Sunteți pe pagina 1din 130

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA


FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT CONSILIERE PASTORALĂ

TERAPIE PASTORALĂ PRIN CREAŢIE


CONSIDERAŢII ECOTEOLOGICE
CU PRIVIRE LA NATURĂ ŞI PSIHIC

Coordonator:
Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi

Absolvent:
Pr. Lucian Feşteu

Alba Iulia
2009

2
Motto: „Vei fi trecut pe lângă arbori. Vei fi simţit o vibrare tainică. Un cântec secret îi cuprinde.
E dulcea chemare – poate sesizabilă în fiecare primăvară – pe care o face viaţa în toate ale
naturii.
În misterioasele cămări vegetale sunt pregătite cupele pentru o nouă vârstă. Lumina le va
umplea cu miresmele ei. Pământul tot, ca un pântec fecund, tresare. Va veni clipa când se vor
destupa izvoarele. Fiecare fir de iarbă, fiecare mlădiţă, se va legăna în văzduhul iubirii.
Păşim mai uşori, ne ridică în palmele lui cerul, preabunul.”1

1
Hancu Aurel, Oaza pustiei, Casa de editură “Mureş”, Mureş, 2004, p. 19, nota 91

3
Mulţumesc lu Dumnezeu pentru ajutorul spiritual şi material acordat,
mulţumesc familiei mele şi în special soţiei mele Marcela pentru sprijinul,
încrederea şi ajutorul acordat, mulţumesc duhovnicului meu Pr. prof. univ. dr.
Mihai Himcinschi pentru sprijinul profesional şi spiritual, mulţumesc cadrelor
didactice de la Facultate şi mulţumesc tuturor celor care m-au sprijinit!

4
„Soarele răsare şi pentru cei însetaţi de lumină şi
pentru cei care au impresia că-i deţin lumina.”2
Aurel Hancu

Obârşia

Totul a început ca un vis. Eram în căutarea unei teme pentru licenţă şi într-adevăr aveam
de ales din multitudinea de teme xistente pe piaţa bibliotecii, dar în acelaşi timp, greu de ales,
datorită univesalismului gândirii mele pe care aş putea să o numesc enciclopedică. Cu alte
cuvinteera foarte greu să fiu mulţumit , chiar pasionat de ceva, în timp ce orice ar fi fost posibil,
ca alegere. Eram într-adevăr în faţa unui „obstacol” care a fost „aparatul de măsură” care mi-a
arătat valoarea, după cum spune şi Antoine de Saint-Exupery : „omul se descoperă pe el însuşi,
când se măsoară cu obstacolul”. Totuşi adaug aici, ca să risipesc îndoielile privitoare la un
posibil antropocentrism, intervenţia divină, care la fel ca în vremurile profetice a trimis „îngerul”
să insufle un tânăr student să realizeze aşezarea unei mici pietre în „mozaicul Sfintei Tradiţii”3 ;
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu
rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele.
Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic.” ( Ioan 15, 4-5 ). Astfel continuă relatarea cu o întâmplare care a fost punctul de “viraj” în
gândirea mea, întâmplare care are ca personaj principal unul religios, Patriarhul ecumenic
Bartolomeu I, care , auzindu-l la o emisiune la Radio România Actualităţi, vorbea despre
2
Hancu Aurel, op.cit, p. 15, nota 60
3
Se face referire la Sfânta Tradiţie în perspectiva prin care prezenta lucrare ar putea contribui la realizarea scopului
Sfintei Tradiţii, adică transmiterea adevărului revelat. Aduc în ajutor aspectul dinamic al Tradiţiei bisericeşti: “ în
care Biserica, preluând Tradiţia apostolică şi rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice,
ca răspun la problemele fiecărei epoci” (Pr. prof. Isidor, Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan, Zăgrean, Dogmatica
ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Arhidiecezana, Cluj, 1997, p. 71.

5
importanţa teologiei pe plan ecologic. Gândurile s-au oprit, ca planetele în jurul soarelui, ca şi
cum toate “priveau”înspre noua idee – ecoteologia.
De ce natura? De ce Pământul? „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul”
( Matei 5, 5 ). Iată răspunsul venit din interiorul meu, pentru că în sufletul şi gândul meu a
existat întotdeauna o aplecare, un sentiment, o dragoste pentru natură, deoarece „ natura este
totuşi simpla carte din care fiecare filă păstrează câte un adevăr” după cuvintele marelui
Goethe.4
Legătura dintre om şi natură a existat încă de la creaţia amândurora. Din primele capitole
ale Sfintei Scripturi aflăm că mai întâi a fost creată lumea: “La început a făcut Dumnezeu cerul si
pământul” (Facere 1,1), apoi chiar din pământ, însă cu suflare divină, a fost creat omul: “atunci
luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţa şi
s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7), aceasta stabilind poate cel mai bine legătura indisolubilă
dintre om şi natură, legătura care se revarsă şi-n porunca lui Dumnezeu care urmează după
“punerea” sau aşezarea lui Adam în gradina din Eden, pe care într-o interpretare alegorică
specifică şcolii din Alexandria o putem numi un simbol sau o prefigurare a întregului pământ într-
o stare de frumuseţe, porunca care spune : “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţiile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere 1,28). Ieromonahul Serafim Rose
spune şi el în acest sens: “Creşteţi şi vă înmulţiţi sunt cuvinte rostite mai înainte de Dumnezeu
făpturilor apei (Facere 1,22), arătând înrudirea omului cu zidirea inferioară şi, prin cădere, cu
modul lor de procreare sexuală”5 , iar Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile sale la Hexaemeron
reaminteşte cititorului puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu “Gândeşte-te la cuvintele lui
Dumnezeu, care străbat creaţia! Au început de atunci de la facerea lumii şi lucrează şi acum şi
merg mai departe până la sfârşitul lumii6, cuvinte care vin să sudeze şi mai mult relaţia om-
natură. Iată din cele spuse se observă că omul a fost creat ca împărat peste tot pământul, ca şi
“coroană a creaţiei”, însă într-o legătura de iubire nu de supunere prin putere sau asuprire, cum
reiese şi din următorul “pas” al omului – prunc nou primordial – homo primum- : a dar nume
tuturor vieţuitoarelor şi pomilor şi mai presus petrecea în pace cu leii, tigrii şi alte fiare. Părintele
Alexander Schmemann într-un comentariu la zilele creaţiei spune în acest sens: “în relatarea
biblică despre Creaţie, omul este prezentat mai întâi ca o fiinţă înfometată şi întreaga lume ca
4
Silviu Neguţ, Un singur pământ. Omul şi mediul înconjurător, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 90
5
Ierom Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumiişsi anul începuturilor, trad. Const. Făgeţan, Edit. Sofia,
Bucureşti, 2001, p.101
6
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron( Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, în col P.S.B.,
vol 17, Bucureşti 1986, p.171)

6
hrană a lui, îndemnului de a se înmulţi şi de a stăpâni pământul şi urmează porunca lui Dumnezeu
dată oamenilor de a mânca din cele ale pământului: “Iată vă dau toată iarba, ce face sămânţa… şi
tot pomul ce are rod cu sămânţa într’nsul. Acestea vor fi hrana voastră…”. Omul trebuia să
mănânce pentru ca să trăiască, el trebuia să primească lumea în trupul său şi să o transforme în
propriul sine, în trup şi sânge”7. Şi la aceste observaţii filosoful materialist german Feuerbach
afirma: “Omul este ceea ce mănâncă”8 crezând că a pus capăt tuturor speculaţiilor “idealiste”
despre natura umană, pe când de fapt, el exprima, fără să ştie, cea mai religioasă idee despre om.
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facere 1,1). Cerul – “samuyim” – este
numit în Sfânta Scriptură “sălaşul lui Dumnezeu” (Ps 32,14), sanctuarul său (Ps 102,19; Is
63,15), iar pământul era destinat omului. Ca urmare omul a fost adus la existenţă numai după ce i
s-a pregătit un mediu adegvat. Ca şi omul, pământul a fost creat în mod degradat. În contrast cu
cerul, despre care nu se spune că Dumnezeu i-ar mai fi adăugat ceva, pământul este înfăţişat în
prima fază a creaţiei ca ceva dezordonat şi dezorganizat, adică netocmit şi gol (“tohu va bohu”)
în limbaj biblic. Numai prin lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, împlinită prin Cuvântul şi în Duhul
Sfânt (Facere 1, 1-15), pămânul a devenit propice pentru a fi locuit de cel ce era destinat să-l
stăpânescă.
În gândirea teologică, nu numai pământul, ci viaţa însăşi s-a dat omului ca un dar. Însă
acest prim dar nu ar fi fost deplin fară cel de-al doilea, pământul ca mediu vital în care omul să se
împlinească pe sine. Pământul apare destinat omului. De aceea, aşa cum subliniază Mitropolitul
Filaret al Moscovei, omul a fost creat ultimul pentru a intra în cosmos “ca impărat şi pontif”9.
Trăsătura esenţială a cosmologiei biblice şi a gândirii majorităţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii este
aceea că omul a fost destinat să aibă o poziţie privilegiată, o poziţie regală şi sacerdotală. Din
păcate, nu întodeauna s-a arătat a fi la înălţimea chemării sale. Chiar de la începutul existenţei
sale, binecuvântarea divină ce I s-a adresat, aceea de “a stăpânii pământul” – din cauza
neascultării s-a transformat în blestem: “blestemat va fi pământul pentru tine” (Facere 3,17). Deci
chiar de la început omul a ratat şansa ce i se oferise – aceea de a fi rege şi sacerdot al creaţiei.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul lumea era un templu cosmic în care omul fusese aşezat cu
destinaţia precisă de a exercita sacerdoţiul în numele întregii creaturi pe lângă Creator. Deşi era
parte integrantă a creaţiei, omul a accentuat în chip exagerat destinaţia de stăpân, s-a comportat
deci mai mult ca un rege neglijând total cea de-a doua chemare, aceea de sacerdot al creaţiei. A

7
Alexander Schennemann, Pentru viata lumii. Sacramentele şi ortodoxia, pp3-5
8
Ibidem, p. 3-5
9
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Conceptia biblică despre proprietatea asupra pământului, în Teologie şi viaţă, VII
(LXXIII), nr. 1.6, ian-iun, 1997, p.25

7
uitat cu alte cuvinte, de orice responsabilitate faţă de natura în care a fost plasat. “Aşa cum se
subliniază în documentul final al celei de-a VII-a Adunări a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
Dumnezeu a fixat nişte limite precise ale permisiunii acordate lui Adam şi Eva de a se înfructa
din fructele grădinii Eden. Atâta timp cât au respectat aceste limite au trăit în armonie cu mediul
înconjurător, iar grădina Edenului şi-a păstrat caracterul de paradis. Din momentul
neascultării, deci a depăşirii limitei impuse, mânia divină s-a şi abătut asupra lor, iar raporturile
care fuseseră stabilite între cei dintâi oameni şi mediul înconjurător au fost abolite”10
În consecinţă raporturile de armonie care existau din rânduiala divină între om şi restul
creaţiei, au fost întrerupte. El nu a mai avut loc în paradisul terestru dedicat luişi a fost alungat
într-un mediu mai puţin prielnic. De acum pentru el munca pământului nu mai este o delectare, ci
mai curând o încercare, pământul producând “spini şi pălămidă”(Facere 3,18). Îndeletnicirile
agricole apar ca o consecinţă a păcatului, iar pământul pare a-i fi şi el destul de ostil căci a
devenit sărac (Numerii 13,19); arid (Deuteromon 32,101), sărat (Iov 39,6) sau chiar metalic
(Levitic 26,19).
Ostilitatea pământului se accentuează prin crima lui Cain care devine un rătăcitor
permanent, iar blestemul divin rostit asupra pământului se concretizează prin declanşarea
potopului. După “marele diluviu“ însă, ca o consecinţă a încheierii legământului cu Noe, omul
este pentru a doua oară binecuvântat de Dumnezeu şi ca urmare reconfirmat în poziţia de stăpân
al făpturii. În plus, se pare că de această dată obţine drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor
creaturilor vii care-i vor completa hrana alături de regnul vegetal. Era interzisă omului doar
consumarea sângelui “numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Facere 9,4)
Dacă prin voia şi lucrarea lui Dumnezeu pământul este fertil şi productiv, aşa cum a fost
asigurat Noe de către Dumnezeu care i-a zis: “Cât va trai pământul, semănatul şi seceratul, frigul
şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta (Facere 8,22), prin lucrarea omului se
poate strica echilibrul fixat de la început spre binele întregii făpturi. Omului i s-a încredinţat
stăpânirea pământului pentru că era cea mai perfectă dintre făpturi, însa nu-i un bun ce-i aparţine
în exclusivitate, ci este al tuturor celor vii”(Isaia 38,11).
Omul este pentru univers speranţa primirii harului şi a unirii cu Dumnezeu însă este şi
riscul eşecului şi al decăderii căci despărţit de Dumnezeu, omul nu va mai vedea din lucruri decât
aparenţa şi le va impune un “nume” fals11. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune sugestiv despre
cauza colapsului îngemănării om-natură; cauză cunoscută noua sub numirea de păcat strămoşesc:
10
Ibidem, p.26
11
Oliver Clement, Întrebări asupra omului, trad. Ierom. Iosif Pop şi Pr. Ciprian Şpan, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române Alba Iulia, Alba Iulia, 1997, p. 140

8
“Omul o să pună stăpânire pe lucrurile lui Dumnezeu fără Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi
nu după Dumnezeu… de aceea El va lasa natura întreagă pradă morţii”12.
Iată de la începutul veacurilor se adevereşte realitatea posibilităţii distrugerii pământului
şi existenţa subită a unui sfârşit al globului pământesc dar şi aportul imens, pozitiv şi negativ, al
omului ca factor principal în angrenarea acestui sistem universal. Acum ne ancorăm în trecutul
apropriat şi-n prezent. Omul este o finţă care progresează prin datul divin, atât spiritual cât şi
material, este acel verb primordial rostit oamenilor de Cuvântu-Dumnezeu “creşteţi” şi acea
urcare duhovnicească spre ajungere la “ starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos ” ( Efeseni 4,13)
Astfel i-a progresat duhovniceşte atât de mult până s-a ajuns la întalnirea chiar cu Fiul lui
Dumnezeu, cu Hristos, cu Iisus Nazarineanul şi nu oricum ci “faţă în faţă” şi “în trup” (Iov 1,14),
dar s-a progresat şi materialiceşte, ştinţific, teologic. Nevoile omului au crescut exorbitant de la
evul mediu la modern şi până la postmodern sau actualitate. Echilibrul s-a rupt odată cu
dezechilibrarea relaţiei cerere-ofertă, producţie-consum, necesar-util. Astfel s-a ajuns la abuzuri
economice, sociale, familiale: defrişări masive, poluare, lucrarea greşită a pământului sau
exploatarea, păşunatul excesiv, apariţia maşinii, a bombei nucleare(atomică), chiar şi a armelor
biologice până la călătoriile spaţiale, care toate, cu aportul lor minim sau maxim, au dus la
declanşarea unui fenomen fatal, nu pentru români sau americani, ci pentru întreaga lume, întreg
pământul şi întreg neamul omenesc: criza ecologică. “Problemele ecologice şi ale mediului
înconjurător se impun astăzi cu brutalitate. După ce modernitatea a violat pământul, o alianţă
de viaţă este indispensabilă între acesta şi umanitatea de acum tehnicizată”13 – iată o problema
de actualitate!!!
Azi se pare că ecoteologia are o nouă direcţie, sau se poate discuta sau acţiona într-o
direcţie bună, psihologică. Problema distrugerii pământului a apărut în lume în primul rând
datorită păcatului, care a transformat pământul în pedeapsă pentru protopărinţii noştri Adam şi
Eva: „ Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale;
în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi. Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii
tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi
pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! către
bărbatul tău şi el te va stăpâni".Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba
câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din

12
Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G. XC, 1156C
13
Oliver Clement, op. cit, p.157

9
care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". ( Facere 3, 16-19) De atunci
oamenii nu au mai putut, în procentaj total, să împlinească porunca lui Dumnezeu de a stăpâni
pământul, care fiind”blestemat” pentru ei, au înţeles greşit această poruncă datorită efectului
păcatului, acea simplă muşcătură din fruct, care le-a deschis ochii spre întuneric, care le-a
întunecat ochii duhovniceşti necesari echilibrului dintre bine şi rău. Atunci stăpânia s-a
transformat în supunere şi exploatare.
Psihoterapia pastorală îşi propune o intervenţie psihologică asupra psihicului omului,
asupra păcatului, încercând o limpezire a problemelor spiritulae, a bolilor sufleteşti. Mitropolitul
Hierotheos Vlachos, în cartea lui “Psihoterapia ortodoxă”, explică importanţa şi necesiateta
psihoterapiei pentru omul credincios: “Mesajul fundamntal al cărţii este că ortodoxia este, în
principal, o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică. Acest lucru este valabil şi pentru
teologia ortodoxă. Adică ortodoxia şi teologia vindecă omul.” 14 şi că „dacă creştinismul ar fi
apărut în secolul al XX-lea, l-am fi înţeles ca medicină şi nu ca filozofie, nici ca sistem etic,
social sau politic.”15 De unde această importanţă pe care o primeşte relaţia dintre om şi natură?
Răspunsul îl avem din gura unui părinte contemporan, Arsenie Papacioc16, care ne spune că noi
nu suntem creaţi numai pentru noi înşine, ci omul este singura VERIGĂ posibilă de legătură între
Dumnezeu şi creaţie, ceea ce înseamnă o mare răspundere, o misiune divină încredinţată omului,
aceea de supraveghere a soartei creaţiei. Faptul că omul în sine reprezintă o lume întreagă
(microcosmos-macrocosmos), fiecare cu funcţiile luzi. Părintele subliniază cu durere starea de
tăvăleală în care trăieşte lumea astăzi, atât duhovniceşte cât şi trupeşte, şi dă ca tratament
psihologic marea poruncă a iubirii, poruncă centrală a educaţiei religioase creştine, iubire care te
face ca tragedia întrgii lumi să o plângi ca pe propriile tale păcate, atunci exişti cu nume cu
LITERE MARI, pâna atunci eşti la coteţ, la troacă.
Întreaga teologie şi ortodoxie este o terapie. Chiar Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos spune
şi se numeşte pe El Doctor: „Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu
vameşii şi păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu
vameşii şi păcătoşii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.“ ( Mc 2, 16-17 ) , şi
deasemenea din atitudinea şi gesturile Sale de taumaturg se dovedeşte caracterul vindecător al
teologiei.

14
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă-continuare şi dezbateri, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p.
182;
15
Ibidem
16
www.ortodoxtv.com, 20.02.2009, Sincel, ora 11
10
Lucrarea de faţă se încearcă a fi o transcendenţă a teologie pe planul ecologic şi
cosmologic al existenţei. Mintea umană, un lucru sau o stare, o realitate de neînţeles pentru ştiinţa
contemporană, care îi face pe savanţi să exulte în mirare, la fel ca şi trupul şi sufletul, ca şi creaţii
divine care dovedesc atotputernicia lui Dumnezeu, poate fi vindecată sau tratată cu ajutorul
naturii. Existenţa lor confirmă posibilitatea vindecării sufletului şi trupului prin natură dar mai
ales prin rugăciune, prin explozia sentimentului şi a stării interiore psihice individuale şi
universale( mondiale ), că natura, pământul, lumea este casa noastră, este grădina Edenului, este
mediual în care Dumnezeu ne-a aşezat şi ni l-a dat ca să ajungem la scopul suprea – mântuirea: “
Cuvântul grecesc SOTERIA acoperă două concepte: “mântuire” şi “vindecare”. Aşadar, numai
pe calea mântuirii dobândeşte sufletul vindecare.”17
De ce este nevoie de o intervenţie terapeutică în acest sens? Datorită păcatului care a
facut din om un inamic al pământului: “ omul este singura fiinţă care-şi distruge mesiul în care
trăieţte. De ce ? Nepăsarea, lipsa educaţiei, incultura, inconştiinţa, fac din om cel mai mare
inamic natural al planetei.”18

CAPITOLUL I

17
Dr. Dmitri Aleksandrovici, Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii duhovniceşti, traducere din limba rusă de
Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 107
18
Conf. Univ. Dr. Marinela Ghereş, Economia mediului şi protecţia agroecosistemelor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2003, p. 46

11
1.Cosmologia în Vechiul Testament

“Un adevărat cercetător al naturii nu poate fi ateu; căci cine are


prilej să privească aşa de adânc în atelierul lui Dumnezeu cum am
privit eu, să admire nesfârşita Sa înţelepciune şi ordine veşnică,
trebuie să-şi plece genunchii cu umilinţă în faţa rânduielii unui
spirit mai înalt.”19

1.1. Unitatea şi integritatea creaţiei

Creaţia întreagă este astăzi, mai mult ca oricând confruntată cu multe probleme la a căror
rezolvare sunt chemaţi să contribuie prin slujirea lor toţi oamenii inclusiv creştini şi Biserica.
Prea Sfinţia sa Nicolae al Banatului, ca om al Bisericii a fost primul la noi care s-a semnalat şi
ne-a sesizat problema ecologică, problema relaţiei omului cu natura: “Urmările anumitor
activităţi umane au deteriorat progresiv mediul înconjurator şi implicit calitatea vieţii”20. A fost
poate sâmburele unei noi direcţii în Biserica: cea teologico-ecologică.
Despre apariţia acestei lumi s-a vorbit mult, atât de mult încat s-a ajuns şi la fabulaţii.
După învaţătura creştină, Dumnezeu a creat lumea din nimic, căci însuşi termenul a crea (în
ebraică bara), prin care se arăta activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea, înseamna a aduce
ceva de la nefiinţă la existenţă. Aceasta învaţătură despre creaţie, întemeiată pe Revelaţie, este
specifică religiei creştine şi celei mozaice deoarece îşi are temeiul atât în Noul Testament cât şi în
Vechiul Testament. De la iudei şi creştini au luat-o mahomedanii, ea lipsind în celelalte religii sau
sisteme filosofice. Iată de pildă concepţia islamică despre creaţie manifestată în cadrul

19
I. Mihălcescu, Mărturii despre prezenţa şi inervenirea lui Dumnezeu în natură şi istorie, p. 1178, în revista
Teologie şi viaţă, Anul VII (LXXIII), Nr. 1-6, Ianuarie –iunie, 1997, p. 92
20
I.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului, Teologie şi Ecologie, în “Îndrumător pastoral”, Sibiu, 1976, p. 38

12
“Ismalismului”21 : “El crează universul prin voinţa şi puterea sa (amr), prin “Raţiunea
universală”, în care rezidă atributele divine şi prin care Dumnezeu se exteriorizează. Raţiunea
universală crează totul prin imperativul “kun” (să fie). Ea se ipostaziază şi crează sufletul
universal care are ca prim atribut viaţa şi prin care apare lumea materială”22
Spre deosebire de iudaism şi creştinism, celelalte religii şi sisteme filosofice susţin alte
concepţii cu privire la originea lumii:
a. Panteismul – susţine că Dumnezeu şi lumea formează o singură realitate, subsţanta
lumii fiind Dumnezeu sau că lumea e o emanaţie din Dumnezeu(panteism emanaţionist). Această
concepţie o găsim în brahmanism, hinduism, la filosofii neoplatonici, la Giordano Bruno,
Spinoza şi în parte la Fichte, Hegel, Schelling şi alţii23. În ceea ce priveşte cosmogonia hindusă
“potrivit mitului din Rig Veda (X,129) la început nu exista nimic fiinţa născându-se din nefiinţă
prin tapas-uri”24
b. Dualismul – susţine existenţa a două principii care stau la baza existenţei: unul de
natură spirituală şi altul de natură materială, ambele existente din veşnicie. După această
concepţie Dumnezeu a făcut lumea dintr-o materie preexistentă căreia i-a dat numai forma.
Dualismul îl întâlnim în religia medo-persană, la Platon precum şi în gnosticism şi maniheism25
c. Materialismul – afirma că lumea este prin natura ei materială, că materia este
necreată şi veşnică, iar tot ce se petrece în lume se desfaşoară potrivit unor legi inerente materiei,
care sunt eterne şi neschimbabile26
De ce am enumerat aceste sisteme filosofice sau religii. Pentru că ele au contribuit fiecare
la formarea concepţiei umane despre lume şi au adus şi ele aportul negativ la modul de abordare a
naturii de către om, la relaţia acestuia cu materia.
La făurirea acestei “concepţii” despre lume a contribuit creştinismul, din păcate, şi
negativ, însă nu prin învăţătură în sine ci prin înţelegerea învăţăturii şi practicarea acesteia. În
legătură cu crearea lumii, învăţăţura creştină susţine următoarele:
a. Lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic. Prin puterea Cuvântului Său: “El a zis şi
s-a făcut. El a poruncit şi s-a zidit”(Ps 148,5)

