se poate înălţa fără Cel ce ne priveşte de sus? Cum spune Psalmistul: “Arată-Ţi de sus,
Doamne, faţa Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi!”.
O asemenea taină mare ne descoperă şi evanghelia de astăzi, a fiului risipitor; dar
nu numaidecât risipitor, ci şi căit, convertit, revenit acasă; Acasă – în casa părintească, la
care suntem toţi chemaţi. Citind-o, intuim deodată că ea nu priveşte numai pe fiul din
Evanghelie, ci pe orice fiu, pe fiecare dintre noi ca fii ai Părintelui Ceresc, şi lumea toată.
Deci priveşte acest itinerariu, această cale a lumii şi a fiecăruia dintre noi.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să contemplăm această evanghelie şi să o pătrundem
în adevărul ei descoperitor de taină. Căci Dumnezeu este, totodată, şi taină, şi
descoperire; taină care se descoperă, se dezvăluie. E taină pentru că e infinitul
dumnezeiesc, dar se descoperă pentru noi toţi, pentru făptura Lui, spre a-L cunoaşte şi a
ne împărtăşi din El, din lumina, din iubirea, din adevărul Lui etern: etern ziditor şi
mântuitor. Pentru că ţinta acestei zidiri este nemurirea noastră. În această lumină a
înţelegerii, în acest dar să recitim dumnezeiasca evanghelie după Sfântul evanghelist
Luca:
A zis Domnul pilda aceasta:
“Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi
partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit avuţia. Şi nu după multe zile,
adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea,
trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi
el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar
acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din
roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a
zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea
ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut
milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la
cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile
sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi
încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând,
să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au
început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de
casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce
înseamnă acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele tău a venit, iar tatăl tău a înjunghiat viţelul
cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl
lui, ieşind, îl ruga (a ieşit şi în calea celuilalt). Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată,
de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat
un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (deci nu
fratele meu), care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel
îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale
sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 11-32).
3
dumneavoastră pe Mire nu-L cunoaşteţi? Şi dialogul nostru a durat astfel o oră – a fost
dar de la Dumnezeu.
Revenim la cuvântul nostru: cine e Mirele acestei lumi? E Cel pe Care Părintele
Său L-a trimis, şi pe care noi, la Prohod, Îl numim Mirele Bisericii. Iar fără Mire se poate
zidi ceva? Nu suntem noi – o, Doamne! – în cea mai gravă rătăcire şi decădere cu
putinţă, în care mintea noastră s-a dezrădăcinat, s-a nemintoşit? Vom citi la Canonul
Sfântului Andrei Criteanul: “Doamne, mintea mea cu totul ţărână mi-am făcut”. Dacă eu
toată inima mea o încredinţez numai naturii (pe româneşte: cea care naşte mereu), numai
materiei (mater, adică mamă; o, dar mama e sfântă, pentru că ea îşi are protochipul în
Maica Domnului!), când fac din ea stăpân al meu, cad rob în ea. Şi tare mi-e teamă,
Doamne, ca eu, căzând în plăcerile pentru natură, pentru materie, stând toată ziua în
dialog numai cu natura, cu materia, să nu mă molipsesc de la genul lor feminin, pe care
eu însumi l-am degradat, din pricina mea a decăzut. Pentru că aceasta ar însemna
despărţirea de Mirele Ceresc, de Dumnezeu. Şi a te despărţi de Dumnezeu, în definitiv,
ce înseamnă? – Cădere. Dar nu e cădere totală. Încă o dată o spunem şi o mărturisim, cu
o tărie de neclintit: oricât vrea răul să fie fără de hotar, să distrugă, nu poate distruge ceea
ce e de nedistrus. Şi anume, încă o dată, iubiţilor, la o judecată pe care o supun lui
Dumnezeu şi o mărturisesc: orice păcat e din lumea aceasta; fie că e insuflat de cel rău,
fie că e din trupul meu. Şi tot ce e din lumea aceasta nu poate fi indestructibil; pentru că e
zidit. Numai adevărul dumnezeiesc, numai lumina divină, numai iubirea divină nu sunt
din lumea aceasta; sunt din veşnicie. Şi eu, care port chipul lui Dumnezeu în mine,
adâncul cel de nedistrus, port odată cu chipul lui Dumnezeu şi un dar de nedistrus. Care
dar? Al spiritului şi al libertăţii; al libertăţii dumnezeieşti. Iar spiritul şi libertatea sunt
chemate să ne trezească firea cea adâncă.
Pentru că, iată, fiul rătăcit şi-a venit în fire, şi-a venit în sine. Adâncul din om e de
nedistrus. Şi-a re-venit, cum se spune, şi, deodată, s-a trezit; s-a iluminat şi libertatea.
