materialist la cea a fizicii cuantice.

Locul conştiinţei în noua paradigmă

Schimbarea paradigmelor se produce în special în ştiinţă, unde fiecare generaţie

aduce o nouă contribuţie la cele vechi. Dacă privim în istoria psihologiei, curentele
moderne au apărut situându-se în opoziţie cu cele care dominau viaţa academică a
momentului. De exemplu, cognitivismul a apărut ca reacţie la behaviorismul ce redusese
fiinţa umană la comportamentul ei. “Elementul” dintre stimul şi reacţie sau comportament
fusese pus sub tăcere, devenise un tabu pe care niciun psiholog “serios” nu şi-ar fi permis
să-l studieze. Şi totuşi, s-au întrebat cognitiviştii, în afara condiţionărilor, ce anume mai
explică manifestarea unui comportament uman? Aşa a început palpitanta călătorie în
studiul gândirii umane.
Paradigma cunoaşterii evoluează pe măsură ce viziunile mai vechi se dovedesc a fi
incomplete şi incorecte. Uneori mai încet, alteori zgomotos frumuseţea şi măreţia ştiinţei
vin din faptul că ea merge mai departe. Apare o nouă viziune, se construieşte o nouă
structură pe o fundaţie veche.
Însuşi Thomas Kuhn a observat că în schimbarea paradigmelor există mai multe
etape. Prima este descoperirea datelor care nu se potrivesc cu modelul realităţii. Dacă
nimeni nu pune sub semnul întrebării modelul prezent, anormalităţile sunt de obicei trecute
cu vederea sau chiar negate. Apoi, pe măsură ce apar semnele acestora şi nu mai pot fi
ignorate, modelul existent este modificat pentru a se potrivi datelor. În cazul clasic al lui
Copernic, anomaliile erau reprezentate de faptul că planetele nu se mişcau pe orbite
circulare, aşa cum ar fi trebuit, în cazul în care s-ar fi învârtit în jurul Pământului.
Astronomii din Evul Mediu au încercat să corecteze aceste curiozităţi adăugând epicicluri
orbitelor-curbe descrise de cercurile care se rotesc în jurul altor cercuri. Când nici acestea
n-au mai fost de ajuns pentru a explica observaţiile, au adăugat epicicluri la epicicluri-
rezultatul fiind un model foarte incomod de folosit. Dar nimeni nu şi-a pus problema
schimbării perspectivei de bază asupra lumii.18
Ne aflăm în acelaşi stadiu în ceea ce priveşte conştiinţa. Ştiinţa occidentală
consideră conştiinţa o mare anormalitate. Nimic din modelul ştiinţific al realităţii nu spune
că fiinţa umană ar trebui să fie conştientă şi nu există niciun motiv care s-o îndreptăţească
să existe. Şi totuşi, conştiinţa este unul din lucrurile de care suntem siguri. Cel mai
probabil, Descartes la conştiinţă se referea când formula celebrul său dicton: Cogito ergo
sum (Gândesc, deci exist). Ne putem îndoi de percepţii, de gânduri, de sentimente, dar nu
ne putem îndoi de faptul că observăm, gândim şi simţim, că suntem fiinţe conştiente. Prin
urmare, şi oamenii de ştiinţă sunt fiinţe conştiente care se confruntă permanent cu existenţa
propriei conştiinţe, fără a putea încă să o explice!
Dacă în trecut ştiinţa ignora conştiinţa fiind interesată să studieze lumea fizică,
astăzi ştiinţa începe să îşi dea seama că nu o mai poate ignora, aflându-se în etapa a doua a
schimbării paradigmei, aceea în care se încearcă un fel de extindere pentru a cuprinde şi
