Behaviorismul.

Dezvoltarea psihica - drept un proces de

adaptare.
Comportamentalistii: Watson, E.Thorndike, B.Skinner, A.Bandura

TITULAR DE CURS:
SILVIA STROGOTEAN,
DRD ., LECTOR UNIVERSITAR
 John B. Watson
Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de
psihologi, între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. Watson. Acesta
susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei, în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze
direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe
structurile inconştientului.
Impresionat de activitatea lui Pavlov, B. Watson face un experiment în 1920, folosind principiul
pavlovian al condiţionării clasice, aplicat comportamentului copiilor. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se
teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce experimentatorul i l-a arătat de câteva ori, însoţit
de un sunet terifiant. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul obiect alb, foarte curând a început să
plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă.

Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că

orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent
asociaţiile stimul-răspuns.
 În acest scop, a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. În lucrarea
Psychological Care of Infant and Child (1928), se recomandă părinţilor să nu se
manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. În opinia
sa, copiii trebuie trataţi ca tineri adulţi, comportamentul părinţilor trebuie să fie
obiectiv şi ferm, dar blând.

 Copiii nu trebuie îmbrăţişaţi, sărutaţi, ţinuţi pe genunchi. Gesturile permise sunt

legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr
şi o mângâiere pe creştet. În locul căldurii şi dragostei, Watson recomandă părinţilor
să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri.
 Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale
copilului, printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3
luni.
 La vremea sa, recomandarea a creat controverse, în sensul că această abordare ştiinţifică
a creşterii copilului a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece, rigidă şi extremă. Ceea
ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile
şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă.
Burrhus Skinner

 O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui

Skinner. El a observat că atât animalele, cât şi oamenii continuă să se
comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi
încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute.
 După Skinner, comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este
urmat de orice fel de întărire, pe lângă hrană şi băutură, altele cum ar fi:
lauda, zâmbetul, o jucărie nouă; dar comportamentul poate fi eliminat prin
pedepse, cum ar fi retragerea de privilegii, dezaprobare parentală sau
izolarea în camera sa.
 Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. A fost
obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o
melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. Ca urmare, opera
lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg
aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia
copilului.
Edward Lee Thorndike

Edward Thorndike s-a întrebat ce se întâmplă după ce asocierea dintre

stimul şi reacţie s-a produs. Astfel a descoperit că se produce o
întărire: efect sau succes. El a formulat legea efectului: învăţarea este
o succesiune de încercări şi erori, din care subiectul reţine încercările
soldate cu succese şi respinge caile ce au dus la eşec. Deci, învăţarea
în concepţia lui Thorndike este o substituire de reacţii, avînd la bază
formarea de conexiuni în creier.
Thorndike afirmă: „ o satisfacţie fiind definită ca o stare de lucruri
pentru care individul nu face nimic să o evite, adesea făcând în aşa fel
încât s-o obţină şi s-o păstreze, pe când o insatisfacţie este acea stare de
lucruri pe care individul o evită sau o schimbă.”
Albert Bandura
Teoria învăţării sociale.
 Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi
întăririi identificate de behaviorişti, dar ei construiesc peste aceste
principii, oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în
care copiii şi adultii achiziţionează noi răspunsuri.
 Albert Bandura care a efectuat o serie de investigaţii de laborator
pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită modelare
reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale
copilului, cum ar fi agresiunea, conduita prosocială şi imitaţia con-
duitei sexuale. Bandura recunoaşte că de la vârste foarte timpurii
copilul achiziţionează multe din răspunsuri ascultându-i pe cei din jur,
fără pedepse sau recompense directe.
 Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite
comportamentul anumitor modele?” a găsit răspuns prin cercetările
lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile, care au demonstrat
atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă
obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Comportându-se ca aceste
modele, copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru
viitor. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare
măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor.
 Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra
muncii cu copii. Modificările comportamentale se referă la un set de
proceduri practice, care combină întărirea, modelarea şi manipularea
indiciilor situaţionale, pentru a elimina comportamente nedorite ale
copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri
acceptabile social. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor
cu probleme comportamentale, dar s-au dovedit a fi eficiente şi
pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. De exemplu,
Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale, să
privească doi colegi care se joacă cu un câine poate fi un moment de
depăşire a propriei temeri. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru
formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni, pentru că
le lipseşte acel comportament social afectiv.