21
Ismaismul = current apărut în sânul şiismului în urma nealegerii lui Ismael ca urmaş al lui Ja’far al Sadiq, cel de-al
şaptelea iman
22
Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 44
23
Pr. Prof. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Arhidiecezană, Cluj, 1997,
p. 136
24
Pr. Emil Jurcan, op. cit., p. 61
25
Pr. Prof. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. I. Zăgrean, op.cit., p.136
26
Ibidem

13
b. Dacă Dumnezeu a creat lumea potrivit planului său din veşnicie, desigur că în
acest plan se cuprinde şi scopul pentru care a fost creat. Acesta este dublu, priveşte atât Creatorul
cât şi creatura. Din punctul de vedere al Creatorului, lumea a fost creată ca Dumnezeu să-şi
manifeste perfecţiunile Sale şi înseosebi atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa. Atotputernicia lui
Dumnezeu reiese şi din frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan Damaschin: “Dumnezeu poate să
facă tot ce vrea, chiar dacă nu vrea toate lucrurile pe care le poate face, fiindcă poate nimici
lumea, dar nu vrea să facă aceasta”27 Din punct de vedere al creaturii, Dumnezeu a voit sa-i
împartăşească acesteia bunătăţile sale, hărăzind creaturilor raţionale şi în mod special omului
binele şi fericirea: “Toate făpturile create sunt bune, iar această bunătate nu trebuie alterată, ci
susţinută şi desăvârşită pentru a se vedea în ea chipul lui Dumnezeu. Sinteza tuturor
perfecţiunilor este omul, cununa credinţei divine, de aceea el trebuie să aibă o deosebită grijă
faţă de păstrarea integrităţii creaţiei. Dacă lumea a ieşit bună din mâna Ziditorului, omul trebuie
să păstreze calitatea ei, s-o ferească de stricăciune, să conserve lumea care trebuie să formeze
obiectul unei deosebite atenţii”28. În ierarhia lumii văzute, omul este unitatea biologică şi
spirituală, aflându-se într-o armonie deplină cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura externă:
“omul este punctul cosmic, singurul punct în care cerul cu pământul, veşnicia şi vremelnicia se
întretaie, unindu-se întrucât numai omul aparţine în acelaşi timp şi lumii spirituale şi celei
materiale, lumii pe care uneşte prin dihotonismul naturii sale, fiind el prin aceasta o lume mică,
icoană a lumii celei mari”29
În ceea ce priveşte zilele creaţiei, numărul lor, Dumnezeu a creat “creaţia” în “şase zile”,
nu pentru că ar fi avut nevoie de acest timp sau răgaz, ci a creat totul de la simplu la complex
pentru om, pentru ca acestă să poată întelege. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeu a adus
la existenta toate din dragostea Sa pentru om. Din acest motiv, el crează încetul cu încetul şi redă
o învăţătura limpede despre aceste lucruri prin limbajul acestui proroc (Moise) ca învăţând
aceste lucruri cu exactitate să nu mai avem mintea celor ce gândesc cu cuget omenesc”30
Unitatea şi integritatea materiei este intărita şi de statutul mareţ al păzitorului ei – omul, care
“este centru universului şi toate lucrurile din univers sunt destinate să-i împlinescă nevoile sale

27
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica I, p. 14
28
Pr. Dr. Remus Onişor , Unitatea şi integritatea creţtiei în scrierile Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice,
seria II, anul XLI, nr 4, iulie-august, 1989, p. 38
29
Pr. Prof. Isidor Todoran, Starea paradisiacă a omului si cea de după cădere în concepţiile ortodoxă-romano-
catolică şi protetantă, în Ortodoxia, VII (1995), nr. 1, p. 29
30
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 3, PS B21, p. 50-51

14
materiale”31, şi care “este nimic din pricina materiei(din care a fost făcut) şi este mare din
pricina cinstei pe care a primit-o” 32
Tot în acest sens aflăm răspunsurile la întrebarea : De ce omul este responsabil de
existenţa naturii? Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi ca atare stă într-o relaţie unică cu
Dumnezeu şi cu natura, de aceea Sfânta Scriptură ne prezintă relaţia omului cu natura ca fiind o
relaţie antropocentrică. Omul este prezentat în primele file ale cărţii Facerea tot timpul alături de
natură, omul nefiind înfăţişat niciodată separat de natură şi nici deposedat de stăpânirea sa asupra
ei. Vorbind despre chipul lui Dumnezeu în om, Sfântul Grigorie Palama arată că aceasta constă în
“calitatea de stăpănitor( άρχων ) al lumii”33. Deşi lumea a fost creată înaintea omului abia prin el
primeşte realitatea deplină şi-şi împlineşte “destinaţia ei de a fi adunată în om şi umanizată”34
Omul, care este un colaborator al lui Dumnezeu şi un continuitor al creaţiei, este şi preotul
şi stăpânul universului: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii
mării, păsările cerului, animalele şi toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Facere
1,26). De asemenea, el trebuia să fie şi mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale şi profetul
care vesteşte prin cuvânt şi faptă voia lui Dumnezeu. Demnitatea aceasta a omului se
fundamentează pe aceea că el este “chipul şi slava lui Dumnezeu” ( I Cor. 11,7). În paradis , viaţa
lui Adam se desfaşoară într-o ambianţă fericită, el trăind în pace cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu
femeia sa şi cu natura înconjurătoare.
În general, unitatea şi armonia paradisiacă ni se înfăţişează ca o realitate existentă, pe de o
parte în alcătuirea psiho-fizică a omului, iar pe de altă parte în relaţiile dintre om şi lumea
materială supusă lui35.
Şi Sfânta Scriptură a Noului Testament vorbeşte despre unitatea creaţiei. Argumentul
suprem pentru unitatea şi integritatea creaţiei îl află Sfântul Pavel în unitatea fiinţei divine, din
care decurge şi unitatea Bisericii. Dacă există “un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate
şi prin toate şi întru noi toţi” (Ef. 4,6), care “ a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte
17,26) şi “din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Ef 3,15), înseamnă că şi
creaţia formează o singură unitate, mai ales în Hristos şi în Biserică. Dumnezeu este motivul

31
Sf. Vasile cel Mare, Omilia VII, P.G. 29, col 161 B; Omilia V, col 96 BC, după Arhid. prof. C. Voicu , Sf.
Vasile despre creaţie, în Diac. Andrei Kuraev, Daruri si anateme, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 25
32
Sf. Grigorie al Nyssei, Despre alcătuirea omului, P.G. 44, 227 – 280
33
Sf. Grigorie Palama, Capete teologice şi morale, cap 62, 63 , în P.G. 150, col. 164
34
Pr. Prof. D. Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în Ortodoxia, XXV (1973), nr. 3,
p.347
35
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia IX, 4 la Facere, îin P.G. Tom. LIII, col. 79, în Studii Teologice, Pr. drd. Remus
Onişor, Unitatea şi integritatea creaţiei în scrierile Sfântului Apostol Pavel, seria II, anul XLI, nr.4, iulie - august,
1989, p. 39

15
ultim care justifică unitatea creaţiei, nu numai ca fiind un singur Dumnezeu, dar şi pentru faptul
că e “Tatăl tuturor, care este peste toate”.
Unitatea şi integritatea creaţiei se referă la faptul că mântuirea nu este o stare exclusivă
pentru om, că mântuirea cuprinde nu doar apele sau animalele ci întreaga creaţie, cu toate
componentele. Omul este însa cel mai mult înzestrat dar după vorba- mult ţi s-a dat mult ţi se
cere- omul este responsabil nu numai de mântuirea lui ci şi de cea universală. Vom spune atunci
că omul trebuie să fie superdotat, să fie foarte puternic, să cuprindă totul, imposibil la prima
vedere însa cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă omul-microcosmos s-a transformat în omul-
macrocosmos. Hristos pur şi simplu a pus umărul la mântuirea universală atât prin mântuirea
obiectivă cât şi la posibilitatea fiecăruia de mântuire prin mântuirea subiectivă. "Armonia şi
unitatea primordială” începând să existe datorită păcatului primului om, trebuia să refacă cineva
această unitate, şi aceasta a savârşit-o Hristos, prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa. Pentru
această mântuire poate fi socotit “Capul care domină şi dă plenitudine la toate cele din ceruri şi
de pe pământ”. Iată cum exprima Sfântul Ioan Gură de Aur aceasta idee: “a dat un singur Cap
tuturor, pe Hristos cel întrupat, adică a dat aceeaşi căpetenie şi îngerilor şi oamenilor: unora pe
Hristos după trup, altora pe Dumnezeu Cuvântul” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni, în
P.G. LXII, col.16). În acest fel creaţia întreagă găseşte în unitatea creată de Hristos expresia
maximă de dezvoltare şi definitivare”36
Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care a fost preocupat foarte mult de problema
zilelor creaţiei. El mărturiseşte deasemenea unitatea şi integritatea creaţiei şi subliniază la rându-i
importanţa lui Hristos în menţinerea acestor legături. Nerealizat de om datorită caderii sale în
păcat, destinul său de “mediator al diviziunilor cosmice într-o unitate de tip sintetic”37 a fost adus
la îndeplinire în mod integral şi exemplar de Hristos în iconomia Sa, iar în Hristos el poate şi
trebuie realizat acum de toţi cei care cred în El: “Omul, după ce a fost creat, nu s-a mişcat în
chip natural în jurul celui nemişcat, ca obârşie proprie, ci s-a mişcat, de bunăvoie, în mod
contrar firii şi fără de minte, în jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu să
stăpânească, abuzând de puterea naturală dată lui prin creaţie spre unirea celor despărţite ca,
mai vârtos, să despartă cele unite… De aceea, “se înnoiesc firile” şi, în chip minunat, Cel cu
totul nemişcat după fire, în jurul a ceea ce se mişca prin fire; şi Dumnezeu se face om ca să
mântuiască pe omul cel pierdut. Unind astfel prin Sine îsuşi părţile naturale sfâşiate ale firii
universale în totalitatea ei şi raţiunile generale manifestate în părţi, prin care se înfăptuieşte
36
Pr. Drd. Remus Onişor, op. cit, p. 40
37
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Histrologia cosmiă după Sfântul Maxim Mărturisitorul, în S.T., seria II, Anul
XLI, nr 4, iulie – august, 1989, p. 14

16
unirea celor despărţite, împlineşte marele sfat al lui Dumnezeu Tatăl, recapitulând toate întru
Sine, cele din cer şi cele de pe pământ, căci întru Sine au fost şi create”38 Toate acestea
însumându-se ajungem la concluzia finală a subcapitolului şi anume că lumea a fost creată pentru
Hristos, care este şi rămâne singurul Stăpân al unitaţii şi integrităţii cosmice. El este cheia de
boltă al oricărui edificiu. Prin Hristos, lumea îşi are scopul său ultim în Dumnezeu, care este
începutul, centrul şi sfârşitul creaţiei. Pe această baza vom putea porni discuţia ecoteologică
fiindcă fară Hristos nu putem face nimic.

1.2. Vinovăţia păcatului strămoşesc


“Niciodată natura nu zice ceva, iar înţelepciunea altceva!”39

Referatul biblic despre creaţie ne spune că lumea a fost creată “bună”, adică întreagră,
frumoasă, unitară, pe scurt a fost “platoul” cel mai potrivit atât pentru existenţa omului cât şi
pentru existenţa proprie. Lumea a fost dăruită omului ca substrat de existenţă întrând astfel într-o
relaţie intimă cu omul dusă aproape până la confundare, de aceea odată cu căderea lui Adam a

38
P.S.B. 80, Bucureşti, 1983, p. 283
39
Zicea cel mai mare geolog al Americii James Dwigt Dana

17
căzut şi întreaga natură înconjuratoare, cădere care se observă în natură datorită a trei mari
realităţi: intrarea în lume a păcatului, suferinţei şi morţii40. Natura întreagă suferă şi ea de pe urma
căderii lui Adam: “blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală ai să te hraneşti din el în
toate zilele vieţii tale” (Facere 3,17). Aceasta are urmări triste pentru om. Pământul are să fie
lucrat cu multă sudoare pentru ca sa-i dea omului hrana necesară vieţii.Vechiul Testament atribuie
neascultării primului om cauza intrării şi răspândirii păcatului în lume, dar nu ne dă nici o
explicaţie cu privire la natura păcatului originar, la modalitatea transmiterii lui şi la legătura între
păcatul lui Adam şi păcatele personale săvârşite după aceea de ceilalţi oameni.
Explicaţia lucrurilor ascunse din Vechiul Testament o dă Noul Testament. Norul care
plutea deasupra înţelegerii tainei păcatului în lume, în cazul nostru, a fost risipit de Sfântul
Apostol Pavel căruia “îi revine meritul de a fi înfăţişat mai pe larg realitatea şi universalitatea
păcatului, provenit din neascultarea lui Adam, şi de a fi arătat necesitatea absolută ca toţi
oamenii să-şi însuşească toate roadele jertfei lui Hristos”41 Avem pentru început ca argument
textul de la Romani 5,12-21, text care arată relaţia ce exista între Adam şi umanitatea păcătoasă.
Situaţia creată de neascultarea primului om nu era destinată eternizării, starea de păcătoşenie
generală se va risipi şi va disparea din reperele acestei lumi însa într-o lume transfigurată, într-o
lume a lui Hristos al cărui început va fi a doua venire a Domnului. Adam prin neascultare, s-a
făcut rob păcatului şi morţii, iar moştenirea stării creşte prin greşeala lui şi înmulţirea păcatului.
Au făcut din fiecare urmaş al său un rob al păcatului (Romani 6,3,16-17).
Dar în Epistola către Romani, relaţia ce exista între Adam şi umanitatea păcătoasă “nu
este explicată, ci numai constatată”42 În textul sus citat Sfântul Apostol Pavel afirmă
universalitatea păcatului strămoşesc, dar Sfântul Pavel nu se ocupă de modalitatea transmiterii
lui, ci are în vedere starea generală de pacătoşenie în care, ca moştenitori direcţi ai lui Adam cel
căzut, se află toţi urmaşii săi şi pe care, fiecare, ajuns la vârsta discernământului, o confirmă şi o
întăreşte prin păcatele sale personale.
Auzim astăzi în literatura teologică de specialitate folosindu-se foarte des sintagma
“Adam-Hristos”. Motivul folosirii atât de des a acesteia este Sfântul Apostol Pavel care a fost
creatorul acestei sintagme. Atunci când a explicat raportul dintre păcatul strămoşesc şi
universalitatea urmărilor lui, pe de o parte, şi roadele jertfei lui Hristos pentru mântuirea
oamenilor, pe de alta parte, Sfântul Apostol Pavel a făcut o paralelă între neascultarea lui Adam şi
40
Sf. Vasile cel Mare precizează că suferinţele trupeşti nu sunt create de Dumnezeu, Dumnezeu a creat trupul care şi-
a câştigat bolile şi suferinţa prin abatere de la natura cea bună (Hexaimeron , în P.G. Tom.31, col 344)
41
Vezi Pr. Nicolae Rădulescu, Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în S. T., XXVIII, 1976. nr. 7-10, p. 669
42
Bis. Oscar Cullan, Christologie du Nouveau Testament, 3-eme edition, Neuchatel, Edition Delechaux et Nestle,
1968, p.88, apud Pr. Drd. Remus Onişor, op. cit. , p. 41

18
ascultarea lui Hristos, între osânda şi moartea venite în lume prin greşeala unuia(Adam) şi harul
îndreptării spre viaţa veşnică revărsată asupra tuturor “prin unul Iisus Hristos” (Romani 5,12-21).
Dar această paralela Adam-Hristos implică şi o relaţie între creaţie şi mântuire, o relaţie
ontologică, între Domnul nostru Iisus Hristos şi toţi oamenii, o relaţie care arată că mântuirea prin
care s-a desăvârşit pacea dintre creştini şi Dumnezeu (Romani 5,1) va continua să fie prezentă
prin abundenţa harului, necesar tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor. Ecourile paralelei
Adam-Hristos, prin care Apostolul arata unitatea neamului omenesc in pacat si aceeasi unitate in
mantuire, o gasim si in epistolele captivităţii (Ef 2,14-18; 3,16-17; 3,31; Col 3,9-10).
Aici paralela este între omul cel vechi şi omul cel nou, “omul cel vechi” desemnând de
fapt natura umană păcatoasă care îşi are originea în pacatul lui Adam, iar omul cel nou
desemnând starea de dreptate şi mântuire ce stă în legătura cu Hristos, care a adus răscumpararea
tuturor43
Dumnezeu, neîngăduind biruinţa finală a răului, a trimis în lume, “la plinirea vremii”, pe
Însuşi Fiul Său Cel născut din femeie, ca să elibereze pe cei robiţi şi să răscumpere pe cei de sub
Lege (Gal 4,3-5), ca să ispăşească pentru păcatele lumii (Ioan1,29; 3,5) şi s-o scoată “din acest
veac viclean de acum” (Gal 1,4), ca “să surpe pe cel ce are stăpânire asupra morţii, adică pe
diavol” şi “ca să izbăvească pe aceia care, de frica morţii, erau supuşi robiei pentru toată viaţa”
(Evr 2,14-15).
Păcatul strămoşesc constituie pentru misiunea Bisericii încă o eclipsă. Unii nu înteleg de
ce suntem şi noi vinovaţi, alţii merg până acolo încât spun că Dumnezeu a fost foarte nedrept
pentru că de ce să fim şi noi vinovaţi de greşeala celui dintâi. Lumina vine tot de la Sfântul Pavel.
Cuvintele acestuia ne arată că noi trebuie să trezim în oameni conştiinţa că lumea este parte
integrantă din noi, că destinul ei ne aparţine, natura nu este un tiran, bineînteles că are anumite
regului şi norme care ne răneşte orgoliul de împărat al pământului, mă refer la unele fenomene
naturale ca furtuni, vânturi mari, caniculă, fulgere; însă şi acestea sunt bune pentru că ne mai dă
câte o palmă ca să ne trezim şi să nu abuzăm de natură. Însă aşa cum aparţine nouă la bine
aparţine şi la rău. Dacă noi am căzut, a căzut şi ea. Sfântul Pavel vorbind despre păcatul
strămoşesc, ia în considerare şi urmările lui asupra întregii creaţii când spune că “toată făptura a
fost supusă desăvârşirii” şi trecută “în robia stricăciunii” şi “ea suspină” dorind să fie eliberată ca
“să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,18-22). Am folosit expresia
“făptura suspină să fie eliberată”. Analizând cuvântul “eliberat” ajungem la concluzia că cineva
sau ceva pentru a fi eliberat înseamna că este închis undeva, fără voia lui, şi foarte important,
43
Pr. Drd. Remus Onişor, op.cit, p.43

19
cândva era liber, înainte de a fi închis. Făptura sau lumea a avut şi ea un timp când era liberă şi
binenteles bună foarte nesupusă stricăciunii, atestată această stare în timp în gradina Eden înainte
de căderea în păcat şi sperăm noi ca să ajungem din nou acolo, în starea aceea, chiar dacă munca
noastră în acest sens se aseamană cu a furnicilor însă cum spune românul “unde-i unul nu-i putere
/ la nevoi şi la durere / unde-s mulţi puterea creşte / şi duşmanul nu sporeşte”. Despre starea
nestricăcioasă, paradisiacă a zidirii ne spun Sfinţii Părinţi: “Deci spun că zidirea nu a fost la
început făcută stricăcioasă, dar mai pe urmă s-a stricat şi s-a supus deşertăciunii, adică omului,
potrivit Scripturii (Romani 8,20) însa nu de bună voie, ci fără să vrea, pentru cel ce a supus-o în
nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însă şi sfinţindu-l pe acesta, chiar dacă
poartă trup stricăcios pentru viaţa vremelnică, a înnoit-o şi pe ea, deşi nu a izbăvit-o înca de
stricăciune”44
Mai mult acelaşi Părinte ne dă amănunte grăitoare despre starea zidirii (îndeosebi a
Raiului) înainte de călcarea poruncii de către Adam. “[Raiul] cel din Eden este un loc […], sădit
de Dumnezeu cu tot felul de verdeaţă bine mirositoare. El nu este nici cu desăvârşire
nestricăcios, nici cu totul stricăcios, ci aşezat la mijloc între stricăciune şi nestricăciune, încât
este pururea încărcat cu roade şi împodobit cu flori, având neîncetat şi poame crude şi poame
coapte. Căci pomii putregăiţi şi roadele răscoapte căzute la pământ se fac humă bine mirositoare
şi nu împrăţştie miros de stricăciune ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmplă din marea bogaţie
şi sfinţenie a harului, care covârşeşte acolo pururea”45. Pasajul este scris la timpul prezent
fiindcă Raiul unde a fost aşezat Adam există şi acum dar nu este văzut de organele de simţ cele
fireşti46. Mai există însă, ca să îndulcim puţin lucrurile, pe pământ cateva locuri superbe care te
fac sa exprimi: iată Raiul pe pământ.
Legâtura omului cu natura duce la unitate, atât în păcat căt şi în virtute. “Unitatea este
originea, mijlocul şi scopul întregii creaţii. Lumea a fost creată pentru Hristos (Col 1,16) care
este singurul Domn al întregii creaţii. El este cheia de boltă a acestui mareţ edificiu”47. Nădejdea
este şi mai mare la auzul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: “Tot aşa cum zidirea s-a făcut
stricăcioasă când trupul tău s-a făcut stricăcios, la fel când trupul tău se va face nesctricăcios, şi
zidirea va urma lui, făcându-se deopotrivă cu el”48

44
Sfântul Grigorie Sinaitul, Cuvinte felurite despre porunci, 11, în Filocalia, Vol. 7, ed. cit, p. 94
45
Ibidem, 1a, pp 93-94
46
Ieromorah Serafim Rose, op.cit., p. 274
47
Pr. Drd. Remus Onişor, op.cit., p. 43
48
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul 14 de la Romani, 5

20
1.3. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Restaurarea omului şi a creaţiei

1.3.1. Romani 8,18-23. Consideraţii exegetico-teologice

După ce am prezentat unitatea şi integritatea creaţiei ca înţelegere a legăturii om-natură,


urmează să vorbim despre restaurarea omului şi cum acesta nu poate fi despărţit de natură şi de
restaurarea creaţiei. Omul nu putea singur să mântuiasca lumea, nu putea să sufere singur, să ia
asupră-şi toate păcatele, atât a celor trecuţi şi prezenţi, cât şi a celor ce vor veni până la sfârşitul
lumii. Pentru înfăptuirea acestui lucru a fost nevoie de intervenţia supranaturalului, o fiinţă cu