anomalia. Unii oameni de ştiinţă se îndreaptă către fizica cuantică, unii spre teoria
informaţiei, alţii spre neuropsihologie. Observăm însă că niciunii nu avansează mai mult,
deoarece încearcă să explice conştiinţa pornind de la paradigma spaţiului-materie: “E
necesar un model de realitate complet nou, unul care să includă conştiinţa ca un aspect
fundamental al realităţii, la fel de important ca spaţiul, timpul şi materia- poate chiar mai
important.”19
Aceasta este a treia etapă a procesului lui Kuhn, crearea unui model radical care să
explice anomaliile. Doar privind dincolo de modelul limitat spaţiu-timp-materie putem
crea un nou model. Încă mulţi dintre noi sunt blocaţi în vechea paradigmă considerând-o
singurul adevăr. Dar harta nu este teritoriul, după cum scria Gregory Bateson. Speranţa
este ca într-un viitor nu foarte îndepărtat vom putea reuni o matematică simplă şi elegantă
(factorul estetic în ştiinţă), conştiinţa umană şi universul fizic, extinzând astfel înţelegerea
noastră asupra realităţii.
Fizicianul şi psihologul american, Peter Russell, la care făceam referire mai înainte,
recunoaşte că acum vede conştiinţa ca venind din spaţiu, timp şi materie, ca un rezultat al
activităţii fizice în sistemul nervos. Totuşi, scrie el, direcţia adevărată este opusă, încât
foarte curând va trebui să acceptăm conştiinţa ca un element fundamental al cosmosului,
nu ca pe un lucru care se naşte din materie.
În sine, ideea nu este nouă. Toate tradiţiile şi filosofiile străvechi ale omenirii
vorbesc despre acest lucru, doar cu cuvinte diferite.
Cel mai probabil, noua cultură, din care unii dintre noi sperăm că vom face parte,
va aduce la masa dialogului ştiinţa şi înţelepciunea vechilor culturi. Nu este vorba despre o
repetiţie, ci despre o nouă sinteză. Principiul spiralei şi nu al cercului, se aplică aici. Sau
vorbele pline de subânţelesuri ale domnitorului Petru Rareş, care în secolul al XVI-lea,
spunea într-o scrisoare destinată judelui oraşului Bistriţa: “Vom fi ce-am fost, şi mai mult
decât atâta.”
18
Laszlo, Ervin; Grof., Stanislav; Russell, Peter: Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi transformarea
planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009, p. 51.
19
Russell, Peter în Laszlo, Grof, Russell, op.cit., p. 52.
 Susţinem ideea lui Russell, coform căreia revoluţia conştiinţei constă în
redescoperirea înţelepciunii eterne în termeni contemporani pe care o facem să
funcţioneze într-o lume în care domină ştiinţa şi raţiunea.
Observăm că noua paradigmă a fizicii, cea cuantică se află în opoziţie cu principiile
materialismului realist. Aceste nu oferă răspunsuri la marile întrebări ale fizicienilor şi
psihologilor, şi, în cele din urmă, a din ce în ce mai mulţi oameni.
Putem spune că undele cuantice seamănă cu arhetipurile platonice în sfera
transcendentă a conştiinţei, iar particulele care se manifestă în urma observării noastre sunt
umbrele imanente de pe peretele peşterii. Conştiinţa este agentul care colapsează unda
unui obiect cuantic ce există în potentia (posibilitate, n.n.), transformând-o în particulă
imanentă în sfera manifestărilor.20

