Pilda “Grădina Sufletului”

Un creştin l-a intrebat

pe duhovnicul său:

– Părinte, aş vrea să fiu un bun

creştin, să am o viaţă fără păcate.
Ce trebuie să fac mai întâi, ce este
cel mai important?

– O, fiule, totul este important. Ia

spune-mi, dacă ai o grădina în care
plantezi tot felul de flori frumoase,
aştepţi să crească?Aşa, fără să faci
nimic, or să iasă ele?

– Nu, părinte, trebuie să le ud …

– Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte

ele mari şi frumoase?

– Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni …

– Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

– In nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

– Acum ai înteles, fiule?! Sufletul nostru este precum o grădina, în care sunt semănate cele mai frumoase
flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia …

Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească.
Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în
suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai
scoţi. Şi ce trebuie să mai facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apă dătătoare de viaţă,
care este rugăciunea.

Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi
unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important?

Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va
ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică
dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar
viaţa ni se va umple de fericire.
 Copilul bine crescut

Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la

fântână trei femei. Două dintre ele nu
încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia
însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi
ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge.
Au luat cele trei femei câte o găleată cu
apă şi au plecat împreună înapoi, spre
casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei
copii, care se jucau într-o livadă.

– Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie.

E aşa de puternic.

– Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la

toate.

Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a grăbit să
vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se
vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau
faptele…

“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! ” (Sfântul Efrem Sirul)
 Fiului risipitor

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai
tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din
avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile,
adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo
şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a
făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi,
ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a
trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele
din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi
ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu
şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe
unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-
a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi
înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă
haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând
viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat,
pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a
apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce
înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că
l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis
tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat
un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu
desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine
şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
 PILDA SEMANATORULUI

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa.

Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum
şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului
au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă
a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul
spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe
pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a
strigat: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“. Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce
înseamnă această parabolă. Iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele
împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi
auzind să nu înţeleagă. Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul
lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia
cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe
piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au
rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Iar cea
căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu
plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care,
auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
 Vestea bună adusă păstorilor
În ţinutul acela erau nişte păstori care rămăseseră afară, pe
câmp, şi stăteau de pază în timpul nopţii în jurul turmei lor. Un
înger al Domnului a apărut înaintea lor şi slava Domnului a
strălucit în jurul lor. Ei s-au speriat foarte tare. Îngerul le-a zis:
„Nu vă temeţi, pentru că iată, vă aduc o veste bună, care va fi o
mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi
s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos[a], Domnul! Iată care
va fi semnul pentru voi: veţi găsi un Copil nou-născut, înfăşat şi
culcat într-o iesle.“

Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste

cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând:

„Slavă lui Dumnezeu în înălţimi[b]

şi pace pe pământ,
între oamenii peste care se odihneşte bunăvoinţa Lui!“

După ce îngerii s-au întors de la ei în ceruri, păstorii şi-au zis unii altora: „Să mergem acum la Betleem şi
să vedem lucrul acesta care s-a întâmplat şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut!“ S-au dus repede şi i-
au găsit pe Maria, pe Iosif şi Copilul culcat în iesle. Când i-au văzut, le-au făcut cunoscut ceea ce li se
spusese despre Acest Copil. Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de ceea ce le-au spus păstorii. Maria, însă,
păstra toate aceste cuvinte şi cugeta la ele în inima ei. Apoi păstorii s-au întors slăvindu-L şi lăudându-L
pe Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut şi care erau întocmai cum li se
spusese.