Duminica Învierii 1

Hristos a înviat!
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

D
Iisus Hristos,
uminica de astăzi a numit-o Biserica, după Sfântul apostol şi evanghelist
Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împărăteasă şi doamnă. Nu întâia. Când zicem
întâia, în chip firesc urmează a doua, a treia, a patra… – o realitate din lumea creată,
care îşi are o succesiune a ei obişnuită, cu cele obişnuite. Azi toţi sunteţi îmbrăcaţi în
veşminte neobişnuite, veşminte luminate de Înviere. De aceea şi în Tatăl nostru –
corect este “pâinea noastră cea spre fiinţă”, care stă la temelia fiinţei, nu “pâinea
noastră cea de toate zilele”, adică obişnuită. Nu este pâine de toate zilele, nu-s
veşminte de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veşminte de sărbătoare,
haine de duminică. Tâlcuitorii de mai târziu, sărmanii, au scris aşa cum au scris,
Dumnezeu să le ierte aceasta. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte hotărât: Ziua Învierii
este Ziua Una, care actualizează Ziua cea Una a Creaţiei. Şi ziua Învierii, şi
duminicile toate, sunt chipul Zilei Una a Creaţiei. Iar Învierea înnoieşte creaţia. Dacă
simţim Învierea, ne simţim înnoind, dacă nu, e ceva obişnuit. Dar ce înseamnă a fi
obişnuit? – A trăi în lumea creată, trecătoare şi muritoare, în timp şi spaţiu. Pe când a
avea conştiinţa Zilei Una, care este una actuală, cu cea Una a Creaţiei, înseamnă să
trăieşti acest act unic. Spuneam, bunăoară, că cercetătorii încearcă astăzi să reproducă
(prin clonare) animale, vor încerca mâine să cloneze şi oameni. Aceasta înseamnă o
reproducere din lumea creată. În întâlnirea cu harul, când simţi taina luminii, a harului,
a puterii divine, atunci se săvârşeşte alt act – un eveniment, ceva divin. Simţi atunci
prezenţa lui Dumnezeu. Luptaţi-vă toţi, şi cei care trăiţi de toate zilele, iar nu spre
fiinţă, aspiraţi măcar, doriţi măcar… Dacă nu putem înţelege toţi această atingere,
scânteiere a harului, măcar să-l dorim; şi va veni. Şi când simţi atingerea aceasta a
luminii divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o simţi.

1 130 aprilie 2000. Sfintele Paşti.

2

Această Zi Una a Paştilor, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor,

sărbătoare a sărbătorilor, aşa cum a cântat Biserica, are evanghelia care s-a citit la
acel moment, al întâlnirii cerului cu pământul:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenior. Şi
lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5).

Primească dragostea dumneavoastră aceste două cuvinte din evanghelia din

acea clipă divină a Învierii. Puţin să gustăm din ele, din taina lor. “La început era
Cuvântul” – observaţi, nu spune “La început a fost Cuvântul”, ci “La început era
Cuvântul”, iar înţelesul – aşa cum dumnezeieştii Părinţi ne-au tâlcuit, luminaţi de
Dumnezeu – acesta este: “La început era...” – acest imperfect nedefinit, cu deschidere
spre infinit. Era; nu spune a fost, adică s-a săvârşit un eveniment şi a încremenit acolo.
Numai în noi încremenesc, şi aceasta este tragedia noastră, pentru că încremenirea este
identică cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naşterea din veci a
Lui Dumnezeu-Cuvântul) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” –
tâlc, iarăşi, adânc. Pretutindeni în Sfânta Scriptură unde vom găsi cuvântul Dumnezeu,
e vorba de Tatăl. Să vă dăm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I,
versetul 26: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu: «Să facem om
după chipul şi după asemănarea Noastră»?”. Altfel spus, cui a zis Tatăl, pentru că
urmează: “Cui altuia a zis Dumnezeu-Tatăl, decât Celui care este El însuşi chipul
veşnicului Dumnezeu”, Celui care este strălucirea Tatălui şi chipul fiinţei Sale, Celui
Care a şi zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scriptură când vom
găsi cuvântul Dumnezeu să ştim că se referă la Tatăl, cu excepţia a şase locuri, în care
se referă nu numai la Tatăl. În acest text, al Evangheliei după Ioan, se referă şi la Fiul.
Deci:“La început era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) şi Cuvântul era la Dumnezeu (la
Tatăl) şi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referă la Fiul, deci şi Fiul este Dumnezeu).
Iar în A Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13,
cuvântul Dumnezeu se referă la Duhul Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”.
Deci aici “şi Dumnezeu era Cuvântul”, şi iarăşi adaugă “Acesta era întru
început la Dumnezeu”. A fost o dispută în taina Bisericii. Evoc un eretic, Eunomiu,
care moştenea filosofia veche. Arie şi, după el, Eunomiu, nu înţelegeau cum
Dumnezeu, în unitatea Lui, să aibă şi un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gură de
Aur şi ceilalţi Părinţi mărturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatăl, deci Tată e din veci
şi, atunci, din veci are Fiu. Aşa e Fiul din veci. Şi Duhul Sfânt asemenea.
“Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” În toate e prezenţa lui Dumnezeu, a Logosului, a
acţiunii dumnezeieşti. Facă Domnul să punem inimilor noastre piatră de temelie acest
cuvânt: “Toate prin El s-au făcut”. În limba greacă este cuvântul logos (ëďăďň), care
a dat în româneşte logică, raţiune. Tradus în limba noastră, cuvântul logos are trei
 3