21
puteri nemărginite care să dea valoare mântuirii, să fie cu adevarat universală, adică a întregului
univers: pământ, oameni, soare, lună, stele şi cine ştie ce altceva mai există dincolo de graniţele
noastre de cunoaştere. Această Fiinţă supranaturală a fost Hristos, Domnul nostru numit şi
Restauratorul lumii, este Cel care a întors la 380 de grade direcţia greşită în care se îndrepta omul
şi lumea cu el. De remarcat este că prin aceasta nu a făcut din nou nişte roboţi care merg la
comenzi. De aceea încă nu este totul OK, nu că opera restauratoare a lui Hristos n-ar fi completă
şi desăvârşită, ci datorită libertăţii omului, dată încă o data omului, pentru că fiecare om este liber
să aleagă calea largă şi păcătoasă sau calea strâmtă şi cea bună, calea Bisericii. Am ales ca
argument pentru acest capitol tot viziunea Sfântului Apostol Pavel care, cred eu, că este cea mai
autentică şi potrivită.
Deoarece Creatorul nu lasă creaţia lui singură şi pentru că mântuirea nu se referă numai la
om, ci are în vedere întreaga creaţie, iar răscumpararea nu se datorează omului ci Mântuitorului
Iisus Hristos, gândirea paulină arată că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu include creaţia
întreagă. Domnul nu vrea sa lase creaţia Lui să plutească în neant. Aceasta este particularitatea
clară din Romani 8,21 care arată că întreaga creaţie va să se bucure de “libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu”. Ştim că Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, dar l-a creat cu un anumit scop. La fel
şi lumea a fost creată cu un scop, întreaga creaţie avea înscrisă în ea sensul înduhovnicirii, însă ea
trebuie să fie condusă de om în îndeplinirea acestui scop, om care însă căzând şi neexercitându-şi
rolul său de domn al creaţiei a dus-o şi pe aceasta spre stricăciune şi moarte. “Prin venirea lui
Hristos ea îşi regăseşte destinul său originar, pe care neascultarea omului l-a anulat, iar el, prin
înfiere , redat fiind relaţiei filiale cu Dumnezeu, va relua chipul de domn şi conducător al creaţiei
spre scopul ei divin”49
Puterea de viaţă cuprinsă în darul legii nu se limitează, pentru Apostolul Pavel, la a face
să treacă omul de la condiţia carnală la starea duhovnicească; ea este destinată să opereze o
tainică transformare: până în universul material şi Sfântul Pavel nu ezită să vorbească de o
aşteptare, de o speranţă a cosmosului însuşi (cf. Romani 8,21: “Pentru că şi făptura însăşi se va
izbăvi din robia stricăciunilor ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.”).
Eliberarea universului din starea de robie este pentru Sfântul Pavel o reîntoarcere la starea
primordială.50 Dumnezeu a decis să împace toate lucrurile între ele, prin “Hristos” şi “cu
Hristos”sau altfel spus să le conducă spre El ca spre scopul lor ultim. În Vechiul Testament,

49
Frantz J. Leenhardt, LÉpitre de Saint Paul aux Romains, Paris, 1957, p. 132, apud Pr. Drd. Remus Onişor,
op.cit., p.44
50
S. Lyonnet, Les etapes du mystere du Salut selon l’epitre aux Romains, Les Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 189
u., apud Pr. Drd. Remus Onişor, op.cit, p.44

22
oamenii nu puteau să se înteleagă între ei dacă nu ascultau în prealabil de Dumnezeu 51. Acum
creaţia întreagă nu poate fi în pace cu ea însăşi, dacă nu e orientată spre Hristos, principiul
armoniei cosmosului, Cel care e Răscumpărătorul şi Mântuitorul întregii lumi.
Textul paulin din Epistola către Romani ne arată că Sfântul Pavel nu e interesat numai de
mântuirea individuală ci şi de cea colectivă, universală, care cuprinde atât făpturile raţionale –
omul cât şi cele neraţionale – animale, plante, păsări, etc. acesta este obiectul sau realitatea
mişcării de la suferinţă la mărire. “Speranţa că natura iraţională va fi mântuită din starea tristă
în care se află în prezent, Apostolul crede că o poate deduce din conştiinţa generală, că cine
suferă va fi mântuit”52,
Există un întreit suspin:
a) întreaga creaţie geme în durere, tânjind după eliberarea sa din moarte şi dezintegrare.
Natura însăşi trebuie să fie răscumpărată (Facere 3,17-18, Isaia 55,12-13, Matei 6,26-30) şi de
aceea ea participă atât la suferinţa de aici cât şi la nădejdea slavei;
b) creştinul suspină (Romani 8,22-23), dorind izbăvirea din ceea ce este vechi, în
nădejdea învierii (Romani 8,2,11,17);
c) Duhul lui Dumnezeu însuşi suspină în noi.
Dumnezeu nu doreşte să desăvârşească creaţia sa numai prin El însuşi. El vrea ca fii săi să
se unească cu El în aceasta lucrare şi de aceea Duhul suspină, asteptându ca fii să crească şi să
accepte responsabilitatea lor.
Astfel se crează o solidaritate între om şi creaţie. Pentru Sfântul Apostol Pavel mântuirea
universului nu se concepe decât plecând de la mântuirea omului, iar mântuirea omului va fi
folosită şi realizată pentru că el poate antrena în aceasta mântuire întreg universul. Sfântul Pavel
nu se multumeşte să proclame doar triumful definitive al umanităţii răscumpărate, ci şi eliberarea
creaţiei materiale de robia deşertăciunii şi a stricăciunii pentru a se putea bucura şi ea de
libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,21). Acest termen “mărire” folosit într-adins de
Apostolul Pavel evocă prezenţa activă şi vizibilă a lui Dumnezeu Însuşi, comunicată în
umanitatea lui Hristos înviată prin “slava Tatălui” (Romani 6,4) şi de care la rândul nostru vom
avea parte la înviere. Şi atunci va fi “adevărata izbăvire, căci noi nu ne vom întoarce iarăşi la
robia de dinainte”53
Apostolul Pavel a avut în vedere repercusiunile întrupării şi învierii Domnului, nu numai

51
Acesta este sensul profund al episodului de la turnul Babel (Facere 11,1-9)
52
Prof. Dr. Vasile Gheorghiu, Epistola către Romani, cu introducere şi comentar scurt, Cernăuţi, 1923, p. 66
53
Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către Romani,(Omilia a XVI), trad. de Arhiereu Theodosie Athanasiu,
Bucureşti, 1906, p.239

23
în istoria umanităţii ci şi în cea a întregului univers. Pentru marele Apostol, Hristos nu şi-a
asumat o natură umană abstractă, ruptă de realitatile care unesc pe om cu întreaga creaţie. Opera
sa mântuitoare se va extinde la toţi; El a marcat totul prin puterea Crucii Sale54.
Textul de la Romani 8,18-23 ne clarifică lucrurile despre relaţia noastră cu creaţia,
transformată de Apostol într-o unitate, conlucrare, solidaritate, imagine care va sta în viitor la
baza misiunii Bisericii în restaurarea concepţiei bolnăvicioase a omului contemporan în raport cu
administrarea acestui edificiu imens – natura.

1.3.2 Iisus Hristos “mai intâi născut decât toată făptura “(Col 1,15)

Faptul că mântuirea este atât pentru om cât şi pentru natura e cuprins, asumat în aspectul
de răscumparare prin care Domnul Iisus Hristos este numit Restauratorul prin excelenţă. Doctrina
ortodoxă susţine restaurarea ca o mântuire completă, o mântuire care cuprinde toată făptura şi
omul şi întreaga creaţie. Astfel răscumpararea devine incompletă dacă acest act răscumpărător nu
cuprinde, prin efect şi putere, totalitatea experienţei umane şi a mediului până la limitele lui cele
mai depărtate, căci va rămâne întodeauna un rest supus răului.
Trebuie păstrat orice dualism ce condamnă natura ca nevenind de la Dumnezeu şi
consideră mântuirea ca o eliberare de lumea fizică, o victorie asupra materiei; trebuie afirmată
mântuirea cosmică nu ca opusă mântuirii personale ci ca implicată în aceasta. Doctrina
răscumpărării nu are sens decât privită în perspectiva mai vastă a creaţiei55.
Mântuitorul Hristos a venit să ne arate acest lucru; prin întruparea şi opera mântuitoare a
lui Iisus Hristos, făgăduinţa harului este oferită naturii întregi şi din această cauză nimic nu poate
fi numit impur56.
54
Pr. Prof. D. Stăniloae, Crucea şi înoirea creaţie în învăţătura ortodoxă, în M.M.S., LII, 1976, nr. 78, p. 476 u.
55
Pr. Prof. D. Stăniloae, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, XV 1963, nr. 3-4,
p. 557
56
După romano-catolici, natura care a rămas după cădere n-are nimic din supranaturalul graţiei, de aceea, în Apusul
catolic niciodată nu s-a vorbit de transfigurarea naturii. Protestanţii au ajuns să considere natura incapabilă de a mai

24
Textul din Coloseni 1,15-20 ne prezintă tocmai acest lucru că natura şi istoria sunt teatrul
graţiei şi câmp al răscumpărării: “Şi care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut
decât toată făptura. Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi de pe pământ, cele
văzute şi nevăzute fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri, toate s-au făcut prin El şi
pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului,
adică al Bisericii, Cel care este începutul, întâiul născut din moţti, ca să fie El Cel dintâi întru
toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate cu
Sine să se împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele
crucii Sale”. Faptul că Hristos este “mai întâi născut decât toată făptura” ne întăreşte să spunem
că dacă toate s-au făcut prin El înseamnă că toate se vor restaura tot prin El, că toate îşi vor găsi
finalitatea şi scopul în Hristos, acesta face ca Hristos să fie centrul creaţiei, inima creaţiei şi cum
Hristos este şi cap Bisericii Sale le oferă creştinilor prilejul de a trăi mântuirea în mijlocul tuturor
lucrurilor şi “influenţa lor supremă asupra întregii creaţii este posibilă prin faptul că Domnul
nostru Iisus Hristos este mijlocitorul creaţiei, Cel care recapitulează întregul cosmos57
Putem face o analogie în problema relaţiei Hristos – om – natura , antologie pe
care o vom face apelând la unele reminişcenţe sau prefigurări ale revelaţiei sădită în firea
oamenilor, mai exact facem apel la religia Greciei unde aflăm că zeul Hermer era numit
“Însoţiorul omului”58 şi aflăm prin ajutorul marelui istoric român Mircea Eliade ce înseamnă
acesta: îi plăcea să se amestece cu oamenii, îi era drag să fie cu oamenii, este dătătorul de bunuri
prin excelenţă, este protectorul turmelor şi al călătorilor întârziaţi pe drum. Iată un sâmbure din
adevărata “însoţire a omului” care va veni “la plinirea vremii” şi care a venit prin întruparea lui
Hristos.
Aducem în continuare alte texte grăitoare în această problemă tocmai ca să întărim
o concluzie extraordinară care va constitui cheia de întelegere a întregii probleme ecoteologice:
Iisus Hristos Restauratorul lumii, “Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl din care
toate sunt şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos prin care sunt toate şi noi prin El (I
Corinteni 8,6). De asemenea e evidentă şi legătura dintre Coloseni 1,15-20 şi prologul
Evangheliei a IV-a; Hristos, Logosul întrupat a adus lumii lumina, revelaţia desăvârşită. Astfel, în
Romani 11,33 se vorbeşte de “adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu”,
unde “bogăţia” poate fi cea a bunătăţii lui Dumnezeu, de care Apostolul vorbeşte în Romani 2,4;

primi graţia; astfel că ruptura dintre natură şi graţie este totală. Ortodoxia nu opune natura graşiei, ci vede în graţie o
deplină dezvoltare a naturii
57
Pr. Drd. Remus Onişor, op.cit., p.48
58
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol I. Edit. Ştinţifică, Bucureşti, 1991, p.272

25
“înţelepciunea poate foarte bine să fie raportată la Fiul, iar”ştiinţa” la Duhul Sfânt, care singur
cercetează “chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2,10-11).
Grandoarea şi importanţa misiunii mântuitoare a lumii şi a omului este ţinta
principală urmărita de Sfântul Pavel în textele sus menţionate. Mântuitorul Hristos trebuie să fie
primul în toate, pentru că întreaga plenitudine locuieşte întru El. Hristos este începutul, centrul şi
capul tuturor lucrurilor, al celor cereşti şi al celor pământeşti, aceasta este taina descoperită nouă
de Dumnezeu (Ef 1,10: “spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăşi în
Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, toate întru El”). Prin venirea lui Hristos se readuce
armonia în univers, deoarece El supune ascultării faţă de El toată existenţa şi reparaă ruptura
produsă de păcat în lume, iar biruinţa crucii şi a învierii, care face din Hristos stăpânul lumii, este
evenimentul fundamental ce face cu putinţă manifestarea progresivă a acestei stăpâniri în lume,
manifestare ce nu va fi desăvârşită decât în momentul Domnului.
Mai există o problemă de lămurit, dacă ne-am întreba de ce tocmai Fiului îi revine
misiunea de a mântui pe oameni şi respectiv întreaga lume? Atunci ni s-ar răspunde aşa: “Fiul
trăieşte numai cu privirea spre Tatăl, nevrând altceva decât să împlinească voia Lui, să servească
Lui, şi vrea să fie cât mai multe subiecte care să iubească pe Tatăl, să trăiască pentru El, cu
privirea aţintită spre El, împlinind voia Lui. Astfel, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai
Tatalui, de fraţi ai săi. El împlineşte voia Tatălui la creaţiune. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se
ţin şi nu se ridică la înălţimea de subiecte ale dragostei divine, ci cad într-o existenţă chinuită,
Fiul intervine din nou să împlinească voia Tatălui, restaurându-i în raportul de fii… “59

1.3.3. Mântuirea creaţiei

Mântuitorul Hristos prin Întrupare, Răstignire şi Înviere a schimbat condiţiile existenţiale

59
Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hrisros sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Ed.Omniscop, Craiova, 1993, p. 79

26
ale acestei lumi. Răscumpărarea60 adusă de El cuprinde toată existenţa, trecând peste mândria
omenească, toată existenţa nu înseamnă numai omul. Unii spun că omul este existenţa, el “face
locul”. Bineînţeles că omul sfinţeşte locul dar aceasta nu înseamnă că exclude celelalte simple
existenţe, formele, fondul, culoarea. Astfel şi creaţia întreagă (natura) este cuprinsă în reperele
mântuirii. Aş îndrăzni să spun chiar că natura este privilegiată în acest sens. Dacă pentru
mântuirea omului, în general, lucrează Hristos şi el, omul, personal, pentru mântuirea creaţiei
lucrează Dumnezeu şi toti oamenii. Reversul medaliei este că acei “mulţi” nu sunt toţi care există
ci doar câţiva, sperăm că vor fi de ajuns. De ce sunt puţini pentru că majoritatea trăiesc şi cunosc
realităţiile acestei lumi “după trup” nu “în Hristos”. Prin Mântuitorul Hristos omul este în stare să
inaugureze o nouă creaţie, să devină o făptură nouă. Dacă trăieşte cineva în Hristos “este făptură
nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”(II Corinteni 5,17). deci iată motorul şi baza
misiunii Bisericii în restabilirea relaţiei om – natură: o schimbare lăuntrica a omului în primul
rând şi transpunerea acestei schimbări în lume, este chemarea oamenilor la împărtăşire, la Sfânta
Liturghie, şi foarte important, această stare, trăire, viaţa dobăndită în acele câteva ceasuri
petrecute în Biserică să se prelungească în viaţa de zi cu zi este acea Liturghie după Liturghie
(Liturgie ápres Liturgie).
Toate acestea n-ar fi cu putinţă dacă n-ar exista iubirea. Sfântul Pavel a fost
cuprins de iubirea lui Hristos. Aceasta transformă viaţa lui cu desăvârşire şi el descoperă că în
Hristos a devenit o făptură nouaă. Însă în iubirea sa pentru Hristos, el se vede constrâns să
extindă această viziune nouă la întreaga umanitate şi să o conchidă: din moartea şi din învierea
lui Hristos a luat naştere o nouă creaţie, “o lume nouă”. 61 Înnoindu-se omul pe sine, se înnoieşte
şi lumea şi toate vor fi unite în Hristos, “cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Col 1,16), pentru
că suntem zidiţi spre fapte bune .(Ef 2,20) 62
Mântuirea creaţiei este cunoscută sub denumirea de “a doua creaţie” sau o “nouă
creaţie”. Această înnoire a avut loc odată pentru toţi, prin moartea şi învierea Logosului întrupat.
În Iisus Hristos se începe o nouă viaţă, în El toate sunt înnoite. Această viaţă nouă a devenit o
realitatea prin lucrarea lui Hristos în lume; ea poartă pecetea Învierii Domnului şi de asemenea
pecetea Duhului Sfânt prin intermediul căruia se înnoieşte mereu.
Omul este creator din naştere, adică spirit modelator al lumii. Aflăm din paginile

60
Răscumpărare( lat. re-d + emptio)= eliberarea de păcat şi restabilirea omului în drepturile sale de fiu al lui
Dumnezeu.Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Inst. Şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti,
1994, p.335
61
Pr. Drd. Remus Onişor, op. cit., p. 50
62
Pr. Prof. N. Neaga, Integritatea creaţiei, pe baza referatului biblic, în „Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr.
4, p. 18

27
Sfintei Scripturi că omul a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Astfel în
virtutea acestui fapt, într-o privire dogmatică, putem afirma că omul contribuie major la
mântuirea creaţiei de unde rezultă şi marea responsabilitate. De aceea primind calitatea de
“modelator” al lumii omul având şi libertate jubilează între bine şi rău, supunere şi conlucrare,
exploatare şi valorizare, de la spirit la materie. Apoi în aceste ecuaţii şi fracţii intervine păcatul
care este explicaţia termenilor negativi din fracţii dar şi virtutea ca explicaţie pentru termenii
pozitivi ai fracţiei. Biserica tocmai aceasta urmăreşte să şteargă negativul şi să promoveze
pozitivul, astfel omul să nu fie “modelator” distructiv al lumii ci să fie constructiv prin voinţă,
sentiment, raţiune. Atunci omul nu este numai o realitate raţională, o împlinire a raţionalităţii
lumii, ci mai ales spirit, conştiinţă a lumii. Prin aceasta el este cu adevărat creator şi modelator al
lumii. Teologia exprimă simplu şi decisiv această concepţie prin formularea că omul este “chipul
şi asemănarea” Duhului creator suprem. Ideea că omul este creator, colaborator al Spiritului
suprem, că înnoirea lumii însăşi este o teandrie, o calaborare divino-umană, este esenţială în
antropologia creştină. Omul este creator nu numai pentru că este spirit ci pentru că este persoană.
“Pătrunderea spiritului uman ca subiect în raţionalitatea naturii înseamnă angajarea fiecărui
subiect în subiectivizarea întregii lumi. De fapt, prin toată sesizarea raţiunilor naturale, spiritul
uman valorifică sensul divin al lumii. Înţelegem că acţiunea lui creatoare devine în acelaşi timp
o mărturisire de credinţă, o evidenţiere a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Este o altă cale
propriu-zis religioasă, dar întâlnindu-se în final într-un obiectiv comun. Cultura întră şi se
manifestă religios fără să-şi piardă identitatea, fără să devină religie”63
Iată că mântuirea creaţiei nu este exclusiv creştină, reperele acesteia intrând pe alte
meleaguri existenţiale – culturalizare şi cultură a omenirii. Înţelegem prin cultură pe lângă
general, şi particularul ca ecologie.
Referindu-ne la general afirmăm că acest dialog religie-cultură nu se vrea a fi, în
cazul culturii, ca afirmare a acesteia, o autonomizare , auto-suficientă, închidere în imanent, şi în
cazul religiei, o exclusivitate. Le vom privi în continuare atât critic cât şi constructiv.
“Împlinirea” religiei întru cultură şi a culturii întru religie nu înseamnă o pierdere a uneia în
cealaltă, ci înseamnă lipirea lor organică, intrarea una în cealaltă, conlucrare, conpenetrare. Ele
pot să trăiască şi să activeze împreună.
Relaţia religie-cultură nu înseamnă colorarea religioasă a culturii, implementarea
religiei în cultură ca realitate separată sau influenţa religiei asupra culturii ci descoperirea şi

63
Pr. Lect. Dr.George Remete, Religie şi cultură, în Credinţa Ortodoxă, Anul I, nr. 2, Iulie- Septembrie, 1996,
Alba Iulia, p. 116

28
afirmarea sacralităţii culturii, adică a sensului ei sacru. Cultura, cunoaşterea autentică este
identificatoare cu existenţa şi creatoare de existenţă, în sensul îndemnului ioaneic: “aceasta este
viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-
ai trimis” (Ioan 17,3). Creaţia, cultura nu are nevoie de o îndreptăţire externă, de un suport
religios aplicat dinafară pentru că ea însăşi când este autentică are intrisec dimensiunea
religioasă: “Experienţa creaţiei nu este ceva secund şi necesită de aceea îndreptăţire, experienţa
creaţiei este ceva primordial şi de aceea apt să îndreptăţească” 64
Relaţia teologie – ecologie este o mică ramură, un mic departament a
megaconstrucţiei religie – cultură. Unii se întreabă ce legătură există între acestea? Răspundem
că există şi a existat întodeauna însă la un nivel scăzut. Astăzi se vede imperativ necesar lărgirea
acestui orizont. Biserica este chemată să vindece pământul prin puterea lui Dumnezeu în
conlucrare cu oamenii.
Religia şi cultura rămân desigur domenii distincte ale spiritualităţii umane. Ele
sunt complementare pentru că religia nu face abstracţie de datele materiale, de condiţia istorică a
omenirii, pe care nu o evită, iar cultura înseamnă menirea ontologică a omului ca şi “chip”divin
de a ajunge la “asemănarea” cu Creatorul suprem.
În altă ordine de idei putem spune că între religie şi cultură nu e nici un raport.
Facem apel în înţelegerea acestei idei la exemplul relaţiei tată – fiu: aşa cum tatăl nu este în
raport cu fiul şi nici fiul cu tatăl, ci tatăl este întru fiul şi fiul întru tatăl, tot aşa religia există în
cultură şi cultura întru religie.
Timpurile postmoderne actuale la fel ca cele premergătoare lor ne dezvăluie o
întelegere greşită a relaţiei religie – cultură. Europenii văd între cele două separaţie, contraritate
sau cel puţin delimitaţie. Mai nou printr-o zvâcnire ca încercare de îndreptare, după un examen
care a dus la conştientizarea greşelii, se încearcă o apropiere, o împăcare, o “armonizare” a celor
două. Însă se cade într-o mai gravă problemă: “împăcarea” nu e justă, nu e necesară, ba chiar e
falsă, pentru că ele n-au fost de fapt şi nu pot fi despărţite. Le-a despărţit numai o falsă cultură şi
un fals umanism.
Fără îndoială, secolul şi timpul viitor ”va fi spiritual sau nu va fi deloc”.
Începuturile sunt dezamăgitoare. Există însă mici insuliţe, oaze ale spiritualităţii creştine care
“ţin lumea”. Relaţia dintre religie şi cultură trebuie să fie deci expresia spiritualităţii.
Dimensiunea esenţială a spiritualităţii este sacrul. O cultură fără dimensiunea sacrului este o
cultură fără spiritualitate, lipsa spiritualităţii ducând în final la o reducere în materialitate.
64
Nicolae Berdiadev, Sensurile creaţiei, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 157

