Sunteți pe pagina 1din 11

Pilda semãnãtorului1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.


Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a
Domnului nostru
Iisus Hristos,

A m primit astãzi într-un chip deosebit semãnãtura


Evangheliei, în rugãciunea tuturor ºi rugãciunea smeritã a
noastrã. Rugãm pe bunul Dumnezeu sã ne dea ºi nouã duhul
înþelepciunii ºi duhul înþelegerii, astãzi mai mult ca în ceilalþi ani,
cãci Duhul lui Dumnezeu mereu înnoieºte în noi harul. ªi spunem
aceasta pentru cã Evanghelia pe care o ascultãm astãzi am mai
ascultat-o ºi am mai tâlcuit-o, dar am întãri ºi adãuga, o datã mai
mult, spor de har, înþeles ºi adevãr; aºa cum mereu ne rugãm, la
orice sfinþire – a apelor, a holdelor – sã înnoiascã Dumnezeu lucrarea
Duhului Sãu cel Sfânt. Sau, bunãoarã, la Sfânta Împãrtãºanie:
“Doamne, Cela ce în ceasul al treilea ai trimis pe Preasfântul Tãu
Duh apostolilor Tãi, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-L
înnoieºte nouã (...). ªi acum trimite Duhul Tãu cel Sfânt peste noi ºi
peste aceste daruri”. ªi iar, la orice sfinþire de apã, la început de
lunã, zicem: “ºi acum trimite Duhul Tãu cel Sfânt care sfinþeºte
toate, ºi sfinþeºte ºi apa aceasta!”. De asemenea, orice om, cu
fiecare rugãciune, invocã neîncetat lucrarea ºi sporirea în har, care,
cum spun Sfinþii Pãrinþi, curge pururea, dar atât curge, cât vasul
credinþei pus sub ºipot. Cu cât se deschide credinþa ta, cu atât harul
vine mai din belºug; el e belºugul etern, nesfârºit.
De aceea am rostit aceste cuvinte de introducere la citirea
dumnezeiescului cuvânt al Evangheliei, rugând pe bunul Dumnezeu
ca ºi acum sã trimitã harul Preasfântului Sãu Duh, pentru ca noi mai

115 octombrie 2000. Duminica a XXI-a dupã Rusalii.


îmbelºugat sã împãrtãºim cuvânt dumnezeiesc din Evanghelia de
astãzi, pe care neîncetat am ascultat-o ºi o ºtim. Cine nu ºtie de Pilda
semãnãtorului?! Rugãm mult pe bunul Dumnezeu ca, noi sporind în
vasul credinþei, al înþelepciunii ºi înþelegerii, sã ne împãrtãºim de
adevãrul dumnezeiesc, sublim. ªi iatã, auzim:

“În vremea aceea, adunându-se mulþime multã ºi venind de


prin cetãþi la El, a zis în pildã2: Ieºit-a semãnãtorul sã semene
sãmânþa sa. ªi semãnând el, una (o mânã de sãmânþã din mâna
dumnezeiascã) a cãzut lângã drum ºi a fost cãlcatã cu picioarele ºi
pãsãrile cerului au mâncat-o. ªi alta a cãzut pe piatrã, ºi, rãsãrind, s-
a uscat, pentru cã nu avea umezealã. ªi alta a cãzut între spini, ºi
spinii, crescând cu ea, au înãbuºit-o. ªi alta a cãzut pe pãmântul cel
bun ºi, crescând, a fãcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are
urechi de auzit sã audã. ªi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnã pilda
aceasta? El a zis (a tâlcuit-o. Iar noi sã luãm mult aminte la tâlcul pe
care îl dã Mântuitorul însuºi. Cuvintele ce le vom spune ºi noi, doar
din cuvântul Lui rãsãrind ele, sã le primim. Cãci al nostru cuvânt e
cuvânt din cuvântul lui Dumnezeu, din împãrtãºirea Lui; cãci noi din
împãrtãºire luãm, întotdeauna, ºi împãrtãºim, apoi, ºi pe alþii): Vouã
vã este dat sã cunoaºteþi tainele împãrãþiei (cãci v-am dat o
imagine din lumea aceasta: cu semãnãtor, cu ogor; dar voi mergeþi
mai adânc, sã înþelegeþi împãrãþia lui Dumnezeu, ºi cu privire la
sãmânþa împãrãþiei, care-i de la El, ºi cu privire la ogor, pe care l-a
zidit El. Vouã, apostolilor, ºi vouã, preoþilor), lui Dumnezeu, iar
celorlalþi în pilde, cã vãzând nu vãd ºi auzind nu înþeleg...”. Pentru
cã ºi vederea, ºi auzul nostru sunt tulburate, cãci purtãm povara
pãcatului ºi a bolii; ºi se îmbolnãvesc ºi ochii noºtri, ºi urechile, ºi nu
vedem totdeauna aºa limpede, de clar. Mai adânc, înþelepþii Pãrinþi
ai Bisericii ne grãiesc, vorbind despre simþuri, cã au deschiderea lor,
prin har. Cãci harul curge de-a pururea, iar noi creºtem în el. ªi
creºtem ºi în privinþa simþurilor: de la simþiri trupeºti la simþiri
duhovniceºti. ªi începem sã pricepem duhovniceºte; sã vedem
duhovniceºte, sã auzim duhovniceºte.