termeni prin care se revelează: cuvânt, raţiune, sens. “La început era Cuvântul” – era
Raţiunea, Logosul şi Sensul.
Îngăduiţi o mică paranteză, cu înţeles. În timpul perioadei trecute ne
batjocoreau pe noi, preoţii, spunând că suntem iraţionali. Şi unui filosof marxist i-am
răspuns: noi mărturisim Logosul acela de la început, noi nu putem concepe lumea fără
raţiune. Cum asta? Iată cum: pentru noi la temelia lumii stă Raţiunea; pentru
dumneavoastră – forţa oarbă, hazardul. Dar nu stă hazardul, adică întâmplarea. Un
savant, Henri Coandă, spunea: “Întâmplarea, hazardul nu e decât măsura ignoranţei
noastre”. Noi, creştinii, spunem că la temelie stă Raţiunea. Scriptura o spune, revelaţia
divină, nu noi. Şi a tăcut, bietul om. Deci în fiecare făptură stă o raţiune dumnezeiască,
un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când vorbim noi de cele trei lumini, vorbim şi
de lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor –
pentru care Dumnezeu ne-a dat ochiul minţii. În fiecare făptură a făcut Dumnezeu un
rost, adică a fost întruparea unui rost divin, a unei raţiuni divine.
Deci “Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut. Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în
întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5). Lumina, în care noi ne
împărtăşim din dumnezeire, prin Cea de a treia Persoană a Dumnezeirii ni s-a
împărtăşit – Duhul Sfânt. Deci iată cum ni Se descoperă Sfânta Treime din începutul
Evangheliei după Ioan, aşa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În
Cartea Facerii aşa citim: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1,
1) – e vorba de Dumnezeu-Tatăl. “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Facerea 1, 3)
– Dumnezeu-Cuvântul a zis. “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra
adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) – deci
Duhul Sfânt. E o legătură sfântă între Cartea întâi, a Facerii, ale cărei cuvinte le-am
auzit, şi Cartea Evangheliei după Ioan, ale cărei cuvinte ni s-au împărtăşit acum.
Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o astăzi, în Noaptea
Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui să tâlcuim taina Învierii, arătările de
după Înviere şi intrarea prin uşile încuiate. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne
lumineze. Când Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouă.
Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând
pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă
trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,
19-23). Numai cuvântul acesta să-l punem la inimă: “Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. O, iubiţilor, o descoprire negrăită de taină! Mântuitorul
descoperă aici cum L-a trimis Tatăl la noi. Evocam adesea cuvântul Părintelui
Stăniloae: L-a trimis Tatăl: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Noi – fraţii Lui.
Iubiţilor, să punem la inimă adevărul tuturor adevărurilor omului, în taina
Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Un Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan
Damaschin, spune: “Fiul e chipul Tatălui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în
înţelesul că Fiul Îl descoperă pe Tatăl şi Duhul Sfânt Îl descoperă pe Fiul, Îl face
văzut. Pentru că Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. E taină a
tainelor. Tatăl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul este Chipul, iar noi
suntem, în Duhul Sfânt, după Chip. Şi legea aceasta, de a fi după Chip, e universală.
4