29
Redescoperirea sfinţeniei naturii, a armoniei ei esenţiale cu firea umană, se
constituie într-o contribuţie hotărâtoare la realizarea unei autentice comuniuni mondiale. Prea
Sfinţitul Anastasios Yannoulatos spune în acest sens: “Creştinismul a eliberat omul de teroarea
concepţiilor magice, de zeificarea firii, a cultivat o atitudine activă şi astfel a ajutat la
dezvoltarea ştiinţei. În cele din urmă însă, pierzând sentimentul oricărei sacralităţi, omul
contemporan a căzut deja în extrema opusă: priveşte natura cu ochi profanator, fără respect;
adesea cu cinism agresiv, şi nu cu iubire. Astfel, se înstrăinează din ce în ce mai mult de natură.
Se poartă cu ea ca un tâlhar şi se izolează în refugiile sale artificiale. Dar şi aceea se răzbună.”
65
şi continuă: “împăcarea nu mai suferă amânare. Este momentul să se înţeleagă că firea
înconjurătoare este ceva sacru. Ea nu se află în afara energiilor Sfântului Duh .Sacrul, după
unirea sa în Hristos cu omul, nu provoacă spaima, ci respect, iubire, cheamă la comunicare. În
cultul ortodox participă câteva elemente reprezentative ale naturii, şi participă nu ornamental, ci
“organic”. Câteva dintre formele ei concrete (pâinea, vinul, focul, tămâia) sunt integrate în
liturghia comunicării în iubire.66
Aşadar am prezentat concepţia ortodoxă despre unde ar trebui să fie relaţiile om-natură.
Bineînţeles Biserica a contribuit şi ea, greşit, la creionarea unei concepţii şi viziuni greşite asupra
naturii de către om. Aceasta însă nu se datorează unei greşeli a Bisericii în sine, pentru că ştim că
Biserica este “stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim 3,15), ci se datorează recepţiei greşite a
publicului, auditorilor care nu s-au transformat în trăitori în Biserică, cât şi a unei indiferenţe a
clericilor în ceea ce priveşte respectul asupra naturii sau crearea unei gândiri pro-natură. Dacă
astăzi se încearcă repararea unor greşeli se luptă, în acest sens, pe mai multe fronturi. Pe lângă
Biserică , naturii îi vin în ajutor şi alte organizaţii sau instituţii: ecologiştii sau paznicii naturii şi
Ecologia ca ştiinţă sau institutie. Toţi aceştia încearcă prin puteri proprii să diminueze efectul
nociv al omului asupra naturii. Cum nu toţi oamnenii încă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, chiar
şi-n sensul văzut, pe pământ, adică în Biserică, şi printre aceştia şi mulţi ecologişti, propunem o
combinare, o împreună - lucrare a Bisericii cu Ecologia în rezolvarea crizei ecologice mondiale.
Spunem această în virtutea faptului că omul singur pe pământ este zero. Mântuitorul ne spune
sugestiv: “ Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

65
†Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. de Drd. Gabriel Mândrilă şi Pr.
Prof. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucuresti, 2003, p. 43
66
Ibidem

30
1.4. Vechiul Testament – călăuză biblică eco-teologică

Religia creştină, având ca bază religia mozaică, îşi fundamentează învăţătura pe


prescripţiile legii poporului evreu, o lege mozaică inspirată, decoperită oamenilor de multe ori
direct de către Dumnezeu. Poporul iudaic, măgulit de această onoare de a se numi “poporul ales”,
a păstrat cu rigurozitate aceste amendamente, dar tăişul celălalt al bardei s- văzut mai jult în
istoria mozaică, evreii păstrând originalitatea sau intactitatea poruncilor, au păstrat comoara
ascunsă, lumina sub obroc, această opacitate duhovnicească facându-i să nu înţeleagă sensul şi
finalitatea legii. Hristos, unic întemeietor al creştinişmului şi împlinitor al legii, în ştiinţa Lui
divină, a ales şi pentru creştinism ca stâlp de temelie a adevărului Legea mozaică, evreiască. Aş
spune, cu permisiunea cititorului, că dacă am dezbrăca creşrinismul de unele elemente,
manifestări, învăţături, ca şi cum am descoperi o casă, un acoperiş de ţiglă, ar rămâne doar
scheletul de lemn, în cazul nostru ar rămâne scheletul Legii mozaice.
Înalt Preasfinţitul Andei Andreicuţ în cartea “ Repere de morală creştină” ne scurtează
studiul asupra legii Vechiului Testament printr-o schemă curpinzătoare, care ne arată ordinea care
trebuie să domnească în lume, atât de necesară existenţei omului dar ţi pământului, casa lui:

Legea veşnică67
67
ÎPS Andrei Andreicuţ, Repere de morală creştină, Ed. Reintregirea, Alba Iulia , 2007, p. 16

31
Legea morală

Legea fizică

Legea morală

Legea morală naturală


Legea pozitivă

Legea poruncilor dumnezeieşti

Legea poruncilor omeneşti


Legea V. Testament

Legea bisericească

Legea N. Testament
Legea civilă

Legea morală naturală este acel impuls sădit în noi, prin care omul credincios cunoaşte ce
trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, sau este cunoaşterea primită de la Dumnezeu în a face
binele şi a evita răul: “ Legea morală naturală este primul impuls sădit de Dumnezeu în firea

32
oamenilor prin care aceştia, potrivit legii veşnice, sunt conduşi spre realizarea scopului lor.”68 Şi
acest lucru îl face pe om o fiinţă cu totul deosebită: “ Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre
creaturile pământului, el este încheierea şi coroana creaţiei. După natura lui dublă, trup material şi
suflet spiritual, amul aparţine şi lumii materiale, şi celei spirituale, el aflându-se la întretăierea
dintre ele şi constituind o împreunare a acestora, o “lume mică”, microcosmos, “chip allumii celei
nari”, al macrocosmosului (Mărt. Ort. I, 18). Astfel, atât prin structura sau constituţia fiinţei lui,
cât şi prin demnitatea şi rostul lui în lume, omul este de la început ridicat deasupra tuturor
celorlalte făpturi pământeşti.”69
Adumbrirea70 “ specialului” din om s-a produs datorită încercării ineviabile –
pomul conştiinţei binelui şi răului – când chipul originar al fiinţei umane, legea morală naturală,
s-a întunecat, sau s-a distrus, dar a fost restaurat prin harul lui Dumnezeu.(Facere 3, 1-7). Omul a
putut alege …”Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da”
( Ecclesiaticul 15, 17). Tot atunci marea iubire a Treimii se revarsă peste creatură …”Duşmănie
voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul,
iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Facere 3, 15), prima veste bună dată de Dumnezeu omului –
protoevangelie.
Pământul se păstra intact datorită modului în care Dumnezeu vorbea cu oamenii, direct,
faţă către faţă, aşa cum avem ca exemplu pe Noe, Avraam şi Moise: “ Dumnezeu n-a vorbit prin
scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă,
pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întreg poporul a căzut în păcate grele, atunci da,
atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui
Dumnezeu. “71
Un reprezentant al iudaismului contemporan subliniază această îndepărtare a lui Israel de
misiunea sa : “ Lumea se va reîntoarce la Dumnezeu în lumina Torei, carta universului, în care
fiecare îşi va recunoaşte, în sfârşit, locul.”72 şi deasemenea indică şi modul de restabilire a
primordialităţii: “ dacă lumea ar supravieţui sub ruinele sale, ea s-ar întoarce la stadiul de haos,
de Tohu Vabohu, la stadiul natural, preistoric, anterior revelării Torei.”73
Datorită unei, improprii numite, deficienţe a legii naturale materializată în incapacitatea
de aplicabilitate concretă la anumite aspecte ale vieţii a unor prescripţii mai amănunţite s-a

68
Ibidem, p. 17
69
Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Arhidiecezană, Cluj, p.147
70
Jurgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2007, p. 261
71
Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, p. 15
72
Alexandru Safran, Israel şi rădăcinile sale, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 68
73
Ibidem, p. 66

33
constatat necesitatea promulgării unei legi pozitive, în mod expres, fie de către Însuşi Dumnezeu,
fie de către o autoritate legitimă a societăţii, în scopul asigurării binelui obştesc. Înalt Presfinţitul
Părinte Andrei clarifică: “ Însuşirile legii pozitive sunt următoarele: ea trebuie să provină de la
autoritae legitimă; ea nu se poate opune dispoziţiilor unei legi mai înalte; ea trebuie să
urmărească binele obştesc; ea trebuie să fie posibilă atâd din punct de vedere fizic cât şi
moral.”74
Înţelegerea necesităţii unei legi este esenţială în vederea studiului asupra originalităţii
legilor naturale, cât şi a concepţei gândirii umane asupra relaţiei condiţionate pe care o avea cu
natura, pământul şi mediul. Dumnezeu a creat pentru om mediul propice pentru existenţă, putem
spune că l-a creat aproape spre absolut. Ştiinţa,în multele puncte comune cu religia, susţine acest
adevăr că lumea sau Pământul la începuturile lui era fără meteahnă. Legile naturii îşi urmau
cursul lor firesc, nefiind perturbate de nici o ntervenţie externă. Care direcţie? Direcţia spre
desăvârşire , spre mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: “Cine va îndrăzni să blameze
cele făcute? Nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a facut fără rost! N-ar fi fost lăudate de
Creator, dacă n-ar fi fost create spre oarecare trebuinţă! Nu este creat nimic fără vreun scop
oarecare, chiar dacă noi oamenii nu suntem în stare să cunoaştem cu precizie scopul fiecărei
creaturi”75. Creaţia lui Dumnezeu cu referire la lumea văzută, în minus cu omul, primeşte această
caracteristică esenţială, doveditoare a atotputerniciei lui Dumnezeu – viaţa. Totul este viaţă,
trăire, mişcare, toate sunt într-un dinamism, şi ca să fim luaţi de valul modernităţii totul este o
maşinărie perfectă, construită cu taote elementele esenţiale, necesre funcţionării şi totuşi , în zorii
zileai a sasea din creaţie, îi lipsea ceva. Dumnezeu ştia! Era nevoie de imprimare sau cuprindere a
întrgii creaţii de harul divin prin chip şi asemănare. Motorul care pornea lumea, creaţia care era
posibilitatea “ funcţionării” acestei “ maşinării” până la Apocalipsă, era necesr să fie la înălţimea
Creatorului. Dar scara cea mai înaltă, posibilă de atins, de una dintre creaturi era aceasta: chip şi
asemănare, raţiune, sentiment si voinţă, era OMUL: “ Se poate aşadar recunoaşte pe Pământ o
relaţei intimă a lui Dumnezeu cu chipul său: într-o oarecare măsură, Dumnezeu pătrunde în
creaţia Sa, pe care a zidit-o ca şi chip al Său. În lumina tradiţiilor mesianice referitoare la chipul
şi asemănarea cu Dumnezeu, se poate spune că fiecare dintre creaturi, care au fost zidite ca şi
chip al Lui, sunt create de asemenea şi pentru întruparea lui Dumnezeu, ca prin aceasta să-şi
poată găsi îndeplinirea vocaţiei lor. Încă de la început “ chipul şi asemănarea ” nevăzutului
Dumnezeu a primit calitatea potenţial de a deveni “chipul şi asemănarea Fiului lui Dumnezeu”.
74
ÎPS Andrei Andreicuţ, op.cit., p. 21
75
Adrian Lemeni, Referatul Facerii, articol publicat pe http://www.crestinortodox.ro/sanatate-si-stiinta/72662-
referatul-facerii, Sincel, 22.05.2009, ora 16

34
Astfel în lumina mesianică, se descoperă vocaţia primordială a omului”.76
După cădere, însă, omul s-a lipsit de harul dumnezeiesc şi a rupt legătura iubirii ce-l unea
cu Dumnezeu, atrăgând atât moartea sufletească, cât şi pe cea trupească. În acest fel,
întunecândui-se mintea prin păcatul originar, omul nemaifiind sub legea harului, a fost nevoie să
vină Legea Vechiului Testament, pentru ca prin ea, el să ajungă la cunoaşterea păcatului. Vechiul
Testament, prin promisiunea unui Mântuitor, aţinteşte privirile oamenilor, din nou asupra harului
şi a fericirii pe care le pierduseră, îndemnându-I la îndeplinirea datoriilor credinţei, nădejdii,
iubirii, dar totodată şi la mustrarea de cuget, pocăinţă şi dorul de Mesia. În acest fel putem
înţelege necesitatea legii pozitive duhovniceşti, îndată după caderea omului, precum şi
fundamentele subiective şi obiective ale acesteia.
În ordinea temporală continuăm cu Legea Vechiului Testament. Definiţia ne-o dă tot înalt
Preasfinţitul Andrei: “ Legea Vechiului Testament a fost descoperită omenirii prin bărbaţi aleşi şi
face limpezi adevărurile mari referitoare la Dumnezeu, la lume, la viaţă, la mîntuire şi la
nemurire”77
Legea Vechiului Testament cuprinsă în Scriptura Vechiului Testament cuprinde două
categorii de legi: legea premozaică şi legea mozaică.
Legea premozaică cuprinde poruncile date de Dumnezeu înainte de Moaise lui Noe, lui
Avraam şi tuturor patriarhilor. Ea cuprinde, pe lângă prescripţiile legii morale naturale, şi
prescriipţii pozitive, ca de exemplu: deosebirile dintre animalele curate şi necurate, porunca de a
nu mânca sânge, tăierea împrejur, căsătoria de levirat, etc.(Facere 7, 2; 9,4; 17, 10; 38,8; etc.)
Această parte de început a legilor scrise cuprinde în sine “originea” sau punctul de reper
al întregilor probleme din latura răului sau al negativismului existent în lume.
Dumnezeu în Atotşiinţa Lui trebuia să-l încerce pe om, să-l pună la încercare, această
etapă fiind absolut necesară în urcuşul creaţiei spre desăvârşire. O atribuire ieftină, iniţială, cum
că creaţia r fi fost realista, direct îndumnezeită, ar contrazice legile divine intratrinitare, cunoscute
adeseori ca paradoxuri. Preînchipuirea acestui text, la care a fost supusă întreaga craţie, se
realizează atemporal, când Lucifer cu legiunile lui este respins la acest test, greşeala fiindu-I
mândria.
Aş îndrăzni să spun că întreaga Lege dumnezeiască se rezumă în porunca paradisiacă pe
care protopărinţii noştri n-au reuşit să o păzească, neascultarea de dinvinitate din grădina
Edenului s-a răsfrânt asupra fiinţei umane, în general, ca suflet şi trup, dar şi asupra naturii

76
Jurgen Moltmann, op. cit., pp. 101-102
77
ÎPS Andrei Andreicuţ, op.cit., p. 23

35
înconjurătoare: “ Prin cădere, a intrat în creaţiune o mişcare divergentă şi descompunere.
Păcatul a modificat condiţiile de viaţă ale omului. Omul a fost alungat din rai, pământul a fosat
blestemat şi stăpânirea asupra animalelor şi naturii limitată.”Pentru că … ai mâncat din pomul
din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te
hrăneşti din el în toate zilelle vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba
câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta…” (Facere 3, 17-19). Întreaga stare a
omului căzut are un caracter ambiguu, contradictoriu şi amăgitor.” 78
Prin păcat, chipul lui Dumnezeu în om s-a stricat, s- a alterat dar nu s-a distrus sau
desfiinţat. Pierderea dreptăţii originare a atras după sine alterarea naturii spirituale a omului,
stricarea integrităţii şi perfecţiunii originare a puterilor sufleteşti ale omului sau întunecarea
chipului lui Dumnezeu în om. Toate acestea se rezuma din fiinţa păcatului strămoşesc care “
constă în nesupunerea şi neascultare, neîncredre şi nerecunoştiinţă, toate acestea având la bază
mândri, princupiul propriu al păcatului: “ Începutul păcatului este mândria” (Sir. 10, 13); “
Primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu.” (Sf. Ioan Gură de Aur) 79.
S-a produs exact invers decât s-ar fi dorit, pentru că “porunca nu este semn de tiranie, ci
manifestare a bunătăţii si înţelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea
de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu creşte decăt prin
exerciţiu şi după o normă morală aplicată în concret. Dumnezeu a dat omului porunca, spune
Sfântul Grigore Teologul, “spre a procura materie voinţei lui libere”, spre exercitarea şi
întărirea calităţilor morale.”80, de aceea Dumnezeu nu s-a retras dualist în înaltul universului, ci
s-a revelat pentru îndreptarea acestei greşeli: “ Această noţiune a revelaţiei evită pericolul de a
minimaliza rolul dogmei în teologie sau semnificaţia experiaţei religioase. Primatul acordat
comuniunii şi frăţiei dincolo de propunerile religioase arată că toate dogmele şi crezurile trebuie
să scoată în relief şi să ducă la întâlnirea dintre Dumnezeu şi omenire, deasemenea, ele trebuie să
fie concomitent pline de îmţeles pentru priceperea realităţii de către oameni din perspectiva
credinţăei Bisericii în prezenţa lui Dumnezeu în lume. “Această apropiere personală are
semnificaţie ecumenică: ajută la sublinierea marelui adevăr fundamental al revelaţei pe care îl
acceptă creştinii de obicei şi stabilesc ultimele, cele mai purificate, dezvoltări ale doctinei. O
asemenea viziune nu calomniază faptul că interpretările Bisericii legate de Revelaţia lui
Dumnezeu nu au fost formate din elementele mediului si cunoştiinţelor religioase. Oamenii nu
78
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, Creaţia – darul lui Dumnezeu oferit omului spre progres şi înnobilare, nu
expolatare şi abandonare!, în Cosmosul între frumos şi apocaliptic – Simpozion international Alba Iulia 4-6 mai
2007, Ed. Reintregirea, 2007, pp. 638-639
79
Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 169
80
Ibidem, pp. 167-168

36
sunt niciodată complet libei de teoriile sau sistemele creaţei: doar dogmele ne furnizează o
interpretare corectă a cunoştiinţelor. Ele ejută o persoana să distingă dacă o cunoaşere
rerligiasă este autentică şi dacă este conformă criteriului adevăratei cunoaşteri religioase.”81
Îndrumarea vechi-testamentară continuă cu poruncile noabitice primite de Noe după
potop de la Dumnezeu, prin care divinitatea dă omului un conglomerat de legi pe post de
indreptar. De fapt toate poruncile revelate şi nu numai, încearcă să înfăptuiască acelaşi lunru –
restaurarea omului, şi prin aceasta, implicit, restaurarea creaţiei, ca şi co-părtinitoare la suferinţă
dar şi la bucurie. „ După căderea în păcat, prin care omul s-a revoltat împotriva Creatorului său,
natura nu l-a mai recunoscut pe acesta ca stăpân, revoltându-se şi ea contra lui. Acest lucru îl
evidenţiază şi textul sapienţial: „Pentru că făptura, slujindu-ţi Ţie, Celui care a făcut-o, se
încordează pentru pedepsirea celor nedrepţi şi se domoleşte spre facerea de bine a celor care se
încred în Tine” (Înţ. Sol. 16,24). În căderea omului există şi o cădere a materiei. Dezorganizarea
şi stricăciunea pe care o creează păcatul în om au dus şi la dezorganizarea şi stricăciunea lumii.
Înainte de cădere, întreaga creaţie era unită cu omul, într-o relaţie armonioasă, urmându-şi
scopul ei. După cădere această relaţie s-a deteriorat. De asemenea, a fost întreruptă comuniunea
cu Dumnezeu, rămânând în lume aproape exclusiv legile dominatoare ale materiei îmgroşate şi
corupte prin ieşirea de sub puterea Duhului dumnezeiesc şi a spiritului omenesc, care nu mai pot
fi modelate şi stăpânite decât în parte”.82 Această stare de fapt o exprimă cât de poate de elocvent
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de
voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o...” (Rm. 8, 20).
În episodul biblic al potopului se relatează că Dumnezeu a vrut să-l distrugă pe om, i-a
părut rău că l-a facutpe om şi a vrut să-l piardă. Oare i-a părut rău că a făcut şi pământul şi
lumea? Nu cred. Atunci ar fi distrus totul printr.un simplu gest, sau cuvânt, şi apoi natura nu era
ostilă Creatorului pentru că păcatul nu şi-a revărsat încă otrava asupra pământului. Pământul era
doar infectat, bolnav, nu mort, boala se răspândea în corpul pământului mai încet decât în sufletul
omului. Atunci se ridică o întrebare: poate să distrugă omul planeta? Răspunsul îl primim din
paginile almanahului „Cum funcţionează universul?”. Iată: „Omul nu va putea distruge
Pământul, dar prin exploatarea agresivă a naturii din ultimul secol, a contribuit la distrugerea
crescândă a mediului îmconjurător. Efectele utilizării necumpătate a resurdelor naturale devin
tot mai vizibile şi perceptibile. Aerul, apa şi solul au fost considerate multă vreme drept bunuri
inepuizabile. De aceea au fost privite ca fiind „ieftine” şi nu au fost protejate. Poluarea crescută
81
Pr. conf. univ. dr.Mihai Himcinschi, Revelaţia ca mărturie ecumenică, în revista Altarul Reîntregirii, Serie nouă,
Anul XI, Nr. 1, Ianuarie-aprilie, Ed. Reîntregirea , Alba Iulia , 2006, pp. 45-46
82
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, op. cit., p. 639

37
a schimbat această evaluare şi a condus la aprecierea publică a acestora.”83 Deasemenea năruire
pământului era imposibilă pentru că necesita exterminarea poporului din care urma să se nască
Mesia: „Dar lumea trebuia totuşi să merite să existe. Iar lui Israel îi incumbă obţinerea acestui
merit. Iată de ce Dumnezeu „sileşte” Israelul, la poalele muntelui Sinai, să accepte Tora. Căci
dacă el nu ar fi acceptat-o, nu numai că ar fi fost” îngropat” pe loc, dar întreaga lume s-ar fi
năruit.”84
Dumnezeu îşi arată intenţia, în sensul protejării pământului, prin binecuvântarea
oamenilor aleşi dar şi deosebiţi: „Lui Avraam îi dă legământul tăierii împrejur şi o seri întreagă
de porunci. Prin credinţa pe care Avraam a dovedit-o faţă de Dumnezeu s-a pregătit mântuirea
noastră.”85 Iar cei răi şi păcătoşi sunt trataţi ca nişte gunoaie: „Să nu vă întinaţi cu nimic din
acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care ţu îi izgonesc dinaintea feţei
voastre. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce
trăiau pe el. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi toate
ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între ţoi. Că toate urâciunile
acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat
pământul; Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el
de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi.” (Levitic 18, 24-28) , pământul I-a lepădat pe
păgâni pentru fărădelegile lor, însă în Septuaginta, textul ebraic foloseşte un limbaj dur, în
exprimarea cuvântului “dur” folosindu-se termenul “vomitat”. Iată cum Dumnezeu foloseşte
pământul ca pe o unealtă prin care este pedepsit omul, dar vom vedea că antonimul nu se lasă
aşteptat. Răsfoind paginile Vechiului Testament, în capitolul 12 din Facere, unde se vorbeşte
despre scoaterea lui Avraam din Mesopotamia, care în interpretarea teologică înseamnă scoaterea
lui Avraam din pământul oamenilor şi transpunerea lui în pământul lui Dumnezeu, un pământ
binecuvântat. Textul ebraic foloseşte ca termen pentru cuvântul “pământ” expresia “adamah”,
care în traducere înseamnă “pământ binecuvântat”. Această înţelegere duhovnicească ne
descoperă faptul că numai după ce toate poparele vor fi binecuvântate doar atunci va fi şi
pământul binecuvântat, prin aceasta OMUL este chemat să unifice Raiul cu Pământul, cum spune
Sf. Maxim Mărturisitorul, datorită pierderii prin păcatul strămoşesc al “caracteristicii edenice a
pământului”. Iată corespondentul ebraic, comun cu cel actual al lumii întregi, în perpectivă:
“Teşuva constituie, într-adevăr, condiţia eliberării lui israel, acel tnai divin este totuşi însoţit de o