4. Psihologia transpersonală

Abraham Maslow a adăugat psihologia transpersonală la cele trei forţe ale

psihologiei occidentale: behaviorism-ul, psihanaliza şi psihologia umanistă. Pentru el,
behaviorismul şi psihanaliza erau prea limitate în obiectivul lor pentru a constitui fundaţia
unei psihologii complete despre natura umană. Psihanaliza era preponderent derivată din
cazurile şi studiile de psihopatologie. Behaviorism-ul a încercat să reducă acele
complexităţi ale naturii umane la principii mai simple, dar care s-au dovedit a fi simpliste,
şi a ignorat teme precum valorile, conştiinţa şi conştienţa, dragostea.
La începutul anilor '60, psihologia umanistă a izvorât din opera lui Maslow şi a
altor teoreticieni preocupaţi de sănătatea psihică şi funcţionarea eficientă. Psihologia
transpersonală, considerată o evoluţie normală a psihologiei umaniste, a adăugat la
preocupările şi conţinuturile tradiţionale ale psihologiei o menţiune despre importanţa
aspectului spiritual al experienţei fiinţei. Ea este interesată să studieze „stările“ şi
„procesele“ prin care oamenii pot experimenta legături profunde cu interiorul fiinţei
(Sinele), depăşind conştiinţa Eului.21
Psihologia transpersonală îşi propune explorarea şi dezvoltarea tuturor
potenţialităţilor latente ale fiinţei umane, persoana fiind concepută nu doar ca fiinţă socială,
ci şi ca fiinţă spirituală. De altfel, însăşi denumirea acestei noi ramuri a psihologiei este
sugestivă: „trans-personal“ înseamnă „dincolo de persoană“ sau, mai corect, deasupra
persoanei: trecerea de la Eul conştient la Sinele ca sinteză a conştientului, subconştientului
şi supraconştientului.
Psihologia transpersonală are două obiective majore:
1. înţelegerea experienţelor transpersonale, a nivelelor şi „stărilor“ de conştiinţă
accesibile omului;
2. conducerea procesului de dezvoltarea transpersonală a individului prin
transformarea permanentă a structurilor psihice şi spirituale.
Psihologia transpersonală include întregul spectru al experienţelor umane şi, în
acest sens, este interesată de psihopatologie, psihoterapie, psihologie analitică, mistică,
existenţialism şi nivelurile spirituale orientale. Teoria şi modelele oferite de ea nu sunt
rezultatul cercetării tulburărilor psihice, ci, din contră, pune accent pe experienţele omului
sănătos şi matur, care doreşte să-şi activeze şi să-şi valorizeze capacităţile latente ale
spiritului său.
Prin urmare, pentru această nouă ramură a psihologiei, personalitatea nu reprezintă
un obiectiv principal de studiu, ci o parte importantă a Fiinţei umane care permite
manifestarea Sinelui, o interfaţă între spirit şi lume. Mai profund decât Eul conştient sau
20
Goswami, A., op.cit., p. 73.
21
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002, p. 17.
Ego-ul, format în urma interacţiunii dintre om şi elementele sociale şi culturale, este
Sinele, manifestat de şi mult mai profund decât el, esenţa fiinţei umane. Alte denumiri
alături de Sine- Self, Atman, se referă toate la sursa şi destinaţia întregului proces evolutiv
al omului.