Amintim iar momentul în care Moise, la Horeb, a vãzut rugul
care ardea ºi nu se mistuia, ºi a auzit glas ca din rug: “Moise!
Moise!”. Dar rugul, un mãrãcine, vorbeºte? Nu s-au deschis atunci
urechile lui Moise auzului duhovnicesc?! ªi chiar ochii lui vãzului
duhovnicesc, cãci, privind rugul care ardea ºi nu se mistuia, cãutând
sã înþeleagã, se minuna. Deci ºi vãzul, ºi auzul lui se deschid altfel,
la vãz ºi auz cu duhul.
A zis cineva: de ce cu duhul? Pãi, ce e omul, iubiþilor, în
chemarea, în vocaþia, în zidirea lui, în adevãrul lui, care îl distinge de
2Pildã – o imagine luatã din lumea aceasta, obiºnuitã pentru toþi (semãnãtor,
sãmânþã, pãmânt – al inimii noastre), iar înþelesul ei îl scoatem din adânc ºi mai
presus de imaginea pe care o avem ºi o înþelegem toþi.
toate fãpturile? Aºa precum “Duh este Dumnezeu ºi cel ce I se
închinã trebuie sã I se închine în duh ºi în adevãr” (Ioan 4, 24), duh i-
a împãrtãºit Dumnezeu ºi omului, adicã spirit, lumina cunoºtinþei, a
sensului vieþii. Numai omul cautã sens, rost, raþiune în toate. ªi
numai omul, cu duhul, cu conºtiinþa lui, are conºtiinþã de el însuºi.
Cum au zis filosofii: e o gândire care se gândeºte pe sine; te gândeºti
pe tine, îþi dai seama de tine. ªi te lupþi sã înþelegi cum ai fost zidit.
Cã ai fost zidit, spre deosebire de toatã fãptura, dupã chipul lui
Dumnezeu ºi în perspectiva nesfârºitei asemãnãri cu El. Chipul lui
Dumnezeu este întipãrit în tine de neºters, chipul nu se pierde. Am
lepãdat, zic Pãrinþii, lucrul asemãnãrii, lucrul virtuþilor. Dar chipul nu
e de pierdut. ªi Duh este Dumnezeu ºi duh este ºi omul. ªi, cum omul
a primit din rãsadul divin, de a fi dupã chipul lui Dumnezeu, atunci
construieºte ºi el chip, modele, idei. Poþi sã-l concepi pe om fãrã
idei? Atunci înþelegi ceea ce îl deosebeºte pe om de toatã fãptura:
faptul de a fi mereu în cãutarea sensului, zidind chipuri, modele, idei
care se întrupeazã. Cãci Dumnezeu este ziditor ºi de viaþã fãcãtor. ªi
care om – simplu, gospodar – nu-ºi face un plan, o idee? Poþi trãi
altfel? În casa ta, la lucrul tãu. Or, iatã, taina lui Dumnezeu în tine,
omule!
Aºa se deschid în noi nu numai ochii fireºti, ci ºi cei
duhovniceºti, adicã ochii prin care prin tine sã te cunoºti, sã te
înþelegi; ºi auzul duhovicesc – când auzi cuvântul lui Dumnezeu sã-l
auzi cu urechile duhovniceºti. Când Adam a greºit s-a îndepãrtat de
vederea lui Dumnezeu, de auzul cuvântului lui Dumnezeu. ªi a cãzut
atunci la simþirile trupeºti. Spiritul lui, duhul lui a alunecat din faþa
lui Dumnezeu, din simþirea duhovniceascã într-o simþualitate
pervertitã. S-a vãzut îmbrãcat cu haine de piele (“Haine de piele mi-
a cusut mie pãcatul”), pentru ca Dumnezeu sã spunã, pe urmã: “Nu
va rãmâne Duhul Meu pururea în oamenii aceºtia, pentru cã sunt
numai trup” (Facerea 6, 3), cu simþire numai trupeascã adicã.
Pe când Moise, la Horeb, cu auzul duhovnicesc a auzit, când i-a
grãit Dumnezeu: “Am vãzut necazul poporului Meu în Egipt… M-am
pogorât dar sã-l izbãvesc din mâna Egiptenilor”. ªi Moise a întrebat:
“Iatã, eu mã voi duce la fiii lui Israel ºi le voi zice: Dumnezeul
pãrinþilor voºtri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl
cheamã, ce sã le spun?”. ªi tot cu auzul duhovnicesc a auzit Moise
acel cuvânt unic: “Eu sunt Cel ce sunt … Aºa sã spui fiilor lui
Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieºirea 3, 7-8; 13-14). Adicã
Eu sunt Existenþa absolutã, eternã, necreatã. Iar noi suntem
existenþa ziditã, creatã, adusã de la nefiinþã la fiinþã, dar ca sã fie.
