Realizaţi un eseu (2-3 pagini), in care să dezvoltaţi problematica stilului de predare.

Propuneţi modalităţi concrete prin care acesta poate fi perfecţionat. (3 p.)

Problematica stilurilor de predare şi de învăţare este un aspect cu vaste implicaţii asupra

activităţii şcolare şi asupra rezultatelor profesorilorşi elevilor.
Multe observaţii empirice au arătat că, în ciuda eforturilor de a inova la nivelul
demersurilor aplicate la clasă, rezultatele nu sunt cele aşteptate. Tehnicile interactive de
predare-învăţare dădeau rezultate foarte diferite în funcţie de grupul de elevi implicaţi, de
indivizii care compuneau aceste grupuri. Fluctuaţia rezultatelor era şi mai importantă dacă se
lua în considerare şi evoluţia în timp a subiecţilor. Concluzia a fost că există particularităţi
individuale de învăţare care afectează rezultatul predării şi învăţării.
Stilul de predare se referă la un set de strategii de predare, o constelație de trăsături care
circumscriu şi individualizează comportamentul profesorului în relațiile cu elevii.
Individualizarea predării trebuie să ţină cont nu numai de rezultatele învăţării, ci şi de
predispoziţiile psihologice şi de mediul elevilor. Rezultatul a fost introducerea conceptului de
stil de învăţare, privit ca mod individual de reacţie al elevului la procesul educaţional.
Analiza şi utilizarea de învăţare este importantă şi din perspectiva predării bazată pe
competenţe. Atât modificarea poziţiei şcolii în procesul global de formare a elevilor, cât şi
nevoia de pregătire pentru flexibilitate pe piaţa muncii solicită luarea în considerare a
bagajului psihologic şi social al elevilor.
Imperativul calităţii în educaţie obligă la o reconsiderare a demersului educaţional al
profesorului, astfel încât strategiile didactice elaborate să fie centrate pe învăţare şi, respectiv, pe
cel care învaţă.
Strategiile didactice interactive promovează o învăţare activă, implică o colaborare susţinută
între elevi care, organizaţi în microgrupuri, lucrează împreună pentru realizarea unor obiective
prestabilite. Cadrul didactic plasează accentul nu pe rolul de difuzor de mesaje informaţionale, ci
pe rolurile de organizator, facilitator şi mediator al activităţilor de învăţare. Demersul didactic
este conceput astfel încât nu îl mai are în centru pe profesor, ci pe elev. Rolul profesorului
rămâne unul capital, însă, renunţând la vechile practici educaţionale rigide şi uniforme, el devine
organizator al unui mediu de învăţare adaptat particularităţilor şi nevoilor beneficiarilor,
facilitând procesul învăţării şi dezvoltarea competenţelor. Proiectând şi realizând activităţi de
predare-învăţare-evaluare bazate pe strategii didactice interactive, cadrul didactic oferă elevilor
multiple ocazii de a se implica în procesul propriei formări, de a-şi exprima în mod liber ideile,
opiniile şi de a le confrunta cu cele ale colegilor, de a-şi dezvolta competenţele metacognitive.