83
Prof. Hein Stein, Cum funcţionează UNIVERSUL – 444 de întrbări şi răspunsuri despre Pământ şi Cosmos, Ed.
Kreativ, Târgu-Mureş, 2008, p. 60
84
Alex Şafran, op.cit., p. 65
85
ÎPS Andrei Andreicuţ, op.cit., p. 24

38
havta’ ha, de o “promisune”divină: prin ea Israel este asigurat că ajunge, în sfârşit , în pofida
obstacolelor pe care le întâmpină, să îndeplinească actul suprem al teşuvei, care îi va aduce lui,
precum şi umanităţii şi lumii mântuirea.”86
Continuă capitolul 12 din Facere, unde în versetele 6 şi 7 se vorbeşte depre introducerea
lui Avraam în ţinutul făgăduinţei. Deplasarea de la nord la sud, necesară pentru arătarea pe care o
face Dumnezeu către Avraam, după care îl lasă să meargă să vadă acel pământ, Canaan, denumit
după locuitorii lui, canaaneii. Totuşi amprenta păcatului este vizibilă şi în acest episod prin
cuvântul “ghebulă”, care înseamnă “hotar”, cuvânt care presupune nevoia unei împărţiri, de aceea
se prezintă un tabel al naţiunilor, un tabel de împărţire a fiilor lui Sem. În versetul 25 apare
termenul “peleg”, care transmite acelaşi mesaj de împărţire a pământului după traducerea lui din
limba ebraică, palaga= canale, despărţire, diviziune a pământului. Acestea vin şi ca aluzie la
împărţire, la tensiunea rezultată pentru fiecare fiu al lui Noe. De aceea în interpretarea alegorică
hotarele sunt expresia păcatului.
Prin credinţa în Dumnezeu Avraam primeşte ca proprietate peştera Macpela, Hebronul şi
stejarul Mamvri, care împreună formează graniţele pământului (primul sanctuar) sfinţit,
binecuvântat de Dumnezeu, şi devine dintr-un străin, în acel pământ, stăpânitorul de drept al
acelui pământ.
Proorocului Moise, Dumnezeu I-a dat o lege numită după numele lui – legea mozaică,
care este supranaturală, nu numai prin modul descoperirii, ci şi prin scopul său. Ea va pregăti
poporul lui Israel pentru viitorul său mesianic, urmărindu-se propria lui mântuire şi a întregii
lumi: “Legătura care urma să unească între ele, în această lume, aceste trei realităţi deosebite,
TORA, ISRAEL, EREŢ-ISRAEL, se schiţează chiar înainte de creaţia lumii…vor coborâ din
eternitate în lume. (…) Ele sunt chemate să acţioneze în această lume şi în favoarea ei, să lucreze
pentru înflorirea ei.”87
Sfinţii Părinţi vorbesc la unison despre exactitatea creării lumii, o constatare venită
natural în gândirea şi trăirea acestora. Orice creaţie, ca exprimare a voinţei trinitare, nu poate să
aibă finalitate sau curs negativ. Totul s-a făcut cu un rost. Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde:
„Cine v-a înrdăzni să blameze cele făcute? Nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără
rost! N-ar fi fost lăudate de Creator, dacă n-ar fi fost create spre oarecare trebuinţă! Nu este
creat nimic fără vreun scop oarecare, chiar dacă noi oamenii nu suntem în stare să cunoaştem cu

86
Alex Şafran, op.cit., p. 67
87
Ibidem, p. 60

39
precizie scopul fiecărei creaturi.”88
Toate acestea se puteau îndeplini doar prin credinţa într-un singur Dumnezeu şi prin
ascultarea de El. La aceste două condiţii principale se adaugă câteva care să concretizeze această
stare divină: cultivarea virtuţilor izvorâte din credinţă, întărirea conştiinţei păcătoşeniei şi a
vinovăţiei şi recunoaşterea necesităţii de a-ş curăţa păcatele prin jertfe, şi nu în ultimul rând
speranţa că prin harul dumnezeiesc evreii vor dobândi un Mântuitor. „Ideea mesianică a salvării
umanităţii printr-un urmaş celebru străbate ca un fir roşu paginile V.T., de la Cartea Facerii şi
până la profeţia lui Maleahi. Îndeosebi de la patriarhul Avraam (Gn. 12,3; 18, 18; 22,18), care
primeşte făgăduinţa desluşită, înnoită lui Isaac (Gn. 26,4), apoi lui Iacob (Gn. 28,14),
direcţionată pe seminţia lui Iuda (Gn. 49,10), transmisă mai departe regelui David, ideea
mesianică este destul de accentuat prezentă în cartea Psalmilor. Instaurarea împărăţiei
mesianice şi universalitatea ei va triumfa cu toate impedimentele şi suferinţele îndurate (Ps.2,7;
15,10; 21.1.7; 44,8; 71,1; 109,1). Toţi profeţii şi îndeosebi Isaia, profetul mesianic prin
excelenţă, prevăd cu claritate şi convingere că Dumnezeu va întemeia o împărăţie universală a
sfinţeniei şi justiţiei, şi că în acast scop Iahve va încheia un legământ nou de ale cărui binefaceri
se vor împărtăşi toate popoarele, realizându-se o armonie şi bunăstare generală în întreaga
existenţă.”89
Pespectiva trinitară asupra creaţiei este prezentă în aceste legi mozaice. Învăţătura este
centrată pe existenţa unui Dumnezeu, dar prin implicarea salvatorului Mesia: „Precum a fost
impregnată înţelegerea israelită a lumii ca şi creaţie pein revelaţia lui Dumnezeu în Ieşiere,
Legământ şi făgăduinţa pământului nou, tot aşa este impregnată şi înţelegerea creştină a lumii
ca şi creaţie prin revelaţia lui Dumnezeu în istoria lui Iisus Hristos. Aceasta nu se împotriveşte
mărturiilor creaţioniste israelite, ci este interpretarea lor mesianică. Interpretarea mseianică a
credinţei despre creaţie nu este nicidecum o depreciere sau înlăturare a cele israelite, ci o
recucoaştere a ei. Orientarea mesianică este fundamnetul pentru care, în înţelegerea creştină,
reprezentările creaţiei eschatologice stabilesc reprezentările transmise de creaţia protologică. Ea
este tocmai de aceea baza pentru care în înţelegere creştină Creatorul cerului şi al pământului
este anunţat ca „Tatăl lui Iisus Hristos” şi prin care monoteismul vechitestamentar este dezvoltat
trinitar: Tatăl a creat cerul şi pământul prin Fiul său.”90
Legea primită pe munte de Moise se înalţă deasupra celorlate porunci. Toate poruncile

88
Adrian Lemeni, Referatul facerii, articol publicat pe http://www.crestinortodox.ro/sanatate-si-stiinta/72662-
referatul-facerii, 26.05.2009, Sancel, ora 21.00
89
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, op.cit., p. 641
90
Jurgen Moltmann, op. cit., p. 119

40
sunt importante şi au acelaşi scop – mântuirea omului şi a creaţiei, dar unele dintre ele excelează.
Aducem la cunoştiinţă pe acestea: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici
unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele
de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt
un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,
până la al treilea şi al patrulea neam.” (Ieşire 20, 4-5), şi porunca a patra…” Adu-ţi aminte de
ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua
a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu,
nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici
orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine.” (Ieşire 20, 8-10), acestea rezumându-se
la o singură poruncă…” Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi toate hotărârile Lui şi
poruncile Lui, pe care ti le spun eu astăzi, să le păzeşti tu şi fiii tăi şi fiii fiilor tăi, în toate
zilele vieţii tale, ca să se înmulţească zilele tale.” (Deut. 6,2).
Ne oprim, astfel, pe scurt la acestea. De ce era nevoie de porunci? Nevoia era inevitabilă
datorită dezorientării produsă în om de păcat. Omul trebuie condus astfel spre divin, spre paradis,
pentru că acum a pierdut harta, deasemenea şi orientarea. În prima etapă Dumnezeu trimite
omului aceste porunci, apoi poporul ales cere rege, şi primeşte, ca în final să primească ca şi
cârmaci al vieţii lumii pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Poruncile la care ne referim au ca izvor
nesecat pe Iahve, care le face universale şi veşnice. În multitudinea credinţelor Iahve se remarcă
prin simplitate, dar cu putere, prin neaşteptat, dar remarcabil, prin neştiinţă, dar adevăr. De aceea
aceste porunci sunt deosebite în speţa Creatorului lor – Unicul Dumnezeu, acel “Dumnezeu
necunoscut” (Fapte 17, 23), care l-a găsit pe Sf. Apostol Pavel în Atena atunci când “duhul lui
se îndârjea în el, văzând că cetatea e plină de idoli.” (Fapte 17,16). Simplitatea poruncilor este
dată de trăirea mesajului transmic, stare în posibilitatea unui număr redus uman, excelând
calitatea asupra calităţii. Atunci şi acum “oamenii mândrii cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar
Dumnezeu nu le dă înţelegerea”91, ne luminează Părintele Sliuan Athonitul continuând…”pentru
a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie”92. În contrast
cu această viziune teologică teoria cosmologică a evoluţiei naturale favorizează eliberarea de
opresiunea moralei religioase care, ca şi conducător al vieţii (religioase) duhovniceşti, trăită în
conformitate cu poruncile lui Dumnezeu, în loc să fie văzută ca o eliberare de sclavia patimilor,
ca o adevărată împlinire, este asociată cu o existenţă impregnată de frustrări. Acest lucru
91
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. Pr. prof. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Ed.
Deisis, Bucureşti, 1994, p. 56
92
Ibidem, p. 53

41
demonstrează relativismul nevoitor şi idealurilor omului supus păcatului: Adolf Huxley, fratele
lui Julian Huxley (cel care a susţinut puternic darwinismul), spunea: “Avem motive pentru a nu
dori ca lumea să aibă sens; ca urmare, am adimis că nu avea nici unul, şi am fost în stare, fără
vreo dificultate, să găsesc justificare pentru această asumare. Pentru mine, ca şi, fără îndoială,
pentru majoritatea contemporanilor mei, filozofia nonsensului a fost, în mod esenţial, un
instrument de eliberare. Eliberarea pe acre o doream era simultan o eliberare de un anumit
sistem politic şi economic, şi o eliberare de un anumit sistem de morală. Ne-am ridicat împotriva
moralei fiindcă ne stînjenea libertatea sexuală”.93
Locul de unde au plecat prin izgonire Adam şi Eva, şi în speţă întreg neamul omenesc, se
poate redobândi doar prin respectarea unor porunci şi legi. Se caută acel loc? Da. Se caută de
suflet şi de trup, care împreună tânjesc spre starea şi existenţa aceea; făcând o conexiune între cer
şi pământ, unind divinul cu umanul, cerescul cu pământescul. Acestea ne descoperă locaţia
paradisului pierdut. Aceasta se află pe pământ, o altă dovadă că pământul prin intervenţia omului
poate fi sfinţit sau ţinut în sfinţenie. Evreii au primit aceste porunci pentru a restabili această stare
pierdută. Relaţia omului cu lumea o putem sesiza în felul în care interpretăm natura paradisului,
cu alte cuvinte interpretarea raiului poate fi una exclusiv spaţială sau spirituală, atingându-se în
primul caz gândirea raiului ca un loc anume, iar în cel de-al doilea caz raiul ca stare.
Sfinţii Părinţi vorbesc despre o existenţă a raiului pe pământ. Sfântul Ambrozie scrie: “Ia
seama că Dumnezeu a aşezat pe om în rai nu pentru chipul lui Dumnezeu, ci pentru trupul
omului. Netrupescul nu trăieşte într-un loc. El l-a aşezat pe om în rai tot aşa cum a aşezat
soarele în cer”94. Raiul a fost o realitate pământească, localizarea lui într-un spaţiu pe pământ
este sunţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur care ia atitudine împotriva celor care cred că raiul ţine
doar de cer, ca realitate nevăzută. De aici semnificaţia răsărită din discuţie, aceea de a sublinia
legătura internă între pământul creat şi împărăţia lui Dumnezeu, corespondenţa celor două
realităţi. Se subliniază astfel finalitatea pământului, aceea de a fi transfigurat, redobândind
strălucirea paradisiacă: “Nu putem circumscrie raiul unui spaţiu şi nu e recomandat să facem o
pledoarie pentru perceperea raiului în forma lui spaţială, dar legătura intrisecă între pământ şi rai
ne arată şi posibilitatea creaţiei de a fi transfigurată, şansa transformării pământului şi cerului în
pământ nou şi cer nou”95.
Porunca a patra din Decalog ne face uşoară trecerea spre următorul subcapitol, cu referire

93
Adrian Lemeni, Referatul facerii, articol publicat pe http://www.crestinortodox.ro/sanatate-si-stiinta/72662-
referatul-facerii, 27.05.2009, Sancel, ora 22.00
94
Ibidem
95
Ibidem

42
la sabat. Torul gravitează în jurul “odihnei” necesară omului, dar şi lui Dumnezeu. Gestul din
ziua a şaptea a creaţiei, când divinitatea s-a odihnit pentru om, nu ca semn al unei oarecare
oboseli de neînchipuit prezentă în sânul Treimii, ci pentru completarea uriaşului sistem universal
de existenţă a lumii. Era o verigă importantă a lanţului Universului, dar nu ultima, sau cea care
încheie lanţul, pentru că nu e vorba de o finalitate circulară a creţiei ci de o finalitate infinită.
Necesitatea şi actualizarea acestor porunci este evidenţiată de Înalt Preasfinţitul
Arhiepiscop Andrei Andreicuţ. “Cele zece porunci sunt scurte, limpezi, cuprinzătoare şi-I oferă
omului un îndreptar practic de viaţă morală. Alta ar fi faţa lumii dacă s-ar ţine seama de ele. Ele
n-au fost date doar pentru evrei sau pentru oamenii “înapoiaţi” ai veacurilor trecute, ci sunt
temelia morală a tuturor societăţilor omeneşti până la sfârşitul veacurilor. Legile naturale
acţionează automat asupra tuturor corpurilor cereşti din univers şi nu se loveşte stea de stea.
Când Dumnezeu, din motive duhovniceşti pe care greu le pătrundem, îngpduie un cataclism cum
a fost cel din 26 decembrie 2004 sin sudul Asiei, cu peste 150.000 morţi, ne dăm seama ce ar
însemna permanentizarea acestor fenomene?”96

1.5. Sabatul. Umbra celui de-al 13 – lea praznic împărătesc: „Ziua


ecologică de odihnă!”
96
ÎPS Andrei Andreicuţ, op.cit., p. 53

43
“Necesitatea odihnirii creaturii în Dumnezeu rezultă din
necesitatea atingerii scopului său ultim care este
îndumnezeirea sa, dar „e cu neputinţă a se uni cu
Dumnezeu şi a deveni în oarecare mod dumnezeu, dacă
nu se odihneşte (creatura) de lucrările materiale ” 97

Ţinta supremă a creaţiei este sfinţenia. Atât omul, cât şi pământul suspină după acest fapt.
Şansa au avut-o, dar încercarea omului, căderea lui în păcat, a dus la privarea pământului de acest
dar. Puctul final al oricărei învăţături despre creaţie, atât iudaice, cât şi creştine, ar trebui să fie
învăţătura despre sabat, căci “ în şi prin sabat Dumnezeu “a desăvârşit” creaţia Sa.” 98
Biblia introduce pentru prima oară noţiunea de sfinţenie atunci când abordează tema
sabatului: “Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a
odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”99
Voi începe cu informaţii despre apariţia sabatului ca zi de odihnă şi sărbătoare. Chiar dacă
temporal noţiunea de odihnă a apărut în lume în ziua a şaptea a creaţiei, totuşi noţiunea de sabat,
ca sărbătoare, a apărut mult mai târziu. Arhimandritul Cleopa Ilie explică: “Mai întâi voi arăta că
de la Adam şi până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ţinut
sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile
Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu I-a dat poruncă de la
început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a aşezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze
şi să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul
cunoştiinţei binelui şi răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult, după ce Adam a călcat porunca lui
Dumnezeu şi a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi.
Dimpotrivă, toată viaţa lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului şi I se dă
poruncă şi canon de la Dumnezeu care îi zice: În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta,
până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce
(Facere 3, 19). Nici o mărturisire nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam,

97
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, Doctrina trinitară ca fundament misionar- relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu
Fiul în teologia răsăriteană şi apuseană. Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004, p. 22
98
Jurgen Moltmann, op. cit., p. 333
99
Alex Şafran, op.cit., p. 287

44
Isaac, Iacov şi ceilalţi patriarhi aleşi de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta” 100 .
Astfel observăm că sabatul, odihna nu a primit de la început sensul de astăzi.. popoarele nu aveau
nevoie de o asemenea zi. Existenţa zilei a şaptea avea un cu totul alt scopXXXXXXX
Primul loc unde se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre sabat, ca zi de odihnă, este la
Ieşire, unde Moise vorbeşte poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă,
odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi
astăzi, şi ce va rămâne, păstraţi pe a doua zi!" (Ieşire 16, 23). Unii cercetători biblici aduc în
discuţei, ca şi contra-argument la apariţia acestei sărbători, porunca a patra din Decalog, care zice
“Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei ca să o sfinţeşti pe ea.”, concluzionând ca sâmbăta a existat şi
mai înainte de Moise ca sărbătoare. Explicaţia este simplă. Evreii când au ajuns în pustia Sin au
primit porunca cea pentru ţinerea Sâmbetei, iar Moise pe muntele Sinai, le aduce aminte de
această poruncă pe care o primiseră mai înainte în pustia Sin, şi nicidecum că sâmbăta a fost de la
Adam până la Moise.
Chiar dacă sabatul apare la început ca o poruncă, un îndreptar, totuşi la fel ca toate
poruncile Decalogului, îşi pierde caracterul nativ de suprimare. Necesitatea poruncilor este
evidenţiată de scopul lor, acela de pedagog spre Mesia, ceea ce nu suprimă libertatea omului, de
aceea pentru evreu sărbătoarea sabatului era prilej de bucurie: „Sabatul i-a fost dat lui Israel
pentru sfinţenie, plăcre şi odihnă, iar nu pentru tristeţe!”101 şi: „creaţia şi sabatul îşi aparţin
împreună după tradiţia biblică: nu există o înţelegere corectă a lumii ca şi creaţie fără
înţelegerea sabatului. În liniştea sabatului oamenii nu se mai implică ca lucrători ai lumii care
ne înconjoară, ci o lasă pe aceasta să fie întru totul creaţia lui Dumnezeu. ei recunosc
invulnerabilitatea creaţiei c lui Dumnezeu şi sfinţesc această zi prin bucuria lor faţă de fiinţă, ca
niste creaţii al lui Dumnezeu în comuniuanea de creaţie.”102
Întreaga creaţie a fost făcută pentru această zi, ziua sabatului, a fost făcută de dragul
sabatului. Sabatul este “praznicul creaţiei”. Pentru această sărbătoare a veşnicului Dumnezeu au
fost create cerul şi pământul şi toate cele ce există şi trăiesc în ele. De aceea, potrivit referatului
creaţiei, după fiecare zi urmează o noapte, sabatul lui Dumnezeu nu mai cunoaşte nici o noapte,
pentru că sărbătoarea se prelungeşte la nesfârşit.
Faptul că în sabat se cuprinde totul se evidenţiază şi din caracteristica rugăciunilor
sabatice care nu cuprind cereri, acestea rezumându-se la mulţumiri lşi laude aduse lui Iahve.

100
Arhimandrit Celopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamţ, 2007, pp.
29-30
101
Alex Şafran, op.cit., p. 306
102
Jurgen Moltmann, op. cit., p. 334

45
Deasemenea nimic nu-I lipseşte evreului în ziua când respectă în întregime sabatul, căci pentru
el “sabatul este totul – hakol!”103, în timp ce celălat timp al vieţii evreului este altfel. “Momentele
importante care marchează începutul, înflorirea şi sfârşitul vieţii unui evreu – naşterea,
căsătoria, moartea – sunt plasate sub semnul rugăciunii, prin care evreul cere să vadă Ţara
“reconstruită”, Ierusalimul “restaurat”, avoda, “munca” de sanctificare totală, culturală şi
etică, restabilită în toată amploarea sa.”104
Caracterul pregătitor al Legii Vechi, ca umbră a celor viitoare, reiese şi din faptul că
sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se ţină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca
amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El I-a scos din robia Egiptului. Iată
litera Scripturii: “Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul
tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul
Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie.” (Deuteronom 5, 15)
Deci celelate neamuri nu au acest asezământ dat lor de la Dumnezeu de aserba yiua
sâmbetei. Legea veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmaşul, Căruia
i s-a dat făgăduinţa (Galateni 3,19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor,
nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru
totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr în arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Trecut-a
umbra legii şi darul a venit” (Evrei 8,5; Coloseni 2, 16-17); „Cele vechi au trecut, iată toate
sunt noi” (Evrei 8, 13).105
Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinţii prooroci. Despre acestea spune
marele prooroc Ieremia:”Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu
casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în
ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au
călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi
încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor
şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor.” (Ieremia 31, 31-33).
Trebuie observat însă că, etimologic, cuvântul sabat nu se poate identifica cu numărul
şapte. „Sabat” provinde de la verbul „a se odihni”, în timp ce numărul şapte semnifică nu numai
ziua de încheiere a săptămânii, ci şi sărbătoarea care urmează, conform unui ciclu de şapte zile,
şapte ani, etc. Identificarea între sabat şi ziua a şaptea s-a produs prin coincidenţa sacră a
săptămânii în Vechiul Testament, cu zilele creaţiei, care determinau ritmul muncii şi al odihnei
103
Alex Şafran, op.cit., p. 306
104
Ibidem, p. 81
105
Arhimandrit Celopa Ilie, op. cit., p. 31

46
credinciosului.
În cea de-a şaptea zi toate muncile erau absolut interzise iar oferta zilnică de jertfe era
dedublată. Dintre lucrările oprite amintim: aprinderea focului pemtru pregaătirea mâncării,
strângera manei în pustie, strângerea lemnelor pentru foc, schimburi comerciale, transportul şi
alte interdicţii care s-au păstrat pe cale orală ridicându-se la 39 de activităţi principale şi alte
activităţi prohibite în ziua sabatului. Mai târziu s-a făcut responsabil sabatul prin interzicerea
călătoriilor pe un drum mai lung de 2000 de coţi (calea sabatului), obicei des amintit şi în Noul
Testament. În fiecare sabat erau permise toate acţiunile cultice şi facerile de bine sau lucrările de
binefacere (vindecarea bolnavilor, scoaterea din groapă a unui animal, ruperea spicelor spre
potolirea foametei, etc.)
Peste toate acestea importanţa sabatului este de netăgăduit: ”Importanţa religioasă a
sabatului se desprinde din orânduirea lui ca semn veşnic pentru păstrarea legământului încheiat
între Israel şi Dumnezeu…odihna sabatului îi reamintea credinciosului israelit de starea de
fericire a omului în paradis, unde nu depunea o muncă istovitoare.”106
Unii contestă originea mozaică a sabatului susţinând un împrumut de la alte popoare a
acestei sărbători. Astfel cercetătorii aseamănă sărbători de la poporul egiptean şi poporul
asirobabilonian cu sabatul. Însă dacă la egipteni nu se face nici o menţiune despre sărbătorirea
zilea a şaptea, la asirobabilonieni e doar o confuzie din punct de vedere filologic, deoarece şi unii
şi alţii foloseau acelaşii termen pentru ziua sabatului. Alţii spun că sabatul şi ziua lui Saturn sunt
una şi aceaşi zi. Se pune în disuţie şi ipoteza imitării cananeilor sau a popoarelor vecine,
fenicienii, dar: ”Pe timpul lui Neemia (secolul V î. Hr.) se spune de tirinei(fenicieni) că făceau
comerţ la Ierusalim în ziua sâmbetei (Neemia 13,16), ceea ce înseamnă că ei nu respectau
prescripţiile Legii mozaice şi cu atât mai mult nu se poate vorbi de un împrumut al obiceiurilor
acestora pentru stabilirea sărbatorilor sabatice”107
Ca derivat de la sărbătoarea sabatului avem anul sabatic. Prin lege pământul era lăsat ”să
se odihnească” la fiecare şapte ani odată (Levitic 25. 1-7), iar o dată la 50 de ani (7x7) era ”Anul
jubiliar” (Levitic 25, 8-34): în acel an pământurile erau ipotecate, restituite proprietarilor lor de
dinainte, iar sclavii (cel puţin cei evrei) erau eliberaţi.
Importanţa acestui repaus avea un efect stereo, cuprinzând atât pământul cât şi omul. Mai
mult repausul pământului era medicamentul spiritual necesar vindecării omului: ”Odihna
sabatică sporea bunăvoinţa şi dragostea oamenilor faţă de semenii lor şi după cum câmpul
106
Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan şi Diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IBMO, Bucureşti,
1999, p. 305
107
Ibidem, p. 307