Cãci ceea ce a creat Dumnezeu existã; ºi existã fãrã sã se piardã
vreodatã. Cãci Dumnezeu nu-ºi ia înapoi nici darul nici chemarea. ªi,
din iubirea, din îndurarea lui, îþi dãruieºte pentru totodeauna; Cel ce
este totdeauna, Cel ce pururea este. Doamne, Tu, pururea fiind ºi
acelaºi fiind (adicã aceeaºi existenþã ºi iubire)...
Am fãcut aceastã micã excursie, dacã vreþi, la rugul de la
Horeb, care ne-a dat tâlcul atât de adânc al vederii ºi auzului
duhovnicesc. Acum înþelegem cuvântul rostit de Mântuitorul la
parabola semãnãtorului; cãci ucenicii L-au întrebat: “Tâlcuieºte-ne
parabola!”. ªi Mântuitorul le-a grãit: “Vouã vã este dat sã cunoaºteþi
tainele împãrãþiei lui Dumnezeu, iar celorlalþi în pilde, cãci vãzând
nu vãd ºi auzind nu înþeleg”. La Horeb nu ºtim dacã mai era ºi
altcineva pe lângã Moise, dar hotãrât cã numai el a vãzut ºi a auzit
cele duhovniceºti. La fel ºi Saul, mergând pe drumul Damascului sã-i
prigoneascã pe creºtini, lumina divinã (cãci lumina merge înaintea
feþei) l-a copleºit, ºi a cãzut de pe cal, ºi glas din luminã s-a auzit:
“Saule, Saule, pentru ce Mã prigoneºti? Cine eºti, Doamne? ªi
Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneºti (...). Doamne, ce
voieºti sã fac? Iar Domnul i-a zis: Ridicã-te, intrã în cetate...” (Fapte
9, 4-5). A mers în Damasc, precum ºtiþi, ºi Saul a devenit Pavel. Ce
spune Scriptura: Saul, iluminat pânã la copleºire, uimire ºi minunare,
a auzit glas. Cei din jur nu au auzit. L-au vãzut pe Saul cutremurat,
cãzând; dar numai el a auzit. Cu ce auz? Cu ce ochi? – Auz ºi ochi
duhovniceºti.
Aºadar, vãzând nu vedem, adesea, ºi auzind nu înþelegem,
cum a spus Mântuitorul. Cãci pe lângã vãzul firesc este ºi vãz
duhovnicesc; pe lângã auz firesc este ºi auz duhovnicesc, pentru cã
suntem zidiþi dupã chipul lui Dumnezeu. Dar ce trist, ce tragic este
sã ai ochi ºi sã nu vezi, sã ai urechi ºi sã nu auzi! Nu ne gândim noi:
ochii pentru ce au fost zidiþi? – Sã vadã, nu? Urechile, sã audã. Ce ne
spune aceasta, iubiþilor? De atâtea ori au pus oamenii întrebarea
(unii, nu toþi): ce e întâi: ochiul, sau lumina, urechea, sau glasul care
vorbeºte urechii? Nu-i aºa cã lumina a fost mai întâi? ªi glasul. Cum
se lumineazã! Ce înþelesuri! De aceea, o, Doamne, dã-ne duhul ºi al
înþelepciunii ºi al înþelesului! Toþi sunteþi învãþaþi. Mulþi, mai mult
decât mine. ªi aºa, vorbind cãtre oameni învãþaþi: lumina e întâi, iar
ochiul – zidit pentru luminã; glasul întâi, iar urechea, sã audã glasul.
ªi este ochi firesc, trupesc, pentru luminã fireascã, fizicã, ºi glas din
lumea aceasta (al strãzii, al petrecãreþilor, cum vom vedea în
parabolã), pentru urechi. Dar glasul cel dintâi care a fost? O spune
Scriptura: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi
Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci întâi Cuvântul
dumnezeiesc ºi pe urmã, pentru El, s-au fãcut urechile mele. ªi, mai
presus de lumina acestei lumi, în adâncul ei, al luminii tuturor
luminilor, e lumina dumnezeiascã, dãruitã vederii duhovniceºti.
Citam cândva cuvântul atât de frumos al lui Nicolae Cabasila,
care spunea cã ochiul nu vede în întuneric. Atunci, limpede, el e
fãcut pentru luminã. El vede în luminã ºi e pregãtit pentru luminã. ªi
lumina este, mereu; dar eu pot sã închid ochiul. Când soarele este
prea copleºitor închid ochii ºi nu mai vãd. Dar asta nu înseamnã cã
Soarele nu mai lumineazã; el lumineazã, dar eu am închis ochii.
Doamne, sã nu fie nicicând ca noi sã închidem ochii luminii Tale!