Pentru a asigura dezvoltarea şi valorificarea resurselor lor cognitive, afective şi acţionale, pentru
a-i „instrumenta” în vederea adaptării şi inserţiei optime în mediul socio-profesional, este
esenţială construirea unor strategii didactice bazate pe acţiune, aplicare, cercetare, experimentare.
Astfel, li se va crea elevilor ocazia de a practica o învăţare de calitate, de a realiza achiziţii
durabile, susceptibile de a fi utilizate şi transferate în diverse contexte instrucţionale şi nu numai.
Beneficiind de o îndrumare competentă, având suportul unor profesori care îi respectă şi sunt
interesaţi continuu de ameliorarea nivelului lor de achiziţii şi competenţe, elevii vor avea
posibilitatea să realizeze obiectivele învăţării şi să finalizeze cu succes această activitate. În plus,
şi şansele lor de reuşită socială vor spori considerabil.
Percepţia cadrului didactic asupra elevilor suportă deci transformări radicale: imaginea elevului -
receptor pasiv de informaţii, de cunoştinţe „prefabricate” este înlocuită cu imaginea elevului
activ, motivat să practice o învăţare autentică, să-şi formeze competenţe specifice de procesare a
informaţiilor, de generare de noi cunoştinţe, de aplicare a acestora în diferite contexte etc..
Ceea ce reprezenta un obiectiv fundamental al educaţiei şcolare - transmiterea, respectiv
acumularea de cunoştinţe - trece în plan secund atunci când se doreşte promovarea, la acest
nivel, a unei culturi a calităţii. Acum, accentul este plasat pe modul în care informaţiile asimilate
sunt prelucrate, structurate, interpretate şi utilizate în situaţii variate. Astfel elevii dobândesc
competenţe solide, dar şi încrederea că acestea se vor dovedi operaţionale şi le vor servi în mod
autentic în diverse contexte de viaţă.
Strategiile didactice interactive au un rol determinant în activitatea instructiv-educativă, fiind
prezente în toate etapele conceperii şi realizării efective a acesteia:
a) în faza proiectării, atunci când profesorul, raportându-se la celelalte componente ale
procesului de învăţământ (obiective, conţinuturi, timp, forme de organizare etc.), elaborează
strategia didactică optimă;
b) în faza de desfăşurare efectivă a activităţii – strategia didactică devine un instrument concret
care permite realizarea obiectivelor propuse;
c) în faza (auto)evaluării, alături de alte componente ale procesului de învăţământ, strategia
didactică devine “obiect” al evaluării profesorului, apreciindu-se, în funcţie de rezultatele
obţinute, calitatea acesteia şi gradul de corespondenţă cu finalităţile, conţinutul, formele de
organizare a procesului de învăţământ. 7
Implementarea unui sistem de management al calităţii în învăţământul preuniversitar reclamă
deci necesitatea organizării unui mediu de învăţare stimulativ, „interactiv”, care să faciliteze
participarea elevilor la procesul propriei formări.