Spirit şi libertate; lumină şi adevăr; iubire şi forţă de a te smulge din tine şi de a te
îndrepta spre lumina adevărului. Adâncul din noi, de nedistrus, repet, e chemat la trezire.
Şi s-a trezit. La ce s-a trezit, iubiţilor? La cuvântul acesta adânc. Era foamete mare în
lume, foamete de sens, pe care-l dă Dumnezeu. Iar foametea din el a căpătat grai: “Câţi
argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine...!” (Pâinea cerească, pâinea adevărului,
pâinea toată, şi pentru trup, şi pentru suflet, toate le-a făcut Dumnezeu; dar toate cu rostul
lor, pentru binele zidirii.) “...iar eu pier de foame aici”. Foametea… O foamete care te
trezeşte, o foamete pentru sănătate; nu pentru lăcomie şi distrugere. Ştim cu toţii, e
filosofia cea mai simplă: când într-o boală îţi vine foamea, ce semn e? – Că mergi spre
sănătate. Că altfel, în timpul bolii ţi-e silă şi de mâncare. Acesta e semn al bolii şi al
morţii. O, câtă vreme petrece omul în plăcere, în ticăloşiile acestei lumi! Doamne,
trezeşte-ne! Ori de câte ori aş gusta această plăcere – a trupului, a cărnii, a desfrâului – o,
Doamne, să ştiu că atunci sunt bolnav. Sunt bolnav şi nu ştiu că sunt bolnav. Nu e mai
mare tragedie decât să fii bolnav şi să crezi că eşti sănătos. Căci dulceaţa plăcerilor este
dulceaţa bolii, a stricăciunii şi a morţii. Dacă eu nu mai am foame… O, ce sfântă e
foamea, Doamne! De aceea a şi zis Mântuitorul: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează
de dreptate” – de dreptatea divină, de sfinţenia divină, de lumina divină, de iubirea
divină, de mântuirea divină.
7
înnoieşte, avem nădejdea reînnoirii. Întocmai cum facem noi sfinţirea, când sfinţim apa
(aghiasma), când sfinţim apa Botezului, mai mult, când chemăm harul Sfântului Duh
asupra Sfintelor Daruri: “Doamne, Cela ce în ceasul al treilea ai trimis Duhul Tău cel
Sfânt asupra apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă
celor ce ne rugăm Ţie!”. Sau în rugăciunile noastre pentru Sfânta Împărtăşanie, cântarea
a şasea: “… ca izbăvindu-ne de patimi să dobândim adăugirea harului Tău”. Iar la
sfinţirea apei – la orice sfeştanie şi când sfinţim apa Botezului –, zicem aşa: “Şi acum
trimite harul Preasfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate, să sfinţească şi apa aceasta”.
Aici locuieşte un cuvânt esenţial, peste care trecem, uneori, cu prea mare uşurinţă, un
cuvânt alcătuit din numai două slove: şi. Pentru că spunem: “şi acum”, deci din nou. Or,
aici e nădejde şi lumină negrăită, oricât de decăzut ai fi; aşa cum fiul căzut nu şi-a pierdut
adâncul, firea, sinea. Pentru că harul e dumnezeiesc, şi ce a săvârşit Dumnezeu o dată, pe
veci a săvârşit. Dumnezeu este numai Da, nu este şi Nu; Dumnezeu este numai zidire, nu
şi distrugere. Scriptura o spune: “Dumnezeu este Amin (aşa să fie)”. Aşadar, de fiecare
dată: şi acum. Şi acum, Doamne, la spovedanie, iartă-l pe robul Tău, fă-l din nou fiu al
Tău, Doamne. Căci spune: “mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Am spus-o
de atâtea ori: gândul morţii e de două ori – gândul demonului care vrea să ucidă şi gândul
lui Dumnezeu de a ucide răul, de a ucide moartea.
Fă, Doamne, astăzi, lumea aşa să fie (fiecare dintre noi, şi eu cel dintâi): pierdut
am fost şi m-ai aflat, Doamne. M-ai pus să-Ţi slujesc Ţie, cu nevrednicie, dar cu
vrednicia Ta. Mort am fost de atâtea ori în rele, păcatele mele, dar am înviat. Fă-ne,
Doamne, vii pe noi toţi şi lumea toată, şi foamea întregii lumi stinge-o, Doamne, cu
foamea de Tine, arătându-te Tu, Adevărul mântuitor, Calea, Adevărul şi Viaţa, mântuirea
noastră, bucuria noastră! În loc de dulceaţa răului, dulceaţa slavei Tale, Doamne,
dulceaţa bucuriei, a adevărului, a binelui, a frumuseţii Tale divine, Părinte, Fiule şi
Duhule Sfinte, cu Maica Ta şi cu toţi sfinţii care umplu Cerul. Încă o dată: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, Treimea cea nedespărţită şi de o fiinţă, nedespărţiţi să ne ţină şi pe noi, în
credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină. Amin.