Mereu sã ne rugãm, sã nu uitãm o clipã: sã nu închidem ochii. Cãci
ochiul e pentru lumina dumnezeiascã ºi urechea pentru glasul,
cuvântul lui Dumnezeu.
E o mare tragedie acest cuvânt pe care Mântuitorul îl spune:
“Vãzând nu vãd ºi auzind nu înþeleg”. Vãzul ºi auzul – aceste simþuri,
sau simþiri, numite de învãþaþi mai nobile decât celelalte, pentru cã
sunt simþuri ale comunicãrii. Celelalte sunt simþuri ale atingerii cu
lumea (gust, miros, pipãit). Acestea sunt simþuri ale dialogului –
vãzul: “Sã-Þi vãd faþa Ta” ºi auzul: “Sã-Þi aud glasul Tãu”, cuvântul
Tãu, Doamne. “Cuvintele Tale, spune Psalmistul, sunt fãclie
picioarelor mele”. Observaþi cum se uneºte cuvântul cu fãclia, cu
lumina; auzul ºi vãzul în minunata lor întocmire dumnezeiascã.
ªi, în sfârºit, sã ascultãm tâlcul parabolei. A zis Mântuitorul:

“Iar pilda aceasta înseamnã: Sãmânþa este cuvântul lui


Dumnezeu”. Întipãreºte-ne, Doamne, adânc în inimi cuvintele Tale!
Tu semeni, Doamne. Fã ca pãmântul inimii noastre sã se deschidã ºi
sã înþelegem, sã auzim, sã vedem, sã gândim cu gândirea noastrã
cã sãmânþa e cuvântul Tãu! Apoi Mântuitorul explicã: “Iar cea de
lângã drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul ºi ia cuvântul din
inima lor, ca nu cumva, crezând, sã se mântuiascã. Iar cea de pe
piatrã sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar
aceºtia nu au rãdãcinã; ei cred pânã la o vreme, iar la vreme de
încercare se leapãdã. Cea cãzutã între spini sunt cei ce aud
cuvântul, dar umblând cu grijile ºi cu bogãþia ºi cu plãcerile vieþii, se
înãbuºã ºi nu rodesc. Iar cea de pe pãmânt bun sunt cei ce, cu inimã
curatã ºi bunã, aud cuvântul, îl pãstreazã ºi rodesc întru rãbdare”
(Luca 8, 4-15). ªi iarãºi a zis Domnul: “Cine are urechi de auzit sã
audã”.

Cu privire la acest din urmã cuvânt al Mântuitorului, “rodesc


întru rãbdare”, iatã ce spun Sfinþii Pãrinþi: “Virtuþile îºi þin cumpãna
între ele ºi toate se adunã într-una ºi se împlinesc într-o întocmire ºi
înr-un singur chip al virtuþii. Cãci sunt virtuþi propriu-zise ºi virtuþi
mai mari ca virtuþile, care cuprind ºi susþin pe cele mai multe, sau
chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiascã, smerenia ºi rãbdarea
dumnezeiascã. Fiindcã zice Domnul despre aceasta: «Prin rãbdarea
voastrã veþi câºtiga sufletele voastre» (Luca 21, 19)... Iar prin
rãbdare înþeleg pe cea dupã Dumnezeu. Ea e împãrãteasa virtuþilor,
temelia bunãtãþilor bãrbãteºti. Cãci ea este pacea în rãzboaie,
seninul în furtunã, statornicia nestrãmutatã în cei ce au dobândit-o.
Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea
vãtãma nici armele, nici suliþele, nici câmpurile de bãtaie, nici chiar
rãzboaiele dracilor, nici mulþimea întunecatã a celor potrivnici”
(Filocalia VII, 118-119).
Iubiþilor, ascultând tâlcul Mântuitorul, cu acele patru categorii,
parcã privim la fiecare dintre noi; ne privim unii pe alþii ºi ne vedem,
deodatã, fiecare în rândul uneia din cele patru categorii. Cei de la
marginea drumului – adicã, iatã, cãzând sãmânþa nu pe ogor, îi
gãseºte pe unii care sunt la marginea drumului, vin pãsãrile cerului ºi
o ciugulesc.
Ne amintim deodatã, tot în legãturã cu sãmânþa, momentul din
ziua intrãrii în Ierusalim, a Floriilor, când, Mântuitorul aflându-Se în
templu, niºte elini i-au rugat întâi pe Filip, apoi pe Andrei, sã-i ducã
sã-L vadã pe Iisus. ªi apostolii i-au dus la Iisus. Iar Iisus, când a auzit
cã aceºti elini au venit sã-L vadã, sã-L cunoascã, deschizându-se în
faþa Mântuitorului atunci, prin oameni, vestirea Evangheliei nu
numai cãtre poporul ales, evreu, ci ºi cãtre neamuri, a zis: “Pãrinte,
preamãreºte pe Fiul Tãu...!”. Ce înseamnã preamãrirea? ªi a dat
tâlcul acesta atunci, care e în legãturã cu sãmânþa, sã vedeþi:
“Adevãrat, adevãrat zic vouã cã dacã grãuntele de grâu, când cade
în pãmânt, nu va muri, rãmâne singur; iar dacã va muri, aduce multã
roadã” (Ioan 12, 24). Cum aduce roadã? Noi am tâlcuit adesea:
mormântul bobului de grâu care e? – Brazda. Dar brazda nu-i
mormânt, ci e noaptea de Paºti a bobului de grâu. Deci bobul de grâu
nu moare, ci se jertfeºte, ca sã aducã rod însutit. Deci Mântuitorul a
spus: Grãuntele de grâu, dacã rãmâne singur, îl ciugulesc pãsãrile.