Psihoterapia transpersonală demonstrează dimensiunile ei practice, aplicative şi de
potenţare a sănătăţii mintale. Această metodă psihoterapeutică îşi propune să abordeze
omul integral, înţeles în toate dimensiunile lui: fiziologic, emoţional, cognitiv, spiritual:
„Extinderea conştiinţei dincolo de limitele Eului este considerată fundamentală pentru
vindecare. Psihoterapia transpersonală, integrând practicile occidentale cu tehnicile
spirituale orientale, favorizează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide larg porţile pentru
manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei.“22
Principalele teme de studiu ale psihologiei transpersonale pot fi considerate
următoarele:
- „stările“ de conştiinţă modificată;
- conştiinţa sublimială şi supraliminală;
- conştiinţa extinsă şi multidimensională;
- evoluţia atât a subconştientului, cât şi a supraconştientului (conştiinţa cosmică);
- familiarizarea cu practici şi experienţe din religiile occidentale (extaz mistic şi
revelaţie) şi orientale (meditaţia transcendentală);
- experienţe arhetipale;
- psihologia concentrării şi meditaţiei;
- „experienţe de vârf“ şi „experienţe de platou“ (A. Maslow);
- procesul de împlinire a Sinelui („Selfactualization“);
- noile ipostaze transpersonale ale Sinelui: Sinele total, Sinele adânc şi Sinele
transcendent;
- optimizarea dimensiunilor spirituale ale omului prin transcendere şi cosmizare,
centrare şi sinergizare;
- dezvoltarea şi împlinirea metanevoilor;
- sacralizarea vieţii cotidiene;
- realizarea şi autorealizarea transpersonală (Selftranscenderea);
- arta transpersonală (arhetipuri şi simboluri transpersonale) etc.23
Psihologia transpersonală îşi propune să studieze nu numai psihismul individului, ci
şi spiritul său, de pe poziţiile unei psihologii integrale şi integratoare. Psihismul este
compus din procese, operaţii, trăsături, pe când spiritul de sinteză, este totalitate şi
transcendere. În centrul preocupărilor sale stă conştiinţa, dimensiunea centrală care oferă
baza şi contextul tuturor experienţelor; conştiinţa este „solul“ şi „marea minţii universale“.
Această mai nouă ramură a psihologiei, nu le neagă pe cele anterioare ei, ci
urmăreşte să le integreze într-o abordare sintetică, cu scopul descătuşării potenţialului
lăuntric şi, adesea, ascuns al omului întreg. El nu este doar un agregat de mecanisme, după
cum scrie profesorul român Ion Mânzat (2002), nu doar un sistem de procese cognitive, nu
este doar o fiinţă care reflectă realitatea externă; omul este deschis spre univers, este el
însuşi un microcosmos cu posibilităţi de dezvoltare din interior, este o Fiinţă spirituală care
întreprinde în mod constant şi chinuitor o călătorie spre centrul fiinţei sale, adică spre Sine,
nucleu şi sinteză interioară.
Sintetizând, obiectul de studiu al psihologiei transpersonale este existenţa spirituală
a omului, depăşirea limitelor persoanei şi spiritualizarea sa prin cunoaşterea Sinelui.
Prevestitorii psihologiei transpersonale au fost, alături de Abraham Maslow, Carl
Gustav Jung, Roberto Assagioli şi Viktor Frankl. Alţi premergători: Richard Maurice
22
Idem
23