47
nelucrat se odihnea şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu devenea roditor în anii următori,
tot aşa prin repaus, omul îşi recăpăta prin citirea şi meditarea cuvântului dumnezeiesc noi forţe
spirituale”.108
Anul sabatic era oarecum o trăire în sensul adevărat al îndemnului divin adresat
protopărinţilor noştri – ”stăpâniţi pământul” – prin care Adam şi umanitatea îşi împlineau
menirea: ”Prin odihna anului sabatic se cultiva idea purtării de grijă a lui Dumnezeu care face
ca omul să trăiască nu numai din sudoarea frunţii sale, şi, totodată, se întărea conştiinţa de
proprietate obştească şi de menţinere a echilibrului social în statul teocratic.”109
Se cuvine să amintim în ciclul acestor sărbători închinate pământului şi Anul jubilee,
asemănător cu anul sabatic, menţionându-se câteva răsturnări de obligaţii. Ce este Anul jubileu?
”După Legea mozaică se prîznuieşte în anul al 50-lea după trecerea unui ciclu de şapte ani
sabatici. În Vechiul Testament poartă numele de ”anul jubileu” (ţenath hachamişim, Levitic 25,
30) sau ”jubileu” (yobel, Levitic 25, 10; heyyobel, Levitic 25,30) şi este considerat drept sfânt
(Levitic 25, 12). El începe la 15 Tişri şi este anunţat în toată ţara prin sunarea de trâmbiţe.110
Aceste sărbători dovedesc, alături de numele lui Dumnezeu, unitatea religioasă de care
dispunea Legea mozaică, atât de necesară în înţelegerea menirii omului pe pământ: ”Unitatea
era, mai înainte de orice, o unitate religioasă: recunoaşterea lui YHWH ca divinitate unică şi
respectarea sărbătorilor sale (sabbat).”111
Am prezentat pe scurt aceste sărbători religioase iudaice în idea că totul în viaţă trebuie
privit ca dar al lui Dumnezeu, şi că viaţa trebuie preţuită, păstrată, alimentată: ”Aşadar,
sărbătorile mozaice sunt un prilej de bucurie pentru toţi oamenii care au aceeaşi origine şi
chemare de a se munci şi de a se odihnii pentru ostenelile lor depuse în asigurarea şi
promovarea vieţii - darul lui Dumnezeu – pe pământ.”112
Asocierea sărbătorilor religioase cu elemente din natură nu este un accident. Lucrurile au
fost ”gândite” din veşnicie, din începutuile timpului, în sânul Treimii, şi apoi transmise omului
prin revelaţie. Scopul actului iubitor al creaţiei este mântuirea, atât a omului, cât şi a lumii:
”Percepându-se aceste două aspecte ale revelaţiei împreună, adică Sabatul ca şi desăvârşire a
creaţiei şi Sabatul ca şi revelaţie a existenţei odihninde a lui Dumnezeu, se pun bazele înţelegerii
acestor douaă elemente ala Sabatului ca fiind de fapt “dincolo” de Sabat, într-un viitor în care
creaţia şi revelaţia lui Dumnezeu vor deveni una. Aceasta este mântuirea. Mântuirea trebuie, de
108
Ibidem, p. 309
109
Ibidem
110
Ibidem
111
Andre Lemaire, Istoria poporului evreu, Ed. de Vest, Timişoara, 1994, p. 19
112
Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan şi Diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 312

48
aceea, înţeleasă ca fiind “Sabatul cel veşnic” şi, simultan, “noua creaţie”. Dacă “plin este tot
pământul de slava Lui” (Isaia 6,3), dacă Dumnezeu va fi “toate în toţi” (I Corinteni 15, 28),
dacă Dumnezeu “va sălăşlui” în creaţia Sa (Apocalipsă 21,3), atunci creaţia şi revelaţia sunt
efectiv una. Dumnezeu va fi revelat atunc în toată creaţia Sa şi toată creaţia va fi revelaţie şi
oglindă a slavei sale. Aceasta este lumea mântuită.”113. Textul ne vorbeşte desre această unitate a
lumii confundată adeseori cu unicitate. Nădejdea nutrită în sufletul nostru, aceea că toate au o
finalitate în bine, este tot mai clară. Câteodată avem nevoie de rău ca să cunoaştem binele.
Numirea Vechiului Testament ca şi călăuză pentru Noul Testament se întregeşte şi în
relaţia lui Iisus cu sabatul, o relaţie predominată de gesturi prin care Iisus încheie obligativitatea
ţinerii sabatului, instaurând un alt sabat, idealul, sabatul messianic. Astfel Iisus calcă sabatul
printr-un comportament demonstrative: ”Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se
curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Matei 1, 7-8; 11, 5-6). În
această accepţiune Iisus respinge ”halacha`ul sabatic”, dar totul are un fir normal: libertatea.
Lumea este pusă să aleagă: Iisus sau iudaismul. Iată explicaţia: “Porunca Sabatului indică ea
însăşi această libertate, precum porunca anului sabatic şi a anului jubiliar. Timpul mesianic
împlineşte aceste porunci ale legănântului de o aşa manieră. Încât acest lucru nu ar fi posibil în
timpul istoric. De aceea, toate restricţiile etice şi cultice precum şi particularităţile exegezei
sabatice dispar în timpul mesianic. Iisus nu a vestit o libertate păgâno-creştină a Sabatului, cu
împlinirea mesianică a “visului de desăvârşire” israelit. El nu a făcut din cult şi din porunca
religioasă ceva profan şi nici nu a abrogat Sabatul în favoarea operelor de caritate şi a zileleor
de lucru, ci a ridicat aceste zile de lucru în acea sărbătoare mesianică a vieţii, a cărei pregustare
unică o reprezenta chiar Sabatul lui Israel. Sub mantia propovăduirii lui Iisus referitoare la
apropierea Împărăţiei viaţa întreagă se preschimba într-un praznic sabatic.”114
Continuarea sabatului în înţelesul messianic se regăseşte în ziua Învierii – Duminica.
Minunea învierii adduce în lume posibilitatea unei noi vieţi, o nouă şansă, o nouă creaţie – viaţa
în Hristos. Celebrarea liturgică din dimineaţa propriu-zisă a Duminicii, săvârşită în chip deplin în
lumina libertăţii învierii lui Hristos, ar putea atunci, să fie celebrată pentru ”noua creaţie”. Întru
aceasta ar trebui extinsă spranţa mesianică care înoieşte viaţa. duminica ar redeveni, astfel, ziua
autentică a praznicului creştin al Învierii, dacă în prealabil, în amurgul Duminicii, ar fi celebrat un
Sabat creştin. Apare, astfel, posibilitatea celebrării ”zilei noii creaţii” care anticipează şi ”ziua
ecologică de odihnă” a creaţiei originale, dacă această nouă creaţie este desăvârşirea creaţiei
113
Jurgen Moltmann, op. cit., p.p. 347-348
114
Ibidem, pp. 352-353

49
originale şi nu distrugerea ei.
Este nevoie de o asemenea zi, de o zi în care natura să primească recunoaşterea de casă a
omului, să-şi împlinească scopul creaţiei. Ziua ecologică de odihnă trebuie să fie o zi fără
”poluare”, tocmai pentru ca şi natura să poată celebra sabatul propriu. Creştinismul celebrează
praznicele mesianice ale iconomiei lui Hristos, necunoscând un ”praznic al creaţiei”. Iudaismul
celebrează şi el propriile praznice, însă, mai înainte de orice, celebrează Sabatul creaţiei. Este
necesar şi este chiar timpul ca şi creştinismul, în această criză ecologică a lumii contemporane, să
se reculeagă în baza acestui Sabat al creaţiei.

1.6. Plantele biblice115

“Cu cât examinez mai mult ordinea universului, imensitatea sa şi toate minunile
creaţiunii, cu atât mai mult admir această rânduială admirabilă, dar cu atât mai putin mă cred

115
Material realizat cu sprijinul domnului farmacist Dumitru Gheorghe Răducanu după articolul publicat pe
www.crestinortodox.ro/diverse/69706-plantele-biblice, 28.05.2009, Sâncel, ora 23.34

50
în stare de a o explica; aş îndrăzni chiar să spun, ceea ce am experimentat adesea, că
explicaţiunile imperfecte, raporturile false sau vagi pe care unii scriitori moderni vor să le
prezinte ca armonii sublime, nicăieri nu se arată mai putrede în îndrăzneala lor şi mai de nimic
decât în faţa naturii. Când ai avut fericirea să cunoşti şi să simţi adevăratele frumuseţi pe care
natura le înfăţişează, eşti ispitit să socoteşti ca profanatori şi nelegiuiţi pe cei care o desfigureză
prin nedemnele lor travestiri.”116

Tratamentul naturist a fost dintotdeauna un tratament su rezultate neaşteptate, ca o altă


dovadă că natura prin roadele sale poate face minuni. În continuare voi prezenta câteva plante
biblice, plante întâlnite în paginile Sfintei Scripturi, însoţite de explicaţia folosinţei lor dar şi
efectele benefice ce le pot avea asupra organismului.

Scorţişoara

Prin scorţişoară, înţelegem scoarţa aromatică a unor arbori, totdeauna verzi care se
dezvoltă în zonele calde, folosită drept condiment şi în medicină, datorită compoziţiei chimice a
uleiului de scorţişoară.

Scorţişoara - menţionări şi semnificaţii biblice

Cuvântul scorţişoară se menţionează de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Dintre acestea,
amintim urmatoarele locuri:
"Să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnă aleasă; jumătate din aceasta,
adică două sute cincizeci de sicli de scorţişoară mirositoare; doua sute cincizeci de sicli trestie
mirositoare; casie cinci sute de sicli socotiţi după siclul sfânt, precum şi un hin de untdelemn de
măsline. Din ele veţi face mir pentru ungere sfântă, înmiresmat după meştesugul făcătorilor de
aromate; aceasta va fi mirul pentru ungere sfântă". (Iesire 30, 23-25)

116
I. Mihălcescu, op. cit., p. 116, în revista Teologie şi viaţă, Anul VII (LXXIII), Nr, 1-6, ianuarie-iunie, 1997, p. 93

51
"Şi negustorii pământului vor plânge. Şi vor boci asupra-i, că nimeni nu le mai cumpără
marfa, marfa de aur şi de argint şi de pietre preţioase şi de mărgăritare şi de vison şi de porfiră şi
de mătase şi de stofă stacojie, tot lemnul binemirositor şi tot lucru de fildeş şi tot lucru de lemn de
mare preţ şi de aramă şi de fier şi de marmură şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi
tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi vite şi oi." (Apocalipsa 18, 11-13)
Cea mai bună şi adevarată scorţişoară provine din Sri Lanka, dar se cultivă şi în India,
Madagascar, Jamaica, China.

Scorţişoara - descriere stiinţifică

Cinnamomum Zeylanicum Ness este un frumos arbore, totdeauna verde, din familia
Lauraceae, ramurile opuse, cilindrice, frunze opuse, ovale, lucitoare, flori mici, albe-gălbui. Se
cultivă pentru scoarţa sa aromatică. Sunt mai multe specii de Cinnamomum (cassia, aromatica,
fistula etc.). Scoarţa şi frunzele conţin un ulei bogat în eugenol şi benzoat de benzil.
În medicină, se folosesc părţile componente: scoarţa, frunză, flori uscate, care pulverizate,
se folosesc în combaterea unor afecţiuni.
Uleiul se obţine prin distilarea cu vapori de apă a scoarţelor ramurilor tinere, a florilor şi a
frunzelor. Uleiul esenţial are culoarea galben către maroniu deschis, cu miros caracteristic
aromatic. Uleiul esenţial obţinut numai din frunze este relativ neiritant; cel din scoarţă este iritant
pentru mucoase.

Acţiunea farmacologică

Antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator, afecţiuni respiratorii, genito-


urinare,în tratamentele stomatologice, vermifug, în forme farmaceutice pentru scabie. Uleiul de
scorţişoară s-a folosit ca ingredient şi la prepararea Sfântului şi Marelui Mir din anul 2002.

52
Nardul

Prin nard se înţelege numele dat mai multor specii de plante erbacee originare din
regiunea munţilor Himalaya.

Nardul - menţionari şi semnificaţii biblice

"Cât regele a stat la masa, nardul meu a răspândit mireasmă." (Cântarea Cântărilor 1, 11)
"Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi
le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului." (Ioan 12, 1-8)
Amintind aceste episoade din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
care este vorba de ungerea cu mir pe care El a primit-o înaintea Patimilor Sale, încercăm să
atragem atenţia asupra elementului material - "mirul de mare preţ", care prin sfinţire devine
Sfântul si Marele Mir, cel prin care se pune temelie sfinţeniei în viaţa Bisericii şi creştinismului.
Desigur, de la ungerea cu mir, şi de la însuşi numele Său, Hristos, adică "cel uns",
folosirea Sfântului Mir exprimă "un sens de transmitere, un sens de legătură spirituală" - cum se
exprimă I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului - de comuniune între toţi creştinii, în
cazul Ortodoxiei, între toţi fiii unei Biserici, de aceea, şi la sfinţirea lui participă toţi arhiereii unei
Biserici.
Cu acest Sfânt şi Mare Mir, care conţine circa 50 de ingrediente, în care intră şi uleiul de
nard, se săvârşeşte Taina Mirungerii celor botezaţi şi a celor care trec de la o alta religie la
creştinism, se târnosesc - sfinţesc - bisericile şi se sfinţesc antimisele, acele obiecte de cult fără de
care nu se poate săvârşi - canonic - Sfânta Liturghie.

Nardul - descriere ştiinţifică

Nardul este numele dat mai multor specii de plante erbacee din familia Valerianaceae.
Planta are rădăcina scurtă şi groasă, fibroasă şi foarte aromată, cu frunze moi şi flori roşii purpurii

53
fructul nuciform. Este răspândit pe dealurile din India, China, Japonia, Himalaya, Nepal. Din
rădăcina de nard se extrage, prin diferite metode, uleiul de nard, care intră ca ingredient în
compoziţia Sfântului şi Marelui Mir, alături de frunzele de nard şi este folosit frecvent în
parfumerie.

Nardul - acţiune farmacologică

Uleiul din rădăcina de nard obţinut prin distilare, este un lichid uleios, pal găbui, foarte
plăcut mirositor, iute la gust, care are acţiune antiinflamatorie, antipiretică, bactericidă, fungicidă,
laxativă şi purgativă. Se ambalează în sticle de culoare închisă sau în vase de alabastru cu gât
lung şi îngust.
Laboratoarele de parfumerie din Egipt se pare ca extrag cel mai bun ulei esenţial de nard.
Astăzi, unii impostori falsifică uleiul natural de nard. Uleiul sintetic de nard poate să semene cu
uleiul natural de nard, dar nu conferă miros permanent. Uleiul sintetic îşi găseşte utilizare în
industria parfumurilor.

Măslinul

Măslinul este un arbore fructifer totdeauna verde, cu trunchiul adesea strâmb, cultivat mai
mult în regiunile mediteraneene pentru lemnul şi mai ales pentru fructele lui bogate în ulei.
Ramura de măslin este simbol al păcii.

Măslinul - menţionări şi semnificaţii biblice

Măslinul este pomenit în Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori
amintiţi în Sfânta Scriptură. Dintre menţionările biblice ale măslinului, le numim pe următoarele:

54
"Şi porumbelul s-a întors la el spre seară, şi iată avea în cioc o ramura verde de măslin.
Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului." (Facerea 8, 11)
"Untdelemn pentru candele, miresme pentru mirul de uns şi pentru tâmâia cea
binemirositoare." (Ieşirea 25, 6)
"Casie - specie de arbori ornamentali, folosiţi în medicină - cinci sute de sicli socotiţi
după siclul sfânt, precum şi un hin - măsura evreiască pentru lichide având 6,5 litri - de
untdelemn de măsline." (Ieşirea 30, 24)
"Uns-ai cu untdelemn capul meu iar paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic."
(Psalmul 22, 6)
"Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nădăjduit în mila lui Dumnezeu,
în veac şi în veacul veacului." (Psalmul 51, 7)
"Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlastare tinere de măslin
împrejurul mesei tale." (Psalmul 127, 3)
"Vor rămâne pe urmă câteva roade, ca la scuturatul măslinului, două-trei măsline pe vârf,
patru-cinci pe ramuri, zice Domnul Dumnezeul lui Israel." (Isaia 17, 6)
"Deasupra lui, doi măslini: unul de-a dreapta candelei lui iar unul de-a stânga." (Zaharia
4, 3)
"Tu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele." (Luca 7, 46)
"Şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-l pe
dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el." (Luca 10, 34)

Unul din cei mai importanţi şi mai frumoşi pomi fructiferi din Ţara Sfântă, este măslinul
sau olivul. Alături de pâine şi vin, uleiul de măsline este cunoscut ca fiind cel de-al treilea articol
al binecuvântării lui Dumnezeu: "Şi te va iubi, te va binecuvânta, te va înmulţi şi va binecuvânta
rodul pântecelui tău, rodul pământului tău: pâinea ta, grâul tău, vinul tău, untdelemnul tău."
(Deuteronom 7, 13).

Măslinul - descrierea ştiinţifică

Măslinul este un pom ce aparţine florei mediteraneene. Se plantează în locuri înalte,


plăcându-i pământul uscat. Măslinul are înalţimea de 6-12 metri trunchiul său este adesea strâmb,
iar din cauza încolăcirii nodurilor, are o înfaţişare fantastică.

55
Lemnul său este galben cu dungi negre, având diverse utilizări. Frunza măslinului în
forma de lance este verde şi iarna, iar ramurile sunt foarte numeroase. Florile de măslin sunt dese
şi mărunte, ca ale liliacului. Fructele se dezvoltă din flori albe în formă de cruce, au forma
alunelor mai mari, culoarea fiind la început verde şi apoi neagră.
Măslinul poate ajunge la o vârstă foarte înaintată. Unii spun chiar ca acest pom nu moare
niciodată, deoarece mlădiţele ce dau din rădăcini se pot dezvolta şi rodi. Pentru aceea şi
Psalmistul zice: "Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere
de măslin împrejurul mesei tale".
Uleiul de măslin sau untdelemnul nu se extrage din sâmburi, ci din pulpa sau carnea
fructului (cu cât fructul este mai cărnos, cu atât uleiul este mai puţin şi inferior calitativ). Din
această constatare, vechii preoţi egipteni ziceau despre învaţăceii lor întocmai cum se zice şi
despre măslină - cu cât mai multă carne pe ea, cu atât mai puţin ulei - adică cu cât corpul este mai
mare cu atât este mai puţin suflet, mai puţină minte în el.

Măslinul - istorie şi legendă

Homer numea uleiul de măsline "lichidul de aur". A fost medicament, substanţă magică,
sursă inepuizabilă de fascinaţie şi uimire; asemănător vinului, nu există două tipuri de ulei de
măsline la fel. Fiecare tip este influenţat de sol, climă, soi, vârstă, metode de obţinere.
Originea culturilor de măslin se pierde în negura vremii. O ipoteză spune că măslinul s-ar
fi născut în vremurile preistorice, în sudul Asiei, de unde s-ar fi extins în Australia şi spre Grecia.
Alte teorii indică bazinul mediteranean ca loc de origine a măslinului. O altă teorie spune
ca ar proveni din Etiopia.
Descoperirile arheologice indică faptul că măslinii sălbatici existau în insula Creta –
Grecia, cu mult înainte de naşterea civilizaţiei. Din Creta s-au răspandit în Egipt (2000 î. Hristos)
şi Palestina (1800 î. Hristos). În secolul al VI-lea î. Hristos apar în bazinul mediteranean, ajung în
Tripoli, Tunis şi Sicilia. În Spania, cultivarea măslinilor a fost introdusă în timpul dominaţiei
maritime a fenicienilor (1050 î. Hristos).
După descoperirea Americii, măslinul a traversat oceanul, iar în 1580 era cultivat în
Mexic, Peru, California, Chile şi Argentina. În orice caz, cea mai mare producţie de ulei de
măsline provine din regiunea Mediteranei.

56
Legenda spune ca apariţia măslinului a fost în Grecia, ca rezultat al conflictului dintre
Poseidon, zeul mărilor, şi Atena, zeiţa războiului şi a întelepciunii. Se spune ca Poseidon a lovit
cu tridentul sau în piatră şi a început să curgă apă sărată; Atena a lovit cu suliţa în pământ şi a
răsărit un măslin. Cum pomul a fost considerat mult mai valoros pentru poporul din Atica, noul
oraş a primit numele de Atena. Se spune ca toţi măslinii din Atena se trag exact din cel dăruit de
zeiţă oamenilor.
Dominând maiestuos ţărmurile stâncoase ale Greciei, măslinii au ajuns în scurt timp
"stâlpii" societăţii elene. Erau atât de preţuiţi, încât cel care avea nesăbuinţa de a tăia un pom era
condamnat la moarte sau exil. La rândul lui, uleiul de măsline devenise cea mai de preţ marfă.
Corăbiile erau construite în scopul de a transporta din Grecia spre centrele comerciale din zona
Mediteranei.
Măslinul este simbolul gloriei şi păcii; el şi-a dat ramurile pentru slăvirea celor victorioşi,
fie în jocuri prieteneşti, în întrecerile olimpice, fie în războaiele scăldate în sânge. Coroanele
confecţionate din ramuri de măslin erau oferite zeităţilor şi persoanelor extrem de importante.
Astfel de coroane au fost găsite în mormintele lui Tutankamon.

Măslinul - emblema Palestinei

În Ţara Sfântă - Palestina - măslinul este la mare preţ. Regele David avea paznici care
vegheau asupra culturilor şi a depozitelor, astfel că preţiosul ulei din fructele sale să fie în
siguranţă.