Dacã nu e jertfã… Doamne, ce tainã se dezvãluie: taina jertfei ºi a
învierii. Grãuntele de grâu, cãzând, dacã rãmâne singur, moare, nu
rodeºte. Dar dacã moare, atunci rodeºte; dacã jertfeºte o lume
veche, sã deschidã loc unei lumi noi. ªi creaþia aºa este fãcutã: sã se
înnoiascã mereu, prin cruce ºi înviere.
Atunci, aºa a zis Mântuitorul: “Seminþele cãzute pe cale
pãsãrile le ciugulesc”. Pãsãrile vãzduhului, pentru care spune
Apostolul, atât de adânc, de puternic: “Lupta noastrã nu este
împotriva trupului, ci împotriva rãutãþilor ºi puterilor din vãzduhuri”,
adicã a duhurilor rele. Atunci înþelegem: cea mai gravã dintre toate,
în lupta aceasta, e lupta împotriva rãutãþilor din vãzduhuri, a
demonilor. Ispita cea dintâi e de la demon. Ispita cea dintâi, iubiþilor,
e de gând; cum spune Grigorie Palama, e “ºarpele inteligibil”, adicã
al gândurilor. În definitiv, cum l-a ispitit diavolul pe om? Nu
aruncându-i ideea: “A zis Dumnezeu cã de veþi gusta din pomul
cunoºtinþei binelui ºi rãului veþi muri? Nu veþi muri, veþi fi ca niºte
dumnezei”? Devii tu lângã Dumnezeu, ºi, mai mult, mai
înspãimântãtor, în locul lui Dumnezeu. Ce au vrut, sãrmanii de ei,
dictatorii ºi necredincioºii. Nu e cãdere mai mare. Acest duh al
rãutãþii, duh mort; rãutatea, care e moartã. Pentru cã rãutatea, pe
de o parte, e o stare a sufletului nostru care nu se mai împãrtãºeºte
din luminã, din cuvânt divin, ci de la duhurile rãutãþii, sã decidã el ce
e bine ºi rãu, ce e plãcere ºi durere ºi, pe de altã parte este moartã
întrucât nu mai rodeºte. Are aici pãrintele Stãniloae un cuvânt adânc:
rãutatea e monotonã. Nimic nu mai e nou. Totul te aruncã într-un
plictis de moarte, al plãcerii ºi durerii. Duhul morþii, moartea, nu
înseamnã cã te desfiinþeazã, ci e o agonie. Nimic nu e mai tragic
decât o agonie veºnicã. Înspãimântãtor. O monotonie; o existenþã în
care nu mai e nimic nou. Duhul rãutãþii, care ucide, asta-i ispita cea
mai grea. Duhul morþii, cãci nu existã moarte ca fiinþã. ªi iarãºi, e
ceva tragic aici: demonul nu poate muri. ªi mulþi – o, Doamne,
pãzeºte-i! – vor sã se sinucidã, vor, adicã, sã anuleze existenþa. Nu o
poþi anula. ªi savanþii au constatat cã la sinucigaºii aduºi din
moartea clinicã se reitereazã la nesfârºit acel moment al tentativei
de sinucidere. Deci a zis bine Palama cã nu existã duh al morþii, cãci
moartea ca atare nu existã. Ce existã este sau existenþa necreatã,
eternã, a lui Dumnezeu, sau existenþa noastrã participatã. Încolo,
rãul ca atare nu existã, moartea ca atare nu existã. N-au fiinþã.
ªi, mai departe: “Iar cea de pe piatrã”… Mi-aduc aminte de o
scrisoare a surorii mele cãtre un bãiat, când l-a trimis la ºcoalã: “Sã
nu baþi strada toatã ziua”. Sãrmana sorã-mea ºtia ea ce spune; ca
orice mamã. Acolo pãsãrile adâncului ciugulesc cuvântul lui
Dumnezeu, sãmânþa care a fost semãnatã în tine. Dacã baþi strada
mereu, devii ºi tu stradã, adicã pãmânt pietros, inimã de piatrã,
nesimþitoare. Dacã a primit Moise pe tablele de piatrã Legea (cele
zece porunci), a zis Dumnezeu prin Proorocul: “De acum voi scrie
legile Mele nu pe piatrã, ci pe tablele de carne ale inimii tale”.