Suntem bucuroşi că a ajuns şi ştiinţa la mărturia aceasta a revelaţiei dumnezeieşti, căci

spune astăzi că nu există făptură decât având un protochip, un model, un proiect.
Gândiţi-vă: eu exist; când iau cunoştinţă de mine? Întâi iau cunoştinţă, şi pe urmă mă
zidesc? Iau cunoştinţă după ce exist. Şi exist pentru că este un model, un proiect. Nu e
de conceput nici o făptură altfel. E o informaţie, cum se spune. Şi, observaţi, în însăşi
taina Preasfintei Treimi Tatăl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatălui. Noi, în Duhul Sfânt,
suntem zidiţi după Fiul şi Fiul e Chipul nostru. Şi Chipul lui Hristos a fost întipărit în
Adam dintru început, dar Adam nu i-a rămas credincios. În Hristos – să luăm aminte
iubiţilor, stărui cu tărie – e adevărul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate
prin El s-au făcut”. Chipul, Icoana după care noi am fost zidiţi şi prin care ne zidim e
Hristos. Ca să mă cunosc pe mine trebuie să-L cunosc pe Hristos.
Oamenii vor putea cerceta. Şi avem la îndemână ultimele cercetări asupra
genotipului, care merg la întreaga informaţie, la informaţia din lumea aceasta, însă.
Dar adâncul informaţiei este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui, al Părintelui
Ceresc. De la El, propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de
Evanghelie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”; şi “A zis
Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Aşa are omul cuvânt
(tot omul, de pretutindeni): de la Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui. De aceea,
propriu-zis, şi zicem rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a învăţat tocmai El, Fiul
Părintelui Ceresc.
Şi după Înviere le spune, Mariei Magdalena şi apoi ucenicilor, “Mă sui la
Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Într-un fel
Dumnezeu-Tatăl este Tatăl Lui şi în alt fel este Tatăl nostru: prin El, prin Fiul –
Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipă să nu uităm, aceasta este taina noastră, acesta este
adevărul nostru, aceasta e definiţia noastră, aceasta e cunoştinţa noastră: de a fi zidiţi
după Chip, iar Chipul este Hristos. Şi, încă o dată spun ceea ce spune ştiinţa (fiindcă
oamenii cred mult în ştiinţă, şi e bine, că e cercetare), că nu există făptură, existenţă,
decât ca întrupare a unui proiect. Aşa cum nu elementele unei biserici (cărămidă,
ciment, nisip, var) s-au adunat ca să o construiască, ci a fost înainte un proiect, un
plan, o idee, care a adunat materialele. Aşa şi eu, exist pe acest plan, proiect, chip al lui
Hristos. Şi dacă vreau să mă cunosc, prin El mă cunosc. Şi, dacă Îi urmez Lui, voi
înţelege şi Evanghelia şi Crucea şi moartea, şi Învierea, şi cum a intrat prin uşile
încuiate, şi cum a vindecat, şi cum a biruit moartea. Căci în moarte a intrat Viaţa; a
intrat Iubirea. În moartea noastră, provocată de demon, intră ura. Când urăşti pe
cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat din iubire în moarte. Iar iubirea duce la
moarte, sau la viaţă? Trebuie să înţelegem, căci dacă nu înţelegem, nu credem cu
putere. Trebuie să ne trezim! Şi aşa, când crezi cu putere, devine făptura ta un templu
al Duhului Sfânt. Şi ai putere să birui răul, ispita, necazul (puşcăria, orice pe lume).
Sfinţii aşa au biruit moartea. Îi aşteptau călăii, iar ei se rugau şi cântau; pentru că
simţeau arvuna Învierii, arvuna Taborului, arvuna Schimbării la faţă.
Acesta e cuvântul din dimineaţa Învierii. “La început era Cuvântul. (...) Şi
toate printr-Însul s-au făcut”. Observaţi, pentru El “era” – infinitul timpului; pentru
noi “toate printr-Însul s-au făcut” – lumea creată în timp. Şi distincţia – între infinitul
lui Dumnezeu, necreat, şi noi, creatura, dar şi legătura între Dumnezeu şi noi – în
iubirea Lui, în Logosul, în raţiunea pe care a întemeiat toată făptura, în viaţa pe care
 5

ne-o dăruieşte, şi în suişul neîncetat… Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că

făptura (creaţia) are trei etape: prima etapă – că existăm, a doua – existenţa în har, în
bine, şi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltă e Învierea. Sensul existenţei, al
istoriei, este către Înviere. Facă Domnul să simţim toţi, în ziua Învierii, arvuna Celui ce
a înviat, arvuna Învierii!

Hristos a înviat!

Şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit. Să ne închinăm sfintei învierii Lui celei de a
treia zi. Amin