Credinţa că uleiul de măsline conferă putere şi tinereţe era răspândită în întreaga lume
antică.
În Egipt, Grecia şi Roma se întrebuinţa foarte mult atât în scopuri medicinale, cât şi cosmetice.
De exemplu, în Mexic, a fost descoperită o listă cu ingrediente (fenicul, susan, ţelină, creson,
mentă, salvie, trandafir şi ienupăr) adăugate uleiului de măsline pentru obţinerea unor unguente.
În ciuda iernilor destul de geroase, uneori şi a verilor înăbuşitoare din zonele unde el este
cultivat, măslinul continua sa crească, să se înalăţe spre cer, să ofere fructele din care, prin
diferite metode, se extrage uleiul de măsline, care să vindece şi să fie privit cu adoraţie.
Cel mai bun şi mai fin ulei se obţine din măsline încă necoapte. De aceea pentru a nu se
rupe crengile proaspete, măslinele nu se culeg cu mâna. În legiuirile casnice ale lui Moise se

57
porunceşte anume să nu se scuture măslinul de tot. "Când vei bate măslinul tău, să nu te întorci să
culegi rămăşiţele, ci lasă-le străinului, orfanului şi văduvei." (Deuteronom 24, 20).
Măslinul era cultivat în toate colţurile Ţării Sfinte pe suprafeţe întinse aşa încât, pe drept
cuvânt, se poate spune că el este emblema Palestinei. Pădurile de măslin se întindeau pe distanţe
de ore, spre nord şi spre nord-est de Gaza, spre şesurile Saronului. Prielnic culturii măslinului era
şi şesul pe coasta feniciană. Culturile de măslin făceau bogaţia Betleemului şi acopereau coastele
joase ale văilor Hebronului.
Singura îngrijire pe care acest pom o cere este aceea de a-l altoi când este sălbatic,
osteneala pe care el o răsplăteşte din belşug. Ţaranii din Palestina - felahii - spun ca viţa de vie e
o "sitt" - o delicată doamnă de la oraş care necesita multă îngrijire şi atenţie. Smochinul este o
"fellaha" - o ţărancă deja bine întărită, care nu are nevoie decât de puţină îngrijire. Măslinul este
însă o "beduină" care şi în locuri pustii şi neumblate este încă destul de tare şi capabilă de muncă.
În Ierusalim era vestit pentru culturile de măslin, aşa-numitul Muntele Măslinilor cu
grădina Ghetsimani, care în traducere românească înseamnă "teasc de untdelemn". Aceasta este
grădina mult iubită şi de Mântuitorul, Care foarte des venea aici să se roage şi unde, de altfel a
fost şi prins. Încă şi astăzi sunt aici un număr de măslini foarte bătrâni, despre care tradiţia spune
că ar fi chiar din acei sub care Domnul se ruga.
În antichitate, Palestina exporta untdelemn Tirului şi Egiptului. Uleiul de măsline era
întrebuinţat mai intâi pentru mâncare, apoi la sacrificii, la fabricarea mirului, la arderi, precum şi
pentru alinarea şi vindecarea rănilor.

După frunzele totdeauna verzi, măslinul închipuie nemurirea. Ramura de măslin este
simbolul păcii, iar ramurile multe şi stufoase sunt simbolul familiei numeroase. Există şi măslin
sălbatic, din fructele căruia se obţine un ulei de calitate inferioară.
Din lemnul măslinului se confecţionează obiecte de artă. Este mult preţuit pentru lemnul
său fin şi dens din care au fost ciopliţi heruvimii, uşile, cornişele şi stâlpii Templului lui Solomon
(I Regi 6, 23 si 31-33).
Măslinul este pomenit în Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori
amintiţi în Sfânta Scriptură. Aşa de exemplu, după ce Potopul lui Noe încetează, prima frunza pe
care o aduce porumbelul de pe pământ este frunza de măslin, lucru după care Noe cunoaşte că
apele au scăzut.

58
Măslinul şi minunatele sale roade - untdelemnul

Untdelemnul de măslin este considerat untura Orientului. Măslinele sunt mâncate fie
fierte în ulei, fie conservate - murate. De cele mai multe ori un măslin da până la 100-150 litri de
ulei. În Palestina, fără pâine şi ulei săteanul nu poate trăi, folosindu-l chiar şi la iluminat. La
serviciul divin de la Cortul Sfânt, în afară de luminat, untdelemnul servea şi la ars în candelă,
precum şi la ungerea sacră a regilor, profeţilor, preoţilor. Nu rareori este întrebuinţat şi la
vindecarea rănilor. Se dădea cu el pe cap, ca simbol al curăţeniei totale.
Untdelemnul de calitate inferioară se întrebuinţează astăzi la obţinerea săpunului. În
Palestina sunt multe întreprinderi de fabricare a săpunului din untdelemn de măsline şi astăzi.
Pentru scoaterea untdelemnului din măsline, se săpau în stâncile Palestinei, două rezervoare sau
gropi de aproximativ trei metri cubi. Cel în care se tescuiau măslinele era aşezat mai sus decât cel
în care se scurgea uleiul. Măslinele erau călcate cu picioarele, cum se calcă la noi strugurii,
desigur după ce mai întâi erau desfăcute de sâmburi cu o roată mare de piatra. Untdelemnul
curgea în rezervorul de mai jos, de unde era scos şi vândut sau folosit la mâncare.
Untdelemnul este folosit nu numai ca element indispensabil pentru hrana omului, ci şi ca
un balsam pentru vindecarea rănilor. În creştinism, untdelemnul este folosit în cult în diferite
împrejurări: la Taina Sfântului Botez, la Taina Sfântului Maslu (când se face slujba specială
pentru bolnavi şi preotul îi unge de şapte ori cu untdelemnul sfinţit pentru tămăduire şi curăţire de
păcate); la sfârşitul Sfintei Liturghii, când se miruiesc credincioşii, la Litie.

Uleiul de măsline este un lichid pal, galben, cu nuanţă verzuie, gust uşor iute şi miros
plăcut, reacţie acidă şi se întrebuinţează la prepararea Sfântului şi Marelui Mir. Pentru folosirea
lui la prepararea Sfântului şi Marelui Mir, uleiul de măsline trebuie să aibă buletin de analiză, în
care să fie specificată data de preparare şi de expirare, să fie virgin, adică din prima extracţie, să
se importe în bidoane de 20-25 litri pentru eficienţa economică, de preferintă de la o singură
firmă grecească sau italiană şi să se procure în anul când se prepara Sfântul Mir.
Termenul de valabilitate al uleiului de măsline este limitat la circa 3 ani. El se păstrează la
temperatura de + 8 grade Celsius. Când se prepara Sfântul şi Marele Mir, toată cantitatea de ulei
va fi ţinută la temperatura de 15-20 de grade Celsius, în jur de 48 ore pentru fluidificare.

59
Măslinul - efectele terapeutice ale uleiului de măsline virgin

Uleiul de măsline virgin era considerat de către vechii greci cheia longevităţii şi a păstrării
integritaţii mentale. Acest aliment-medicament obligatoriu trebuie să facă parte din farmacia
casei.
Cei ce vor să-şi menţină inima sănătoasă şi arterele curate, fără ateroame, este suficient să
ia opt săptămâni, pe lângă dieta obişnuită, două linguri de ulei de măsline pe zi. Uleiul de măsline
se ia şi pentru hipertensiune, trei linguri pe zi, una dimineaţa, una seara şi una în salate.
Uleiul de măsline poate înlătura diabetul zaharat la adulţi dacă se administrează timp de
opt săptămâni două linguri de ulei de măsline pe stomacul gol, iar pentru întreţinere o lingură pe
zi toată viaţa.
În bolile de nervi, se consuma în fiecare dimineaţă o lingură de ulei de măsline şi ar fi
bine dacă gospodinele ar folosi la prepararea alimentelor numai ulei de măsline. El este şi un
excelent vermifug de aceea copiilor li se vor da trei linguri pe zi.
În caz de constipaţii se iau două linguri de ulei de măsline seara, la culcare, timp
îndelungat, fiind unul din cele mai blânde laxative. Uleiul de măsline este un bun antidot pentru
intoxicaţii cu ciuperci. Până la venirea medicului înghite un amestec de praf de cărbune de lemn
cu ulei de măsline din belşug, care ajută la neutralizarea otrăvii.
Vezica biliară este stimulată cu una-două linguriţe de ulei de măsline, înainte de masă.
Acesta declanşează secreţia vezicii înainte ca mâncarea să ajungă în stomac. Datorită vitaminei E
pe care o conţine, uleiul de măsline ajută la vindecarea ulcerului, el funcţionând ca un pansament
gastric, dacă se iau două linguriţe pe zi timp îndelungat.

Uleiul de măsline este bun şi pentru uz extern contra căderii părului, gutei, crăpăturilor
pielii şi a călcâielor. Uleiul de măsline este indicat în cazul tenurilor uscate şi ridate. Cu un strat
subţire de ulei, ungeţi-vă faţa, pe gât şi pe antebraţe, prin mişcări circulare şi repezi. Acest
tratament menţine pielea suficient de întinsă, înmoaie zbârciturile.

Untdelemnul de măsline - condiţii de calitate şi conservare

Uleiul de măsline se păstrează la loc răcoros. Temperatura de coagulare este de 6-8 grade
Celsius. Termenul de valabilitate trebuie să fie indicat foarte clar în certificatul de calitate şi pe
fiecare ambalaj.În general, uleiul de măsline virgin are valabilitate 3 ani din momentul extragerii.

60
Cedrul

Este un arbore din familia pinaceelor, cu lemnul tare, cu ramuri orizontale. Lemnul
acestor arbori, de culoare brun-gălbuie este rezistent, uleios, cu miros puternic. Este folosit în
construcţii navale, la fabricarea mobilelor, în sculptura etc.

Cedrul - menţionări şi semnificaţii biblice

Dintre toti arborii amintiţi în Sfânta Scriptură, cel mai laudat este cedrul. Este pomenit
cam de 75 de ori, iar adesea este dat ca simbol al măreţiei. Iată câteva locuri unde este amintit
cedrul: Numerii 24, 6; III Regi 6, 15: "Pereţii templului i-a îmbrăcat pe dinăuntru cu scânduri de
cedru; de la pardoseala templului şi până la tavan şi căpriori, cu lemn de cedru i-a captuşit peste
tot, iar pardoseala a făcut-o din scânduri de chiparos"; IV Regi 14, 9; Cântarea Cântărilor 5, 15;
Isaia 2, 13; Iezechiel 17, 22.
Solomon, rege al statului Israel (cca 973-933 î. Hristos), fiul şi succesorul lui David, a
construit (din cedru) vestitul complex arhitectural din Ierusalim (templul lui Iahve şi palatul
regal). La construcţia acestui vestit templu s-a întrebuinţat foarte mult lemn de cedru din Liban,
fiindcă era un lemn tare şi bun de construcţie.
Solomon, ca să obţină acest lemn pentru construirea templului, deoarece în Palestina nu se
găsea, a trebuit să facă un tratat de alianţă cu Hiram, regele Tirului. După cele ce aflăm din Sfânta
Scriptură, tot templul era căptuşit cu lemn de cedru.

Chiar şi astăzi, lemnăria acoperişului Sfântului Mormânt al Mântuitorului este făcută din
lemn de cedru. Atât de obişnuit şi vestit altădată, astăzi, cedrul Libanului este ceva foarte rar
(chiar dacă pe drapelul Libanului se află cedrul).
Pădurea principală se afla în Siria, lângă Tripoli, pe partea superioară a văii ce duce spre
Marea Mediterană, cam la 25 de kilometri de mare şi la aproape 2.000 de metri altitudine. Se mai
află câtiva cedri foarte aproape de Beirut. De obicei, aici merg călătorii europeni ca să-i vadă.
Ca să nu dispară, aceştia sunt păziţi, cu multă severitate, de către autorităţile guvernului
din Siria. De curând, o echipa de cercetători germani din Munchen, a experimentat o reţetă antică

61
de tratare a lemnului de cedru şi a descoperit că prin acest procedeu se poate extrage guaiacol -
un lichid incolor, cu miros specific, care este un conservant chimic foarte puternic. Aceasta este
substanţa care conferă mumiilor capacitatea de a rezista timp de mii de ani.
Oamenii de ştiinţă au extras uleiul esenţial de cedru, bogat în guaiacol, folosind o metodă
străveche menţionată de Plinius cel Bătrân care a scris despre îmbălsămarea cu o substanţă pe
care o numeşte "cedrium".

Cedrul - descriere ştiinţifică

După răspândire, sunt mai multe specii de cedru: Cedrus atlantica din Maroc, Cedrus
brevifolia din Cipru, Cedrus libani din Liban, Cedrus deodora din Asia Centrala. Toate speciile
fac parte din familia pinaceelor.
Cedrul este un mare şi frumos arbore totdeauna verde, cu ramurile întinse, orizontale,
rigide; frunzele de un verde închis, aproape cilindrice, sunt fasciculate, scurte şi rigide. Florile
masculine sunt solitare pe ramuri scurte, cele feminine câte 1-2; conurile ovale, scurt pediculate,
la început purpurii, brune-cenuşii la maturitate, asemănătoare bradului nostru..
Cedrul creste în Liban, Cipru, Maroc şi Algeria. Uneori, este cultivat şi ca plantă
decorativă, prin aspectul sau în forma de piramidă şi prin înfăţişarea sa maiestuoasă. Este unul
dintre copacii cei mai impozanţi. Poate să ajungă până la înalţimea de 30 de metri, iar trunchiul,
cu ramurile sale, face un cerc, de 13-15 metri. Din tulpina lui dreaptă ca lumânarea, pornesc
crengile, care apoi se ramifică într-un mare numar de braţe ce se întind orizontal.
Uleiul se obţine prin distilarea cu vapori de apă a frunzelor, conurilor şi a tăieturilor
proaspete din trunchiul arborilor. Nu este toxic, nu este iritant. Culoarea este oranj, gustul
dulceag.

Acţiune farmacologică:

Antiseptic al căilor respiratorii, antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos,


stimulent tonic.

62
Mirtul

Mirtul este un arbust mediteranean, înalt de circa cinci metri, cu frunze alungite,
persistente, aromatice, şi cu flori mici, albe - Myrtus communis. Arbustul răspândeste permanent
un miros plăcut.

Mirtul – menţionări şi semnificaţii biblice

"Şi a zis Ezdra: Duceţi-vă de căutaţi, în munte, crengi de măslin sălbatic, de mirt, de finici
şi de tufari, şi faceţi corturi, aşa cum este scris." (Neemia 8, 14-15)
"Sădi-voi în pustiu: cedri, salcâmi, mirţi şi măslini." (Isaia 41, 19-20)
"În locul spinilor va creşte chiparosul şi în locul urzicii va creşte mirtul. A Domnului va fi
slava." (Isaia 55, 13)
Mănunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de plăcută aducere-
aminte a vremurilor bune, făgăduite de Domnul poporului său. Crenguţele mlădii, coaja lor
fragedă şi roşie şi plină de frunzişoare lucitoare şi totdeauna verzi, sunt parcă anume create spre a
face cununi din ele.
În zilele de sărbătoare, israeliţiii împodobeau cu frunze de mirt colibele. În antichitatea
păgână, în mod special, mirtul era arbustul închinat zeiţei Afrodita. Tot la păgâni, ramura sau
cununa de mirt a fost simbolul învierii în lupte şi întreceri.
În creştinism, mirtul este simbolul biruinţei asupra morţii şi se planta pe morminte. Fiind
apoi considerat şi ca simbol al frumuseţii, tinereţii şi fecioriei, mirtul este purtat în jerbe şi cununi
şi de nuntaşi.

Mirtul - descriere ştiinţifică

Myrtus communis este un frumos arbust, totdeauna verde, care răspândeste un miros
plăcut, din familia Myrtaceae; frunzele opuse, mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt

63
petiolate sunt persistente; florile solitare sau câte două sunt mici şi albe, fructele carnoase sunt
boabe globuloase de un albastru negricios.

Mirtul este originar din regiunea mediteraneană (Europa sudică), cultivat adesea şi pe la
noi, ca arbust ornamental. În Palestina şi în întregul Orient, mirtul ajunge la înălţimi
considerabile, de trei, patru metri, deşi este considerat arbust.
Lemnul de mirt este tare, fiind folosit pentru strungărie fină. În vechime, fructele puse în
vin constituiau un medicament întăritor al bolilor de stomac. Sunt întrebuinţate şi drept
condiment, datorită uleiului esenţial pe care-l conţine, având un gust asemănător cu piperul.
Uleiul esenţial se extrage din organele arbustului - flori, frunze şi ramuri - prin distilare cu
vapori de apă. Este un lichid gălbui deschis, cu mirosul apropiat de camfor şi eucalipt, gust
arzător, nu este toxic, iritant sau sensibilizant.

Mirtul - acţiune farmacologică

Uleiul esenţial este: anticataral, antiseptic pulmonar şi urinar, astringent, balsamic,


bactericid, expectorant, sedativ.

Isopul

Isopul - menţionări şi semnificaţii biblice

"Luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeţi
pragul de sus şi amândoi stâlpii uşii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieşiţi nici unul din casa
până dimineaţa." (Ieşirea 12, 22)
"Va lua lemnul de cedru, aţa, isopul şi pasarea vie şi le va muia în sângele păsării
înjunghiate şi în apa de izvor şi va stropi casa de şapte ori. Şi va curăţi astfel casa cu sângele

64
păsării, cu apa de izvor, cu pasărea cea vie, cu lemnul cel de cedru, cu aţa roşie răsucită şi cu
isop." (Leveticul 14, 51-52)
"Apoi să ia preotul lemn de cedru, isop şi aţa de lână roşie şi să le arunce pe juninca ce se
arde." (Numeri 19, 6)
"Un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile li
oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om." (Numeri 19, 18)
"Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi
albi."(Psalmul 50, 7)
"Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră punând vârful unei trestii de isop
un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui." (Ioan 19, 29)
Ramura de isop a constituit suportul buretelui şi amândouă au fost ridicate în varful unei
trestii.
"Într-adevăr Moise, după ce a rostit întregului popor toate poruncile din Lege, luând
sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apa şi cu lâna roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot
poporul." (Evrei 9, 19)
Credinţa în puterea curăţitoare a isopului nu a pierit nici după Moise. Din contră, ea este
exprimată şi dorită cu deosebită convingere şi de David împăratul, în pocăinţa lui adâncă după
păcatul săvârşit cu soţia lui Urie Heteul. El zice aşa cum am arătat în Psalmul 50, 7: "Stropi-mă-
vei cu isop şi mă voi curăţi."

Isopul - descrierea ştiinţifică

Hyssopus officinalis din familia Labiatae, este un subarbust, originar din regiunile
calcaroase şi aride ale Europei meridionale; la noi creşte numai în cultură. Are aspect tufos, cu
tulpini lemnoase la bază, erbacee şi patrunghiulare în partea superioară ce poartă frunze opuse,
întregi, lineare, cu vârful ascuţit. Florile sunt mici, albastre sau albastru violaceu, reunite în spice
unilaterale în regiunile terminale ale ramurilor. Înfloreşte din iulie până în septembrie. Produsul
vegetal folosit se recoltează în timpul înfloririi, numai părţile aeriene nelignificate şi se usucă la
umbră.
Din părţile aeriene, se obţine prin diferite metode de distilare uleiul de isop, lichid incolor,
uleios, cu miros aromat plăcut.

65
Isopul - acţiune farmacologică

Isopul este folosit pe post de astringent, antiseptic, antiviral, carminativ, tonic-amar.


Modul de folosire Herba Hyssopi se foloseşte sub forma de infuzie 2-3 %, se dă intern câte 200
ml pe zi ca expectorant şi antisudorific, mai ales în bronşitele cronice şi astmul bronşic. Extern se
foloseşte sub forma de cataplasme ca cicatrizant al rănilor. Intră în compoziţia ceaiurilor
antiasmatice, pectorale şi sudorifice.

Viţa de vie

Mărturiile arheologice dovedesc faptul că, pe teritoriul actual al României, viţa de vie se
cultivă din epoca fierului (secolele V-I î. Hristos). Despre amploarea pe care o luase această
cultură în Dacia, în vremea regelui Burebista (82-44 î. Hristos), există ştirea oferită de istoricul
grec Strabon, care spune că regele ar fi ordonat să se treacă la desfiinţarea viilor, pentru că se
depăşiseră cu mult nevoile consumului.
De la începuturile ei, cultura viţei de vie a început să se dezvolte pe teritoriile care ofereau
cele mai bune condiţii naturale pentru realizarea vinurilor de calitate, cum este podgoria
Murtfatlar. Viţa de vie este arbust târâtor şi agăţător. Ceea ce este mai important sub aspect
terapeutic sunt frunzele de culoare roşiatică.

Viţa de vie - farmacologie

Acţiunea biologică şi utilităţile chimice ale preparatelor din frunzele de viţă de vie de
culoare roşiatică, descrise în literatura de specialitate actuală s-ar putea rezuma la acţiunea
protectoare a vaselor capilare şi acţiunea în insuficienţa venoasă a arterelor inferioare şi a
complicaţiilor care derivă din aceasta: varice, tromboflebite, edeme etc. Forma cea mai simplă a
acestor manifestări este caracterizată prin edeme usoare, evidente în special seara la persoanele
care lucrează cea mai mare parte a zilei în picioare.

66
Proprietăţile farmacologice ale acestor preparate se manifestă în primul rând asupra
sistemului circulator, în special asupra vaselor capilare. Administrarea produselor fitoterapeutice
pe bază de viţă de vie reactivează microcirculaţia locală, amelioreaza fluxul venos şi uşurează
îndepărtarea lichidelor interstiţiale, reducând astfel edemele.

Cura de struguri
Fructele viţei de vie, strugurii, sunt adevărate laboratoare chimice în miniatură, în
boabele de struguri fiind "de toate, pentru toţi": apă, zahăr, vitamine, substanţe protectoare ale
sistemului vascular, ale imunităţii vizuale, tonice, săruri minerale, diuretice, laxative etc.
Proprietăţile lor terapeutice depind de varietatea şi de solul pe care creşte viţa de vie.
Astfel, strugurii produşi de soluri argiloase au aciditate mai mare şi substanţă uscată în cantitate
mai mică, precum şi proprietăţi laxative şi purgative; strugurii proveniţi din viţa de vie care creşte
pe soluri calcaroase sau silicoase au proprietăţi diuretice şi depurative; strugurii albi sunt uşor
excitanşi ai mucoasei stomacului, iar cei negri - astringenţi şi cu acţiune tonică.

Cura de must
Prin efectul ei diuretic şi depurativ, cura de must durează 30 de zile. Se organizează în
felul următor: prima zi - consumarea a 0,500 litri de must în trei reprize, cu 30 de minute înaintea
meselor; a 14-a zi se ajunge la o cantitate de doi litri de must (deci cantitatea creşte progresiv de
la o zi la alta); zilele a 15-a, a 16-a şi a 17-a: se beau zilnic câte doi litri de must, fără a mânca
altceva; apoi, cantitatea începe să scadă treptat până se ajunge la 0,500 litri, adică se ajunge la
cantitatea de must cu care s-a început cura.

Medicamente din struguri


Să spunem câteva cuvinte şi despre medicamentele din struguri. Când spunem struguri, ne
gândim imediat la vin. Nici o altă "zeamă" alcoolică naturală nu conţine peste 600 de
componente ca vinul. Pasteur aprecia că vinul este "cea mai sănătoasă şi nobilă dintre băuturi".
Specialiştii au constatat că vinul are o serie de influenţe pozitive asupra organismului
uman cum ar fi proprietăţile antivirale şi antibactericide. Statisticile demonstrează că infarctul de
miocard este de patru ori mai mic în ţările viticole, comparativ cu celelalte. S-au studiat şi
seminţele boabelor de struguri, în cele din urmă, s-au putut produce unele medicamente cu efect

67
protector cardiovascular. De asemenea, din pieliţa strugurilor pentru vinurile roşii s-a obţinut
componentul numit "Resveratrol" - cu rol protector împotriva cancerului.

Medicina naturală recomanda strugurii în următoarele boli:

Angina: - faceţi gargară cu suc de boabe de struguri recoltate înainte de a se coace.