Scoate-ne, Doamne, din starea împietritã! Precum ai zis prin Prooroc
ºi prin Apostol: “Astãzi (acum) de veþi auzi glasul Meu, nu vã
împietriþi inimile!”. Nu le împietriþi o clipã! Sã nu rãmânã împietritã
inima mea, ci neîncetat simþitoare, vie, chiar ºi când dorm. “Eu
dorm, dar inima mea vegheazã” (Cântarea Cântãrilor 5, 2). În
veghere neadormitã sã fie; la tot lucrul bun: la munca ta ºi la
cuvântul ºi la porunca lui Dumnezeu.
Apoi, cealaltã categorie de oameni: Toþi au auzit cuvântul, dar
grijile, bogãþiile, plãcerile lumii acesteia, înmulþindu-se, cresc odatã
cu cuvântul lui Dumnezeu în mine, aºa cum cresc ºi bãlãriile în
semãnãturi. Aud cuvântul în bisericã, citesc, dar grijile, bogãþiile,
plãcerile lumii, ºi ele cresc, ºi înãbuºã; ºi uit. Acolo, în ogor, nu mã
las: pun insecticide împotriva dãunãtorilor. Dã-ne, Doamne, puterea
sã ucidem dãunãtorii din noi! ªi cine ucid “dãunãtorii”? – Virtuþile,
nu?
Ce spun Sfinþii Pãrinþi? Ne plângem toþi, iubiþilor, de “bãlãrii”,
de griji mai ales, ºi de lupta împotriva poftelor. Pãrinþii au pus în
luminã pecetea lui Dumnezeu în adâncul sufletului omenesc. S-au
ocupat, mai târziu, cu aceastã analizã ºi Freud, ºi Adler, ºi, înainte de
Adler, Pinel (Philippe), care a vãzut mai adânc, care s-a ocupat de
subconºtient, adicã de adâncul din noi; dar nu cel mai adânc. Acesta
este adâncul subteran al pãcatului. Adâncul de neclintit e
semãnãtura, chipul lui Dumnezeu în om. Dar dacã aceºti specialiºti ai
psihanalizei care au analizat aceastã subteranã – fie Freud, Fie Adler,
fie Lacan (Jacques) – ar fi înþeles ca Sfinþii Pãrinþi, care au desluºit în
adâncul sufletului nostru întâi chipul lui Dumnezeu… În viziunea
psihologicã a Pãrinþilor alcãtuirea sufletului nostru e tâlcuitã în douã
moduri, iubiþilor: întâi, vãd în sufletul nostru trei puteri – minte
înþelegãtoare, minte cuvântãtoare ºi minte duhovniceascã, dupã
chipul Sfintei Treimi: minte înþelegãtoare – Tatãl, minte cuvântãtoare
– Dumnezeu-Cuvântul, ºi minte duhovniceascã, ce dã duh, viaþã –
Duhul Sfânt de viaþã fãcãtor. Dar mai au în vedere alcãtuirea noastrã
ºi sub chipul celãlalt, anume: raþiune (logicã; sã fii ordonat, logic, cu
rost dumnezeiesc, ziditor ºi binefãcãtor), iuþime ºi poftã. Acestea
douã din urmã, numite afecte, au apãrut dupã pãcat. Ce te faci cu
ele, cã ele lucreazã? ªi, lucrând, cazi, sãrmanul de tine… în ceea ce
vezi la televizor neîncetat, ºi le numim, cu o vorbã mai generalã, eros
(pofta), violenþã (iuþimea, mânia). Ce faci cu ele? Cum învaþã
Pãrinþii? – Roagã-te! Citeºte! Cheamã harul, puterea lui Dumnezeu!
Cãci în tine e aºezatã raþiunea, logosul, Dumnezeu-Cuvântul.
Iuþimea ta sã devinã rãbdare ºi luptã împotriva rãului, a pãcatului;
iar pofta ta sã devinã iubire, dumnezeiescul dor sã devinã. Doamne,
ce luminos tâlcuieºte Sfântul Maxim Mãrturisitorul, când zice: “Aºa a
zidit Dumnezeu: bãrbat ºi femeie, adicã mânie ºi poftã. Mânia alungã
silnic raþiunea (judecata dreaptã) ºi scoate afarã din legea firii
cugetarea. Iar pofta face mai iubitã decât Cauza ºi Fiinþa cea unicã
ºi singurã de dorit ºi nepãtimitoare cele de dupã Ea, ºi socoteºte mai
de cinste trupul decât duhul”. Pofta face mai atrãgãtoare slava,
strãlucirea lumii, toate aceste patimi care gâdilã, care chinuie, care
robesc, care te ucid; fãrã sã te poatã ucide. Sã rãmâii într-un fel de
conºtiinþã a uciderii ucigãtoare ºi tot neucise – agonia aceasta
înspãimântãtoare. ªi cum, Doamne?