Ibidem, p. 18.

26
Bucke care scrie în 1901 despre „Conştiinţa Cosmică“; William James şi Constantin
Rădulescu- Motru („personalismul energetic“, 1927).
Reprezentanţi de seamă ai psihologiei şi psihoterapiei transpersonale sunt:
Stanislav Grof, John Lilly, Ken Wilber, Frances Vaughan, Daniel Goleman, Claudio
Naranjo, Roger Walsh, Pierre Well, Arthur Deikmann, J.F. Bugental, Elmer Green,
Michael Hutton etc.
Noua paradigmă şi-a făcut apariţia şi în domenii conexe sau îndepărtate: medicina,
fizica cuantică, ştiinţele educaţiei, matematica, arta etc.
În 1987 a luat fiinţă în Europa, Asociaţia Transpersonală Europeană, an în care a
survenit şi recunoaşterea academică a psihologiei transpersonale în această parte a lumii
prin înfiinţarea de către Academia Regală din Marea Britanie a unei secţii de Psihologie
Transpersonală în cadrul Departamentului de Psihologie.
De atunci şi până astăzi, psihologia transpersonală a fost inclusă ca disciplină de
studiu în învăţământul academic, atât în Ciclul I (de licenţă), cât şi în Ciclul II-masteral şi
în studii postunviersitare.
Universităţi renumite precum Cambridge şi Oxford au creat departamente speciale
în care se cercetează în echipe interdisciplinare formate din medici, antropologi, filosofi,
sociologi etc., temele de interes al psihologiei şi psihoterapiei transpersonale. În acest scop
sunt alocate resurse financiare şi umane importante, precum şi cele mai moderne
instrumente existente în acest moment pentru studiul funcţionării cerebrale.24
Situaţia este similară şi în Rusia, unde există o puternică asociaţie naţională de
psihologie transpersonală.25 De altfel, temele de interes ale acestui domeniu au fost studiate
intens în universităţile din fosta U.R.S.S., cu accente specifice în perioada Războiului Rece
(1947-1991).
Astăzi în lume, există instituţii destinate psihologiei şi psihoterapiei transpersonale,
sub forma asociaţiilor, fundaţiilor. În plus, menţionăm existenţa unor site-uri specializate
pe acest subiect,a revistelor şi cărţilor.
În anul 1993, în ţara noastră, Ion Mânzat prezenta psihologia transpersonală într-un
studiu publicat în Revista Academica , iar în perioada 1995-1998 a ţinut primul curs
universitar pe această temă la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Cognitive a Universităţii
Ecologice din Bucureşti.
Prof. Anca Munteanu susţine acest curs la Facultatea de Psihologie a Universităţii
de Vest din Timişoara, iar profesorul Mânzat la Facultatea de Psihologie a Universităţii
Titu Maiorescu din Bucureşti şi la Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul
Universităţii Petre Andrei din Iaşi.
Din anul 2009, în cadrul Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii Spiru
Haret a fost introdus în planul de învăţământ (Ciclul I Bologna), disciplina Teorii şi
paradigme contemporane în psihologie în cadrul căreia se abordează şi psihologia
transpersonală, precum şi alte problematici pe care le veţi întâlni în lucrarea de faţă.
Din iunie 2001, funcţionează Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală
(ARPT), membră a Asociaţiei Europene de Psihologie Transpersonală care îşi propune ca
în viitorul apropiat să înfiinţeze Institutul Transpersonalului menit să ofere servicii
profesionale de calitate şi o instruire adecvată profesioniştilor care doresc să activeze în
acest domeniu.26
Preşedintele de onoare al ARPT este Dr. Stanislav Grof, iar din Comitetul Director
fac parte nume sonore ale ştiinţei şi culturii româneşti: Prof.univ.dr. Ion Mânzat

24
http://www.oxford-transpersonal.co.uk/
25
Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia, http://www.atpp.ru/
26
Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT), http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm

27
(Preşedinte); Prof.univ.dr. Anca Munteanu, Academician prof.univ.dr. Alexandru Surdu şi
Conf.univ.dr. Mariana Caluschi.
Asociaţia editează şi un Jurnal de Psihologie Transpersonală care apare bi-anual şi
care poate fi citit on-line la adresa de internet a asociaţiei menţionată în nota de subsol.
Există şi o editură „specializată“ pe teme de psihologie şi psihoterapie
transpersonală şi conexe: Editura Elena Francisc Publishing. Desigur că există şi alte
edituri româneşti interesate de acest domeniu: Editura Mix din Braşov, Editura For You,
Editura Adevăr Divin, Editura Herald din Bucureşti etc.

Menţionăm că la începutul anului 2012, va fi publicată lucrarea TEORII ŞI

PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE care le are ca autoare pe Elena-
Claudia Rusu, Oana Madlen Pănescu şi Alexandrina Carmen Ene.
Cartea va apărea la Editura Fundaţiei România de Mâine din Bucureşti şi reprezintă
principala sursă bibliografică pentru examenul la această disciplină.
Cititorul va putea lectura în cuprinsul acestei cărţi, alături de temele prezentate pe
scurt anterior, şi următoarele:
- Cartografia psihicului uman: registrele biografic,perinatal şi transpersonal;
- Intervenţii psihoterapeutice moderne ce integrează lucrul corporal (EMDR, Brainspotting,
TIPI);
- Mindfulness: stare de conştiinţă şi tehnică psihoterapeutică;
- Psihoterapia integrativă.

