Behaviorismul

Prezentare realizata de: Scutaru Alina Raluca

Behaviorismul este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al
psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conștiinței
sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și sinonimul
comportamentism.
Acest model se axează pe stimul și recompensă, pornind de la ideea că orice faptă bună
(orice răspuns corect dat de către elev și orice conduită dezirabilă) trebuie recompensată pentru a
imprima acest tip de comportament în psihicul uman (în atitudinea elevilor).
Cei patru mari specialiști ai teoriei behavioriste: Pavlov, Thorndike, Skinner și Watson
își formulează concepția despre relația impuls și reacție, cea mai cunoscută fiind cea a lui Pavlov
(experimente pe animele). În activitatea didactică se poate utiliza cu succes principiul care stă la
baza învățării behavioriste: recompensare oricărui tip de atitudine, acțiune pozitivă a elevului.

În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de

învățare al animalelor. Într-unul din studii, acesta a pus o pisică într-o cușcă, iar în afara cuștii, o
bucata de hrană. Apoi a măsurat timpul în care animalul învață și reușește să deschidă ușa cutiei
pentru a ajunge la hrană. Supunînd pisica aceleiași acțiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta
repetă comportamentele care au dus la succes și, în încercări succesive, scapă din ce în ce mai
repede și mai ușor din cușcă. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform
căreia comportamentele urmate de o întărire pozitiva (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate
de o întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învățate și se "pierd".

În 1906 psihologul rus Ivan Petrovici Pavlov, care cîștigase cu doi

ani în urmă premiul Nobel, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învățării.
Acesta investigase procesele digestive la cîini, măsurînd cantitatea de saliva secretată în
momentul în care acestora li se punea o bucată de hrană în gură. După măsurători repetate,
Pavlov a descoperit că animalele salivau chiar la anticiparea primirii hranei. Mai mult, dacă
primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoțel, atunci secreția salivei s-ar fi declanșat doar la
simplul auz al acestui clopoțel. Acesta este o formă de baza a ceea ce în psihologie se numește
condiționare clasică (sau pavloviană), în care organismul asociază un stimul cu un altul. Ca

1
urmare a acestei asocieri, acesta va reacționa la al doilea stimul, cel asociat, într-un mod similar
cu reacția față de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces poate fi baza
formarii unor preferințe sau a structurării unor temeri, chiar fobii.
Experimentul major al lui Watson a fost legat de condiţionarea emoţiei de frică la un
copil de unsprezece luni numit Albert.

Cel mai puternic lider al behaviorismului a fost Burrhus Frederic

Skinner, un psiholog american care a început studiul învățării la animale în anii 1930. Skinner a
împămîntenit termenul de "întărire" și a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia
lui Skinner" folosită pentru testarea animalelor. Avînd la bază experimente realizate pe cobai și
porumbei, el a identificat alte principii de bază ale învățării. Skinner susținea că principiile
învățării explică nu doar comportamentul animalelor de laborator, ci și pe cel al oamenilor care
asimilează sau își modică comportamentul.Skinner este preocupat de învățarea prin
condiționarea operantă.
Cuvinte cheie (pentru teoria behavioristă): condiționare, stimul necondiționat, stimul
condiționat, condiționare operantă, recompensă și pedeapsă, întărire imediată, stimul
discriminativ și condiționarea emoțiilor, învățarea programată.
Pavlov în urma experimentelor sale ajunge la concluzia că ordinea cea mai eficientă în
obținerea condiționării este prezentarea stimulului condiționat înaintea celui necondiționat
(câinele asociază sunetul clopoțelului sau aprinderea becului cu ideea de hrană, astfel el începe
să saliveze).
Skinner vorbește despre condiționarea operantă care se folosește cu succes în cazul
învățării programate. De asemenea el este cel care vorbește despre recompensă și pedeapsă ca o
formă de corectare a unor comportamente nedorite. Recompensa înseamnă întărirea unui
răspuns, pe când pedeapsa înseamnă eliminarea unui comportament nedorit. Skinner are dreptate
când afirmă că este bine să utilizăm (chiar și în școală) principiul întăririi imediate (dacă elevul a
făcut ceva bine, el trebuie imediat recompensat chiar și printr-un gest simplu de apreciere:
mângâiere, rostirea cuvintelor de laudă: ”Bravo!” etc.) Principiile behavioriste sunt ultilizate și în
cadrul educației formale (mai ales).
Principiile învățării din perspectiva behavioristă admit necesitatea utilizării recompensei
și în cazul actului didactic. Sunt de acord cu acest principiu, cu acest procedeu pe care îl aplic în
activitatea mea zilnică de profesor. Singura obiecție ar putea fi timpul de așteptare în care elevul
este recompensat. Nu trebuie așteptat o săptămână, două pentru a aprecia efortul depus de un
elev. Recompensa trebuie oferită imediat ce elevul manifestă un comportament dorit (răspunde
corect la întrebarea adresată clasei etc.)
Utilizarea acestui tip de învățare/ predare în educație are un mare avantaj din punctul
meu de vedere: structurarea logică a materiei de predat și parcurgerea acestuia pas cu pas.
2
Profesorul va stabili sarcini realizabile elevilor care să nu depășească nivelul lor de competențe.
Știm bine că sarcinile care depășesc nivelul de pregătire, de competență al elevului sunt mai
degrabă distructive decât constructive, mai ales în cazul elevilor introvertiți. Insuccesul poate
lăsa urme adânci în elevul respectiv ceea ce poate cauza o repulsie față de materia predată de
către profesor. Dezavantajul metodei: încurajarea învățării mecanice și lipsa posibilității de
formarea gândirii critice.
Instruirea programată folosește modelul behaviorist în realizarea obiectivelor sale, ceea
ce oferă unele avantaje. Pașii de parcurs pentru un asemenea demers ar fi: aranjarea materialului
de predat, managementul clasei – profesorul conduce întreaga activitate, totul este planificat,
îndrumat de către profesor – stabilirea tehnicilor de evaluare etc. Această tehnică este benefică
doar în anumite situații. Ca și o observație critică aș menționa faptul că în cadrul instruirii
programate (care folosește metode behavioriste – pentru formarea unor comportamente) elevul
este privit ca un obiect care doar preia informația, o învață și o recită. Lipsește total factorul care
în permite elevului să gândească, să descopere, să experimenteze, să-și formeze și să-și exprime
opinia.