Parcã îþi zici: patru categorii, trei dintre ele neroditoare: cei de
pe cale – iatã, au venit pãsãrile cerului; sãmânþa cãzutã pe piatrã –
inimã împietritã, nu rodeºti; apoi fel de fel de bãlãrii, rãgãlii, jivine –
griji, bogãþii, plãceri care te inundã, ºi sufletul tãu se înãbuºã. ªi nu
numai aceste trei categorii separate. Eu le vãd pe toate în mine;
fiecare le vede în el.
Abia a patra categorie – pãmântul cel bun… dar ce e pãmântul
cel bun? Pãmântul cel bun, ce frumos spune Psalmistul: “Cred cã voi
vedea bunãtãþile Domnului, în pãmântul celor vii” (Ps. 26, 19). Dar
ce e pãmânt viu? – Cel dinainte de pãcat, care nu producea bãlãrii,
nici spini ºi pãlãmidã, ci în el erau rãsãdite virtuþile: înþelepciunea
dumnezeiascã, dreptatea dumnezeiascã, bãrbãþia, înfrânarea – cele
patru virtuþi cunoscute de toatã lumea, apoi cele teologice, legãtura
cu Dumnezeu: credinþa, nãdejdea, dragostea. Acestea erau
însãmânþãrile, rãsadul din cuvântul lui Dumnezeu.
Cãci, observaþi, trei realitãþi ne întâmpinã în Evanghelie: întâi
Semãnãtorul – Dumnezeu, Mântuitorul –, apoi sãmânþa – cuvântul
(“La început era Cuvântul ºi toate prin El s-au fãcut”) ºi pãmântul –
lumea, pãmântul celor vii, inima noastrã. Nu observaþi, în
Evanghelie, cele douã realitãþi: întâi Dumnezeu–Ziditorul ºi cuvântul
Lui, ºi noi, creaþia?! ªi Mântuitorul ne înfãþiºeazã pãmântul, adicã noi
în libertate, în luptele noastre pentru lumina adevãrului. ªi ce ne
facem? Parcã simt cã toate cele trei categorii le port ºi eu în
pãmântul cel bun; eu, cel puþin, aºa mã simt, aºa mã vãd, o,
Doamne, dar la Tine am nãdejdea. Cãci în orice stare te vei afla,
Dumnezeu te înviazã. “Deºteaptã-te cel ce dormi ºi te scoalã din
morþi ºi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Înviazã! ªi acelaºi
Pãrinte, atât de scump nouã, tuturor, Sfântul Maxim, zice: “Sã nu ne
pierdem credinþa în învierea virtuþii noastre omorâte, cãci
amândouã sunt cu putinþã la Dumnezeu: sã coboare, ca sã lumineze
mintea noastrã prin cunoºtinþã ºi sã învie iarãºi virtutea în noi, ca sã
ne înalþe împreunã cu Sine prin faptele dreptãþii”. Dumnezeu
înviazã în noi virtutea, ºi o înviazã pentru cã e veºnicã, iubiþilor, e
nemuritoare. Credinþa, nãdejdea, dragostea, bunãtatea, pacea,
înþelepciunea, înþelegerea, dreptatea – “roada luminii divine”, cum o
numeºte Grigorie Sinaitul –, înfrânarea, puterea biruitoare asupra
rãului – toate acestea, prin rugãciune, prin cuvântul lui Dumnezeu
care te trezeºte (“Cuvintele Mele sunt duh ºi viaþã”), prin
Împãrtãºanie, învie în noi, iubiþilor.
Noi ne trezim fie auzind cuvântul lui Dumnezeu, fie rugându-ne,
împãrtãºindu-ne, dar ºi contemplând pe sfinþi. o, Doamne, la Iaºi
sute de mii, poate un milion s-au adunat, ºi fiecare a dorit sã se
atingã de moaºtele sfintei Parascheva ºi ale sfântului Gheorghe,
aduse acum ºi ele în þarã. Ce tainã e aceasta? – E taina din adânc.
Tot Sfântul Maxim spune: Ia aminte la sufletul tãu! Sufletul tãu este
nemuritor ºi, fiind nemuritor, are altã lege decât legea trupului
obiºnuit; a trupului ºi a pãcatelor. Dã ca exemplu pe un monah care
ºaptezeci de ani s-a ostenit întru rãbdare, iar altul într-un ceas s-a
schimbat, ºi primeºte ºi unul ºi celãlalt platã de la Dumnezeu. Asta e
taina sufletului: fiind nemuritor, are altã dimensiune, alte unitãþi de
mãsurã. Aºa precum tâlharul într-o clipã s-a mântuit. Cãci El poate,
deodatã, sã ºteargã, sã ardã tot. De aceea a zis un alt Pãrinte:
“Feciorelnic nu este numai cel ce ºi-a pãstrat fecioria, ci ºi tot cel
care prin lacrimi ºi-a dobândit curãþia cea dintâi”, care ºi-a spãlat
pãcatele. Cãci ºi Sfântul Ioan Gurã de Aur spune: “Lacrimile pot
stinge ºi focul iadului”. O rugãciune vie, a unui suflet viu, stinge focul
iadului ºi rãsar din nou virtuþile… ºi atunci tu devii, o Doamne, ca
pomul rãsãdit la izvoarele apelor. “«Dimineaþa sã semeni sãmânþa
ta», zice Solomon, adicã sãmânþa rugãciunii. Iar seara sã nu încetezi
mâna ta, ca nu cumva sã fie o vreme care sã despartã rugãciunea ta
continuã ºi sã nu nimereºti ceasul în care sã fie auzitã” (Filocalia VII,
179).