Bibliografie generală

Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?,
Bucureşti, Cartea Daath Publishing House, 2007.
Berne, Eric, Jocuri pentru adulţi, Bucureşt, Editura Amaltea, 2002.
Brunel, Henri, Cele mai frumoase povestiri zen, București, Editura Pro Editură și
Tipografie S.R.L., 2005.
Campbell, Joseph, The Hero With a Thousand Faces, Princeton, Princeton
University Press, 2003. (http://0775776.student.wdka.nl/herothousandfaces.pdf)
Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri,
Iaşi, Polirom, 2003.
Cristina M. (traducere), Oamenii de ştiinţă ruşi au măsurat puterea rugăciunii în
Rostiri- Sfânta Mănăstire Dervent, http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-
ortodoxie&rID=141&rType=ART&rOP=more
Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire, București, Editura Elena Francisc
Publishing, 2006.
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom,
2006.
de Lassus, Rene, Programarea neuro-lingvistică și arta comunicării, București,
Editura Teora, 2004.
DSM IV-TR 2000, Manual de diagnostic și statistica tulburărilor mentale, Editura
Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 2003.
Eden, Donna; Feinstein, David; Craig, David, Psihologie energetică, Iaşi, Editura
Polirom, 2011.
 Erskine, Richard, G.; Trautmann, Rebecca, L., Methods of an Integrative
Psychotherapy, http://www.integrativetherapy.com, Transactional Analysis Journal,
Volume 26, Number 4, October 1996.
Erskine, Richard G.; Moursund, Janet P.; Trautmann, Rebecca I, Beyond Empathy.
A therapy of contact-in-relationship, New York, Brunner-Routledge, 1999 .
Erskine, Richard; Moursund, Janet P., Integrative Psychoterapy in Action, Karnac
Books, London, 2011 la adresa: http://books.google.com/books?
id=55m7T1D9ax0C&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Georgescu, Matei, Nici zen, nici psihanaliză: cartea (care trebuie) închisă,
Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2010.
Goswami, Amit, Doctorul cuantic-ghidul unui fizician pentru sănătate şi
vindecare, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2007.
Goswami, Amit, Universul conştient de sine, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2008.
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra
conştiinţei, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2005.
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New
York, John Wiley&Sons, Inc., 1997.
Hawkins, David R., Ochiul sinelui de care nimic nu se poate ascunde, Bucureşti,
Editura Cartea Daath, 2005.
Hawkins, David R., Putere versus forţă. Determinanţii ascunşi
ai comportamentului uman, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2005.
Hawkins, David R., Transcenderea nivelurilor conştiinţei. Scara spre iluminare,
Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2007.
Hawkins, David, R., Healing and Recovery, U.S.A, Veritas Publishing, 2009.
Ioan 10:30 în Noul Testament cu Psalmii, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, 2008, p. 241.
Johanson, Gregory, A Survey of the Use ofMindfulness in Psychotherapy, The
Annals of the American Psychotherapy Association, Vol. 9 No. 2. (Summer 2006):15-24
Jung, Carl Gustav, Opere complete-I. Arhetipurile şi inconştientul colectiv,
Bucureşti, Editura Trei, 2004.
Kheper website, Psychology: http://www.kheper.net/topics/psychology/index.html
Kitchur, Maureen, The strategic developmental model for EMDR în EMDR
solutions, New York, Robin Shapiro ed., w. W. Norton & Company, inc., 2005.
Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas,
(1962) 1999.
Laszlo, E.; Grof, S.; Russell, P., Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi
transformarea planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009.
Laszlo, Ervin, Transformarea cuantică la nivelul creierului global, Bucureşti,
Elena Francisc Publishing, 2009.
Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology, Fourth
Edition, Belmont, Thomson Wadsworth, 2006, p. 5.
Lipton, Bruce, Biologia credinţei, Bucureşti, Editura For You, 2007.
Lipton, Bruce, Evoluţie spontană, Bucureşti, Editura For You, 2010.
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002.
Maslow, Abraham, http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir,
1993, p.420-421.
Munteanu, Anca, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line
al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2/2004:
http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm
 Neacşu, Cristin, Poveşti cu tâlc pentru adormit copiii... şi pentru trezit sufletele,
Bucureşti, Editura Lux Sublima, 2011.
Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002.
Nicon, Luc, Tipi : technique d'identification sensorielle des peurs inconscientes,
Montpellier, Editura Emotions fortes, 2007.