Clasificarea stilurilor de predare

După atitudinea faţă de nou

 Stiluri creative – flexibilitate,

Disponibilitate pentru a încerca noi practici sau idei;

 Stiluri rutiniere – înclinaţie spre convenţional, atitudini refractare în raport cu

schimbarea.
După modalitatea de conducere

 Stilul democratic – încurajarea libertăţii de gândire, relaţii de colaborare cu elevii;

 Stilul autoritar – autoritate impusă, atitudine distantă faţă de elevi ;
 Stilul laisser-faire – permisivitate totală, relaţii neutre cu elevii fără implicare afectivă.

Pentru a găsi şi implementa modalităţi concrete de îmbunătăţire a stilului de predare este

util să se ţină seama de câteva concluzii formulate de cercetători UNESCO:
- Elevii învaţă cel mai bine în comunităţi coerente şi empatice de învăţare: stilul
nonverbal de comunicare al profesorului contribuie la dezvoltarea socială, tratarea
greşelilor ca parte firească a procesului de învăţare, construcţia pe cunoaşterile
anterioare;
- Elevii învaţă mai mult atunci când cea mai mare parte a timpului este acordată
activităţilor legate de curriculum şi când managementul clasei întăreşte
focalizarea elevilor pe aceste activităţi: dincolo de problemele de gestiune a
timpului educaţional, elevii trebuie să ştie de la începutul anului ce se aşteaptă de la
ei, iar profesorul trebuie să construiască mecanisme de răspuns la activităţi recurente
(cu clasa întreagă sau pe grupe etc.);
- Toate elementele curriculum-ului trebuie să fie armonizate: curriculum-ul este
doar un mijloc şi nu un scop în sine, el trebuie să fie relevant în termenii rezultatelor
învăţării; pentru profesor, aceasta înseamnă accentuarea obiectivelor legate de
înţelegere (a elementelor individuale şi a relaţiilor dintre acestea), de apreciere a
învăţării (faptul că este relevantă pentru viaţa din afara şcolii), de aplicabilitate (elevii
vor reţine informaţia într-o formă relevantă pentru viaţa activă);
- Profesorii pot să-i pregătească pe elevi pentru învăţare prin prezentarea unei
structuri iniţiale pentru a clarifica rezultatele intenţionate şi a indica strategiile
de învăţare: asigurarea unei structuri de ansamblu a ceea ce va fi predat ajută elevii
să plaseze informaţia în structuri logice care facilitează reţinerea detaliilor; totodată,
revenirea la obiectivele de ansamblu permite elevilor să construiască sensuri dincolo
de lecţiile individuale;
- Pentru a facilita învăţarea sensurilor şi a contribui la retenţia informaţiei,
conţinuturile trebuiesc explicate clar şi cu un accent pe structură şi conexiuni:
conţinuturile trebuiesc articulate în jurul unor idei mari, pe paşi mici şi cu alocarea de
timp necesar analizei de profunzime a conţinutului cel mai important
- Întrebările sunt formulate în aşa fel încât să implice elevii în structurarea unui
discurs ancorat de o idee semnificativă: întrebările închise sunt importante atunci
când se verifică achiziţiile anterioare sau conţinuturile nou predate, dar atingerea obiectivelor şi
a competenţelor se face cu ajutorul unor întrebări deschise, bazate pe
argumentare, analiza relaţiilor dintre informaţii, cu punerea în valoare a puterii de
analiză, aplicare, sinteză şi evaluare a elevilor;
- Accentul trebuie pus pe învăţarea cooperativă: activitatea în perechi sau în grupe
mici poate viza într-ajutorarea (discutarea noilor conţinuturi, monitorizare, dezbaterea
concluziilor) sau realizarea unui produs comun; aceste metode dau rezultate mai
bune atunci când fiecare membru al grupului este responsabil de rezultatul comun
(fiecare elev poate fi solicitat să răspundă);
- Profesorul trebuie să asigure o evaluare axată pe obiectivele învăţării: aceasta
presupune ca profesorul să combine evaluarea formală cu cea informală; testele
standardizate (care măsoară palierul atins) trebuiesc suplimentate cu teste care
permit evaluarea progresului în învăţare (portofolii, observarea la clasă);
- Profesorul trebuie să stabilească şi să urmărească rezultate realiste ale
învăţării: aşteptările profesorilor în legătură cu ce sunt capabili elevii lor să realizeze
(cu ajutorul profesorului) tind să structureze atât ceea ce profesorii vor încerca să
obţină de la elevii lor, cât şi ceea ce elevii vor aştepta de la ei înşişi. Astfel, profesorii
ar trebui să formuleze şi să proiecteze aşteptări care să fie cât mai pozitive cu putinţă
dar şi realiste.
Bibliografie
Mogonea, F. (2010). Formarea competenţei de autoevaluare la elevii de liceu.Craiova: Editura
Universitaria.
Mogonea, F. R. (2011). Pedagogie pentru viitorii profesori. Sinteze teoretice.
Sarcini. Modele instrumente aplixcative. Craiova: Tipografia Universitǎţii din
Craiova.
Oprea, C. (2006). Strategii didactice interactive. Bucuresti: Editura Didactică si
Pedagogică.
Popescu , A.M. (2014). Didactica domeniului şi dezvoltări în didactica
specialităţii. Între întrebări şi răspunsuri. Craiova: Editura Sitech
Radu, I., T. (2005). Evaluarea în procesul didactic, ediţia a II-a. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.
Ştefan, M. A. (2017). Procesul de învățământ – abordări teoretice și reflexivaplicative.
Craiova: Editura Sitech.