Doamne, fã-ne pe noi pãmântul celor vii, pãmântul cel bun! Din
nou sã învie virtuþile – credinþa, nãdejdea, dragostea, bunãtatea,
pacea, încrederea în Tine, în puterea Ta, peste toate grijile lumii,
peste toate poftele ºi patimile, toate rãutãþile. Lipsuri vor fi mereu;
dar sfinþii n-au avut griji? Dar mâncau numai carnea, dupã care ne
luptãm noi?! ºi atâtea plãceri. Ajutã-ne, Doamne, cum zici prin
Psalmistul: “Ajutã-mã, Doamne, pãzind cãile mele întru îndreptãrile
Tale sã gust din poruncile Tale!”. Din viaþa Ta, Semãnãtorule!
Cuvântul Tãu dumnezeiesc sã-l simt cã este adevãrul. Iar nu prin
simþurile noastre sã-l cãutãm, cum lumea aceasta a spus cã “nimic
nu e în intelect dacã n-a fost mai întâi în simþuri”. Adicã ce-mi vine
de la lumea aceasta prin simþuri (prin vãz ºi auz), aceea sã fie
filosofia mea?! Doamne, cuvântul Tãu în sufletul zidit dupã chipul Tãu
– acelea îmi sunt adâncul ºi adevãrul meu! ªi în acest adevãr ºi mie
îmi dã, Doamne, sã fiu pãmântul viu, ºi lumea sã o sfinþesc, nu s-o
stric, nu s-o pângãresc, nu s-o prihãnesc.
Ar trebui sã luãm aminte: de aceea am pângãrit lumea aceasta,
ºi “suferã toatã fãptura în chinuri, dorind descoperirea fiilor lui
Dumnezeu”, pentru cã noi am crezut cã intelectul nostru se
formeazã din cele ce vin din afarã, prin simþuri. Dar cum ar trebui sã
fie simþurile noastre? – Simþurile acelea care i-au luminat pe Moise
ºi pe Saul pe drumul Damascului, nu simþurile robite acestei lumi ºi
care au stricat aceastã lume.
În simþurile fireºti, sã nu uitãm, trupul nostru este într-o ordine
raþionalã cu întreaga creaþie, aºa cum spune pãrintele Stãniloae.
Deci eu iau cunoºtinþã, propriu-zis, prin simþurile fireºti, de întreaga
creaþie; dar, din nefericire, prin simþurile fireºti intrã ºi “bãlãriile”.
Încât, ceea ce se spune: “Nimic nu este în intelect ce n-a fost mai
întâi în simþuri” nu este adevãrat, dimpotrivã, a spus ºi profetul Isaia
(64, 3) ºi o spune ºi Pavel: “Ceea ce ochiul n-a vãzut, urechea n-a
auzit, cele ce la inima omului nu s-au suit acelea le-a pregãtit
Dumnezeu...”. Dumnezeu le-a pregãtit, El e originarul, El e iniþialul.
Prin aceste simþuri eu mai fac legãturã cu lumea, dar “ceea ce
ochiul n-a vãzut, urechea n-a auzit”, adicã Dumnezeu îmi dã ce nu
îmi dã lumea asta. ªi atunci, ce a însemnat toatã filosofia? Înseamnã
o abordare a cunoaºterii de jos în sus. De aceea profeþii ºi apostolii
sunt mai presus decât toþi filosofii. Observaþi? în viul vieþii. Cãci prin
simþuri vine ºi pãcatul – bãlãriile lumii ºi toate celelalte. Adevãrata
educaþie este de la chipul lui Dumnezeu în om. Cum spune Sfântul
Maxim: “Dumnezeu ne-a dat existenþa ºi nemurirea; moartea nu
poate sã ne distrugã”. Diavolul ar vrea sã ne distrugã.
Doamne, Tu ai spus prin Apostolul: “Cele ce ochiul n-a vãzut,
urechea n-a auzit ºi la mintea omului nu s-au suit (adicã cele mai
presus de lumea aceasta) acelea le-a pregãtit Dumnezeu celor care
Îl iubesc pe El”. Cele pregãtite de Dumnezeu: cuvântul lui Dumnezeu
ºi, odatã cu Evanghelia, Trupul ºi Sângele Lui care sfinþesc. Acelea,
Doamne, fã-ne vrednici sã le avem ºi sã le înþelegem. Cãci
înþelegerea, ea dã adevãrata noastrã odihnã, dã pacea Ta, lumina Ta,
bucuria Ta, sãnãtatea noastrã. Amin.