O'Reilly-Knapp, Marye; Erskine, Richard G., Core Concepts of an

Integrative Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal, Vol. 33, No. 2, pp.
168-177, 2003, http://www.integrativetherapy.com
Părintele Cleopa, Lucrarea conştiinţei în Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.7,
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/31constiinta.htm
Peseschkian, Nossrat, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, București,
Editura Trei, București, 2005.
Potkay, Ch; Bem, Allen P., Personality: Theory, Research and Applications,
Monterey, Brooks-Cole Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143.
Reber, Arthur,S.; Reber, Emily, S., The Penguin Dictionary of Psychology, Third
Edition, Penguin Books, England, 2001.
Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom, Green
Balloon Publishing, 2008.
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2007.
Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza
tranzacţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2010.
Salomé, Jacques, Povești pentru a ne vindeca, Povești pentru a crește, București,
Editura Ascendent, 2007.
Schuré, Édouard, Evoluţia divină. De la Sfinx la Christos, Iaşi, Editura Princeps,
1994.
Segal, Zindel V.; Williams, G. Mark J.; Teasdale, John D., Mindfulness-Based
Cognitive Therapy for Depression, New York, The Guilford Press, 2002.
Servan-Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente
şi fără psihanaliză, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007.
Shapiro, Robin, EMDR Solutions , New York, W. W. Norton & Company, 2005.
Shapiro, Francine- interviu în Journal of EMDR Practice and Research, 2009,
interviu reprodus pe http://findarticles.com/p/articles/mi_7605/is_200910/ai_n45881845/.
Shapiro, Shauna L; Astin, John A.; Freedman, Benedict, Mechanisms of
Mindfulness, Journal of Clinical Psychology, Vol. 62(3), 373–386, Wiley Periodicals,
2006.
Siegel, Bernie S., Iubire, medicină și miracole, București, Editura Humanitas,
2006.
Steiner, Calaude, A Meditation on the Adult and its Corruption,
http://claudesteiner.com
Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian
Brandstatter Verlag, 2006.
Stewart, I, Joines, V., AT astăzi – O nouă introducere în analiza tranzacţională,
Timişoara, Editura Mirton , 2004.
Tiller, William A., Psychoenergetic Science: A Second Copernican-Scale
Revolution, Editura Pavior, 2007.
Van Helsing, J., Să nu atingi această carte, Bucureşti, Editura Antet, 2005.
 Wilber, Ken, Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării
personale, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2005.
Williams, Debra, Scientific Research of Prayer: Can the Power of Prayer Be
Proven?, http://www.plim.org/PrayerDeb.htm
Yalom, Irvin D., Călăul dragostei, București, Editura Trei, 2008.
Yalom, Irvin, Privind soarele în față, București, Editura Vellant, 2011.
Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Bucureşti, Editura Trei, 1997.
Žvelc, G., Černetič, M., Košak, M., Mindfulness based Transactional Analysis,
Transactional Analysis Journal, (accepted in publication), 2011.

Žvelc, G., & Žvelc, Mindful Processing for Mindfulness (manuscris nepublicat).

http://www.oxford-transpersonal.co.uk/
Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia,
http://www.atpp.ru/
Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT),
http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm
Respiraţia Holotropică, http://transpersonal.ro/index.php?
page=continut&sectiune=78
http://www.emdr.com/
http://www.brainspotting.pro/
http://www.tipi.fr/tipi.technique.html
http://www.emdria.org/