MINISTERUL EDUCAṬIEI, CULTURII ṢI CERCETẮRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERẮ INTERNAṬIONALA DIN MOLDOVA

FACULTATEA ‘’ṢTIINTE SOCIALE ṢI ALE EDUCAṬIEI’’

Referat
” Învățătura etică a lui Mahomed ”

Elaborat: Gumennaia Ecaterina, studentắ la anul 1,

Specialitatea Psihologie

Verificat: Balode Neli,

Doctor, MA master, lector universitar

Chiṣinắu 2018
 CUPRINS

1. Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”

2. Învățătura etică lui Mohamed

3. Cele 5 porunci a lui Mohamed

BIBLIOGRAFIA
 1.Geneza şi conţinutul noţiunilor de „etică” şi „morală”

Noţiunea de „etică” provine de la cuvîntul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin
acest termen se înţelegea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi vizuinile
fiarelor. Ulterior ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei,
caracter etc. Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic
pentru a elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice”. Aceste virtuţi
reprezintă, după Aristotel, nişte facultăţi ale caracterului, temperamentului profesionalului, care
mai sînt numite „calităţi spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte ca facultăţi ale
corpului, iar pe de altă parte, de virtuţile dianoetice ca facultăţi ale minţii. Spre exemplu, frica
este un afect natural, memoria, o facultate a minţii, iar cumpătarea, curajul, dărnicia, facultăţi ale
caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor etice într-un domeniu separat al
gnoseologiei şi de a elucida acest domeniu al cunoaşterii într-un domeniu separat al ştiinţei,
Aristotel introduce în uz noţiunea de „etică”. Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de
„etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noţiunea
de „moralis” (moral), de la latinescul moris (număr), cuvînt similar grecescului ethos. După cum
am remarcat mai sus, ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială a
îmbrăcămintei. Cînd scria despre filosofia morală, Cicero înţelegea prin ea aceeaşi sferă a
cunoaşterii pe care Aristotel o numea „etică”.
Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul
uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul
a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune. În limbajul obişnuit,
cei doi termeni sînt adeseori interşanjabili cînd descriem oameni pe care-i considerăm buni şi
acţiunile lor morale, corecte. De asemenea, termenii anetic şi imoral sînt sinonimizaţi atunci cînd
descriem anumite persoane rele sau cînd spunem că acţiunile lor sînt imorale.
Aşadar, etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale ce examinează esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a
cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul
ei.

2. Învățătura etică lui Mohamed

Copilul ales pentru noua Revelaţie s-a născut la Mecca, în anul 570. Ca şi pe Isus, tradiţia îl
prezintă sărac: la moartea mamei sale nu moşteneşte decît o sclavă, cîteva oi şi 5 cămile. El este
crescut mai întîi de bunicul său, apoi de unchiul său dinspre tată.
Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză. Îi plăcea să
stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară). În
timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii. Când dormea odată în peştera de lângă muntele
Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l
îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă
ceea ce el nu ştie. Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte. După ce iese din peşteră, aude un
glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil". Ridicându-şi
privirea, văzu un înger, în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru. Se spune că
acest episod a demonstrat clar dorinţa lui Dumnezeu că alesul prin care va transmite învăţătura
nu trebuie să ştie carte şi nu trebuie să interpreteze poruncile divine, doar să le transmită.

învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită

în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi,
îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel
dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de
mătase. Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de
rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1):  „În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui
milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată!
Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor. Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor
cărora le arăţi harul tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi".
Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi
şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger
păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi
informează pe vrăjitori şi ghicitori.
Despre cărţile sfinte învaţă că sunt inspirate de Dumnezeu. Vechiul şi Noul Testament sunt
falsificate. Cartea sfântă, prin excelenţă; este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e
descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil.
Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la
Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care
mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000. Despre Iisus
avem date confuze, după care: s-a născut din fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un
făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit. Despre predestinaţie învaţă
că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah.
Fatalism absolut. La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare" (Allah
kerim). În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte
rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e
ceva hotărăt" (31, 16).
Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii" (50, 18) în rai sau iad,
după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii" (38, 25), constă din trecerea peste o
punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului". După
înviere şi judecată, urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului. În rai,
credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe
minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe
îngerească[4].
 3. Cele 5 porunci a lui Mohamed
Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:
1. Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin
rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca. Semnul văzut al
credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.
2. Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în
zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul
care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei. Rugăciunea se face în moschei
(biserici mahomedane) şi giamii (capele), la spatele imanului (preotul musulman), toate
gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covor sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa
la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau
cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah). E interesant de ştiut că islamul are
numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere. Pe aceste din urmă,
fatalismul le face de prisos.
3. Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă" (2, 216 - 217), a 40-a parte din avere, pentru
săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.
4. Postul e numit de Mahomed „uşa religiei". El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă
din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se
poate compensa (vezi 2, 183). Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam". Sunt oprite
carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de
la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.
5. Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează
musulmanul „marele Bairam". Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi". Aceste porunci,
strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor. Viaţa morală a mahomedanilor e un
compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce
e drept" (23, 53). Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi
moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată. Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de
sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă" (21, 92). Celelalte religii
constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea" (2, 214)[5].

BIBLIOGRAFIA
1. http://www.uasm.md/movileanu/etica%20profesionala.pdf
2. https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/probleme-globale/21501-islamul-explicat-pe-
intelesul-tuturor-de-parintele-martir-ilarion-felea
3. https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mohamed-ultimul-profet