Bronşite - pentru a lupta împotriva bronţitei cronice, faceţi un decoct din boabe de
struguri uscate în cuptor. Fierbeţi 0,500 litri de apă şi adăugaţi o lingură de struguri uscaţi. Lăsaţi
să fiarbă un sfert de oră, fără capac. Strecuraţi apoi lichidul şi beţi-l cald. Poate fi reîncălzit.

Buze crăpate - aplicaţi o pomadă compuăs din suc de struguri (30 g), unt (25 g) şi ceară
galbenă (12 g). Fierbeţi totul într-un vas emailat sau într-o oală smălţuită, până ce amestecul
atinge consistenţa unei alifii.

Constipaţie, cistită - beţi suc de struguri, bine copţi (must).

Diaree - faceţi o infuzie din foi de viţă uscată (25 g la un litru de apă). Beţi câte o ceaşcă
de 3 ori pe zi.

Retenţie de urină - presaţi (stoarceţi) 1,5 kg de struguri albi pentru a extrage sucul. Filtraţi
şi beţi jumătate din cantitatea obţinută dimineaţa, pe stomacul gol, iar cealaltă jumătate seară,
înainte de culcare; înainte de a-l bea, adaugaţi câteva picături de zeama de lămâie.

În concluzie, reţineţi: vinul este prima băutură igienică după apa naturală. Depinde numai
de cantitatea care se bea !

68
CAPITOLUL II

2. Psihoterapie ecoteologică ortodoxă

69
2.1. Noţiuni generale de psihoterapie.

Omul dintotdeauna a fost o fiinţă mai deosebită. Cele trei calităţi primordiale – raţiune,
sentiment, voinţă – primate de la Creator prin ”suflare de viaţă”, cântăresc enorm în deosebirea
mare dintre om şi celelalte fiinţe. Dacă ştiinţa încercă să găsească şi în celelalte fiinţe urme de
raţiune, sentiment sau voinţă, încercare care până astăzi s-a dovedit a fi în zadar, religia cu
siguranţa cunoscută, proclamă ca lege supra-crearea omului, punându-l pe om peste celelalte
fiinţe, ca şi constituţie, dar şi ca lider sau conducăror sub apelativul de ”coroană a creaţiei”.
Toate bune şi frumoase până aici, dar ”maturitatea” sau ”întâietatea” presupune responsabilitate.
Întreaga creaţie, făptură era în mâinile omului. Macrocosmosul era în grija microcosmosului.
Totuşi omul nu era la maturitatea psihică şi duhovnicească, atât de necesară pentru a-ţi îndeplini
această uriaşă răspundere, de a conduce întraga lume, de a-i determina existenţa. de aceea era
nevoie de acel moment limită de alegere, când varianta aleasă era spre mântuirea creaţiei sau spre
întunecarea creţiei. Varianta aleasă sub forma păcatului strămoşesc a îmbrăţişat a doua finalitate:
întunecarea creaţiei. De atunci omul prin ”crucea” pe cre o are de dus spre muntele Raiului, duce
şi ”crucea” Pământului.
Dacă trupul îşi cunoaşte finalitatea – pământul – nu la fel se paote spune de suflet. Iată!
Omul este o fiinţă dihotomică, având în constituţia fiinţei sale două elemente: trup şi suflet.
Sfânta Tradiţie afirmă adevărul despre dualitatea constituţiei firii umane prin gura Sfântului Ioan
Damaschin: „Dumnezeu îl crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după
chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul raţional şi gânditor i-a dat-o
prin suflarea Sa proprie”117
Omul este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celălat spiritual, trup şi
suflet. Trupul omului este luat din pământ, fiind astfel compus din materie şi, prin aceasta, în tot
cursul vieţii omul stă în strînsă legătură cu tot ceea ce este pămîntesc. Sufletul este creat de
Dumnezeu şi prin el omul sră în legătură cu Dumnezeu, şi cu lumea spirituală.
Legătura cu prelegerea nostră se apropie. În Sfânta Scriptură partea spirituală a omul se
numeşte uneori suflet ( din gr. Psihi), alteori spirit, duh (din gr. pnevma): “Însuşi Dumnezeul
păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se
117
Pr. Prof. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 148

70
păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (I Tesaloniceni 5,
23). Trecând peste greşelile doctrinare apolinariste, arătăm că sufletul are un aspect superior,
adică o cunoaştere raţională şi o voinţă liberă.
Despre sufletul omului s-a discutat mult încă de la începuturile lumii, când omul în
interacţiune cu alţi oameni încerca să-şi înţeleagă comportamnetul, deprinderile, reacţile. Din
punct de vedere istoric lucrul cu mintea şi studierea psihicului uman se făcea din antichitate. Pe
toţi marii istorici sau oameni ai antichităţii I-a faşcinat părtea nevăzută a omului, studierea
spiritului, analiza psihicului. De-a lungul timpului au apărut discipline ştinţiifice care studiază cu
de-amănuntul aceste aspecte: psihologia, psihiatria şi medicina psihosomatică.
Vom lega psihoterapia de psihologie datorită incapacitîţii de a fi separate: “Geneza
psihoterapiei nu poate fi separată de cea a psihologiei. Ele evoluează concomitent (G. Gusdorf ,
F. E. Mueller), ambele domenii având o istorie la fel de interesantă”118 geneza psihologiei se
împarte în trei momente principale:

1. Apariţia acesteia în secolele XVI/XVIII;

2. Progresele conştiinţei medicale: “Rolul social al medicului face din acesta


moştenitorul teologilor, iar funcţia medicală devine un aspect moral şi psihologic,
caracteristic unei societăţi civilizate.”119 ( G. Gusdorf);

3. Apariţia unui nou termen – psihiatria (creaţia lui Johann Christian Reil, sec. XIX
=medicinamentală).

Psihiatria va fi aceea care va încerca să restabilească comunicarea cu persoana izolată de


lume ca urmare a alienării psihice. O va face prin intermediul cuvântului. Apare în felul acesta
psihoterapia.
Actul medical implică un important aspect psihologic, în asemenea măsură încât, dincolo
de aspectele obiectiv-biologice, acest aspect subiectiv “emoţional-psihologic” nu poate fi
nicicodată neglijat. Orice act medical, care vizează restabilirea unor funcţii biologice tulburate,
trebuie dublat de o acţiune moral-psihologică a medicului curant, prin aceasta punându-se în
evidenţă valoarea psihoterapiei în medicină.

118
Constantin Enăchescu, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007, p. 206
119
Ibidem, p. 207

71
Cel care foloseşte primul termenul de “psihoterapie”, în istoria culturii, este Socrate, “la
acesta cuvântul având semnificaţia morală de “îngrijire a sufletului” (“psyche terapia”).”120
Definiţia psihoterapiei ne-o dă Watcon care “consideră psihoterapia drept o acţiune
planificată şi intenţionată, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct,
exercitată de către un psihoterapeut calificat (psiholog sau medic) asupra unui pacient. Ea
utilizează metode şi acţiuni specifice şi nu se poate confunda cu simpla acţiune caldă şi
simpatetică pe care o exercită, la nivel empiric, o rudă, un preot paroh sau un prieten foarte
apropiat.”121 . La aceasta adăugăm o definiţie pur laică, aparţinând lui A. Lalande: “Tratamentul
bolilor printr-o punere în acţiune a ideilor, imaginilor, stărilor afective, tendinţelor, voinţei şi a
altor fenomene mentale ale bolnavilor (igiena sufletului a lui Feuchtersleben, sugestia, etc.), în
scopul restabilirii echilibrului sufletesc şi moral al acestora.”122 Continuăm cu o definţie care
este mai aproape de domeniual nostru şi care explică şi certifică energia cuvântului: „După L.
Binswanger psihoteologia este exerciţiul medical care nu foloseşte nici mâna, nici instrumente
sau medicamente, nici lumină apă sau aer, electricitate, ci limbajul uman, cuvintele prin care un
om intră în contact unul cu altul, acţionând în felul acesta asupra lui.”123
De multe ori boala nu este ca o pecete pusă pe fruntea unui bolnav. De multe ori omul
sănătos are nevoie de un ghid, pe care repestându-l, urmărindu-i paşii, să fie ferit de boală. În
acest sens, datorită faptului că psihoterapia reprezintă un tratament psihologic, ea nu se adresează
doar persoanelor bolnave, ci se adresează şi omului sănătos aflat în dificultate.
Psihoterapia este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană care a primit o formare
psihologică încearcă, în mod conştient, prin mijloace verbale, să ajute o altă persoană sau un alt
grup de persoane să-şi modifice atitudinile emoţionale, socialmente inadaptate şi în care subiectul
este relativ conştient de reorganizarea personalităţii sale. Astfel psihoterapia vizază în principal
următoarele:

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află;

2. Reducerea sau eliminarea simptomelor;


120
Ibidem, p. 208
121
Psiholog dr. Maria Paşca şi Pr. dr. Teofil Tia, Psihologie Pastorală I – repere psihologice ale consilierii pastorale,
Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 139
122
Constantin Enăchescu, op. cit., p. 208
123
Ibidem, p. 208

72
3. Întărirea eu-lui şi a capacităţilor integrative ale pesonalităţii pacientului;

4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului;

5. Modificarea structurii pesonalităţii în vederea obţinerii unei funcţionări mai mature,


cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu;

6. Reducerea (sau chiar înlăturarea) acelor condiţii de mediu care produc sau menţin
comportamentele de tip dezadaptativ;

7. Modificarea opinilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea


înconjurătoare;

8. dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.124

2.1.1 Obiectivele psihoterapiei

Obiectivele psihoterapiei pot fi imediate şi de perspectivă. G. Ionescu ne explică:

1. vizează starea de sănătate a pacientului, urmărindu-se eliminarea anxietăţii,


reducerea simptomatologiei specifice; rezolvarea unor probleme limitate şi
raelizarea unei clarificări într-o zonă circumscrisă de conflict.

2. sunt orientate asupra reorganizării pesonalităţii şi ameliorării


comportamnetului. Astfel se urmăreşte reducerea intensităţii conflictului,
124
Psiholog dr. Maria Paşca şi Pr. dr. Teofil Tia, op. cit., p. 140

73
întărirea defenselor şi a capacităţilor interactive; reorganizarea structurilor
defensive, modificarea conflictelor inconştiente, fundamentale, redistribuirea
mai mult sau mai puţin profundă a investiţiilor afective, în vederea unei
dezvoltări armoniase a pesonalităţii, modificarea organizării personalităţii în
direcţia funcţionării adaptive şi mature.

2.1.2. Obiectul psihoterapiei

Obiectul psihologiei, al psihopatologiei şi psihiatriei, al psihanalizei şi psihoterapiei, îl


reprezintă omul, persoana umană: “… omul este o fiinţă care se semnifică şi aceasta are loc
chair acolo unde el este ascuns sau unde pare absent. De aici şi interesul major care se acordă
limbajului, tulburărilor organice ale limbajului şi problemelor lingvistice. Vorbirea este
funcţională, fie că este dreaptă sau oblică, coerentă sau disociată, deplasată, condensată, legată
sau liberă. Ea este mai mult decât relevantă pentru structurarea existenţei decât toate datele
immediate ale conştiinţei. În sensul acesta va trebui să considerăm obiectul psihoterapiei ca fiind
reprezentat de om, atât ca prezenţă, cât şi drept co-prezenţă.”125
Sunt foarte multe concepţii despre om. De-a lungul timpului, încă din antichitate, misterul
omului rămâne cel mai discutat, cercetat, disecat, rămânând marea provocare pentru ştiinţă dar şi
pentru religie. De ce? Pentru că omul nu poate trăi nici o clipă închis în prezent. El nu e satisfăcut
niciodată prin ceea ce îi dă prezentul. El speră la ceva mai mult de la viitor. El speră că poate
scăpa de greutăţile prezente în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, sa că va ramâne în
fericirea prezentă. El se transcende mereu spre viitor. Nicicodată nu socoteşte că a ajuns la
capătul drumului, care are totul şi pentru totdeauna în prezent. Chiar despre moarte nu crede că
va încheia existenţa lui. El aspiră spre absolut, care nu –i poate fi dat în viaţa pământească.
Nădejdea sădită în fiinţa lui nu-l lasă să admită că fiinţa lui e destinată unui sfârşit total prin
moarte. Heidegger, cel care a analizat o seamă de trăsături existenţiale ale fiinţei omului, n-a
văzut şi trăsătura esenţială a nădejdii. De aceea a conchis că omul este o “existenţă spre moarte”.
125
Constantin Enăchescu, op. cit., p. 208

74
Nădejdea nu poate admite că existenţa pământescă e singura pe care o are omul. Om nu e numai
cât se vede. Nădejdea nu se limitează la cele ce se văd şi se pot vedea în viaţa aceasta. Aceasta
arată că transcenderea trăită de un om nu e o simplă transcendere spre un viitor al vieţii sale
pământeşti, ci o transcendere adevărată spre existenţa sa de după moarte, în unire cu Absolutul.
Spuneam că există foarte multe diferenţe în legătură cu concepţia despre om şi aceasta
face să se deosebescă şi metodele terapeutice, iar dintre acestea cele de ordin psihoterapeutic.
Astfel în concepţia lui A. Berge, ca forme de vindeacre psihoterapeutică se disting trei tipuri126:

a. mecaniste sau explicative – orientate către descoperirea cauzelor răului,


pe care caută să le neutralizeze;

b. simptomatice sau actualiste - care urmăresc să neutralizeze efectele


actuale;

c. finaliste – care tind să restareze continuitatea psihismului şi buna


funcţionare libidinală, oferând gândirii sau activităţii scopuri noi şi
atrăgătoare, destinate atât să stimuleze dinamismul, cât şi să armonizeze
toate tendinţele fiinţei, făcându-le să evolueze în sens convergent.

2.1.3. Metodele şi tehnicile psihoterapiei.127

Terapia cognitivă postulează faptul că stările afective negative precum anxietatea,


depresia sau mânia sunt generate, menţinute şi chiar excerbate de modul distorsionat de gândire
al majorităţii oamenilo. Teraputul va trebui să-l ajute pe client să-şi recunoască acest mod de
gândire şi să-l modifice, dezvoltând la acesta din urmă nu un stil de gândire pozitiv, utopic, ci
unul realist. La baza acestu demers se află modelul tulburărilor psihopatologice elaborat de Beck,
model care evidenţiază rolul cogniţiilor în apariţia şi menţinerea stărilor afective negative.

126
Ibidem, pp. 219-220
127
Irina Holdevici, Tratat de pshihoterapie cognitiv-comportamentală, Ed. Trei, Bucureşti, 2009, pp. 30-42

75
Metodele şi tehnicile psihoterapiei trbuie alicate cu atenţie şi profesionist. Pacientul este foarte
sensibil şi bolnav. La baza acestora se află convingerile negative de bază care reprezintă un fel de
reguli de viaţă formate încă din copilărie şi întărite de-a lungul vieţii în urma interacţiunii cu
persoane semnificative din anturajul subiectului, de genul: „Trebuie să fac întotdeauna totul
perfect pentru a obţine aprobarea celorlalţi.
Demersul terapeutic cuprinde următorii paşi:

 Explicarea modului în care gândurilke generează stări afective;

Terapeutul va explica pacientului care este diferenţa dintre gânduri şi stări


afective, precum şi maniera în care gândurile le creează, le menţin sau le accentuează.

 Ajutarea clientului să sesizeze distincţia dintre gănduri şi faptele sale;

Pentru a realiza mai uşor distincţia dintre gânduri, sentimente şi fapte reale, este
indicată utilizarea modelului ABC a lui Albert Ellis (1994), în care A - reprezintă
evenimentul activator extern, B – convingerile referitoare la acesta şi C – consecinţele
care pot fi reprezentate de stări afective şi comportamente.

 Evaluarea intensităţii stărilor emoţionale şi a gradului de veridicitate al gândurilor


negative;

Terapeutul îl va învăţa pe client să diferenţieze intensitatea emoţiilor, precum şi


gradele diferite în care crede în gândurile şi convingerile negative. Clientului i se va cere
să evalueze pe o scală gradată de la 0 la 100 sau de la 0 la 10 intensitatea stărilor
emoţionale şi credinţa în veridicitatea gândurilor negative.

 Identificarea unor variaţii în cadrul unei convingeri specifice;

Terapeutul îl va ajuta pe client să sesizeze faptul că până şi în situaţia prezentă

76
convingerea respectivă se poate modifica sub aspectul credibilităţii sau forţei sale.
Întrebările adresate clientului sunt de tipul următor: “Ce se întâmplă când crezi mai puţin
în faptul că gândul tău negativ este adevărat?”.

 Idetintificarea distorsionărilor cognitive;

Iată câteva : gândirea dihotomică, suprageneralizarea, etichetarea, citirea


gândurilor, imperativele categorice, ghicirea viitorului, catastrofizarea, ignorarea
pozitivului, filtrarea negativă, respingerea contraargumentelor.

 Tehnica săgeţii verticale (Burns, 1989);

În acest caz este utilă exploatarea convingerilor negative care stau la baza
gândurilor negative automate. Întrebările adresate clientului vor îmbrăca forma
următoare: “Ce s-ar întâmpla dacă acel lucru va fi adevărat?” sau “Ce ar însemna pentru
tine dacă acel lucru ar fi adevărat?”.

 Evaluarea secvenţială a probabilităţii subiective de producere a unui anumit


eveniment;

Întrebările adresate clientului vor fi de tipul următor: “Care este posibilitatea ca


evenimentul x să se producă?” şi “Care ar fi posibnilitatea de producere a unui eveniment
pe o scală de la 0 la 100?”.

 Ghicirea gândurilor;

Terapeutul trebuie să prezinte clientului amnumite tipuri de gândiri negative şi


apoi să-l întrebe care dintre acestea seamănă cu ce-i trece prin minte.
Întrebări adresate:
“Îţi este greu să-ţi dai seama ce anume îţi trece prin minte atunci când te simţi asfel?”

77
2.2. Terapia Bisericii – elemete de psihoterapie aplicate în mijlocul

naturii. Misiune şi provocare contemporană.

Plecând de la termonologie afirmăm acţiunea prestată de terapeut asupra sufletului. Acest


“soma” a fost dintotdeauna un subiect de discuţie, un motiv de studiu aprofundat, o şansă de
ieşire a omului din normalitate. De cele mai multe ori misterul, senzaţionalul, extraterestrul,
nevăzutul l-a faşcinat pe om şi i-a alimentat această sete de cunoaştere sădită în fiinţa omului încă
de la creare.
Sentimentul religios al omului a existat peste veacuri, fiind alimentat de intervenţia divină

78
prin aşa-zisa revelaţie divină, finalizată prin gestul suprem divin al Întrupării Fiului lui
Dumnezeu prin care s-a trasat lumii firul comun care trebuie urmărit pentru finalitatea existenţei:
mântuirea. Totuşi nu toţi participanţii la această viaţă în Hristos sunt înzestraţi cu calităţile şi
însuşirile necesare înaintării pe această cale. De aceea creştinismul îşi dezvăluie caracterul
terapeutic pentru majoritatea membrilor după îndemnul hristologic: “Nu cei sănătoşi au nevoie de
doctor.”. Atunci am putea răspunde la întrebarea : Ce este psihoterapia ortodoxă?: “Pe lângă
obiectul soteriologic cunoscut, creştinismul este şi o realitate psihoterapeutică având drept scop
vindecarea interioară a omului. Tocmai această identitate aparte a creştinismului conferă teologiei
(creştine) valenţe de ştiinţă psihoterapeutică. (Vlachos, 1998)128
După sloganul “Fără Hristos vindecarea este cu neputinţă” observăm o altă definiţie a
psihoterapiei ortodoxe, prin care aceasta reprezintă o orintare religios-morală a psihoterapiei şi
care se întemeiază pe valori spirituale creştine.
Psihoterapia ortodoxă este antipodul oricărei violări a personalităţii, oricărei vulgarităţi,
oricărei minciuni, mistice morbide, manii a minunilor, oricăror trucuri psihice şi psihologice,
oricăror abordări mecanice ale tratamentelor bolilor sufleteşti şi trupeşti.
Cel mai corect este să înţelegem psihoterapia ca fiind ştiinţa despre sănătatea sufletească a
omului şi adevărata ştiinţă se găseşte doar în adevărata religie şi credinţă, şi care e aceasta?
Ortodoxia!: “După Sfântul Maxim Mărturisitorul, credinţa în Hristos naşte teama, teama
cumpătarea, cuprinzătoarea cumpătare naşte virtuţile, adică nădejdea, răbdarea şi îngăduinţa,
nădejdea în Dumnezeu naşte nepătimirea şi nepătimirea naşte dragostea. Astfel reiese clar că,
atunci când se denaturează credinţa, îndată sunt denaturate toate celelalte virtuţi şi omul nu
poate să dobâbdească reala nepătimire şi adevărata dragoste. De aceea Sfinţii Părinţi s-au
luptat pentru păstrarea credinţei. Sfântul Maxim îndeamnă: “Să păzim marele şi întâiul leac al
mântuirii noastre – vorbesc de frumoasa moştenire a credinţei”. Acela care are credinţă
autentică în Hristos “toate darurile dumnezeieşti laolaltă le are în sine”, după Sfântul Maxim.
Desigur, evlavia credinţei ortodoxe nu se geseşte numai în vorbe, ci şi în viaţă. “Căci nu în
cuvinte ci în fapte ne este evlavia”, spune Sfântul Grigorie Teologul. Dar rămânerea noastră în
credinţa ortodoxă ne dă posibilitatea de a a ne mântui.”129
Formarea psihoterapiei şi recunoaşterea ei oficială este raportată la sfârşitul secolului al
XIX-lea, însă cu mult timp înainte de aceste moment misiunea psihoterapeutică era îndeplinită de

128
Psiholog dr. Maria Paşca şi Pr. dr. Teofil Tia, op. cit., p. 150
129
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, pp.
12-13

79
drept de către preoţi.
Astăzi valoarea adevăraţilor terapeuţi a fost mânjită de numerosşi psihoterapeuţi care se
aseamănă tot mai mult vrăjitorilor medievali sau preoţilor păgâni, transformând psihoterapia într-
un strat amorf alcătuit din tot felul de surogate, începând de la tehnici hipnotice până la metode
şamanice, dansuri, transe cu nuanţe sexuale şi meditaţie sterilă în sfere abstracte, metode care pun
în pericol sănătatea sufletească.
Terapia sufletului îşi găseşte adevăratul suprt în cei care au cunoscut cu adevărat sufletul
Sinţilor Părinţi. În învăţătura patristică sunt cuprinse atâtea aspecte lămuritoare privind terapia
sufletului, încât a nu recurge la ele şi a nu le folosi în locul dubioaselor psihotehncici la modă, ar
fi nu numai o nechibzuinţă, ci şi o crimă, întrucât în lume sunt atâţia suferinzi cărora le poate fi
de ajutor numai adevărata terapie a sufletului ce se întemeiază pe sfinţenie, pe duhovnicie, şi care
îşi are obârşia la Iisus Hristos, singurul doctor adevărat al sufletelor şi trupurilor noastre.
“Instrumentul” de baza al psihoterapiei este cuvântul. Totuşi, psihoterapia este chemată să
acţioneze asupra omului mai mult duhovniceşte decât prin cuvânt. Deoarece cuvântul care nu este
înduhovnivit prin puterea de viaţă făcătoare a Duhului este o formă goală. Moştenirea Sfinţilor
Părinţi este baza psihoterapiei ortodoxe. Trăsătura distinctivă a psihoterapiei ortodoxe este
milostivirea creştină, împreună-pătimirea, laolată cu abilitatea de a folosi cunoştiinţele
psihoterapeutice.
Ca metodă de vindecare propunem ortodoxia care în traducere înseamnă credinţă
adevărată. Din studiul Sfinţilor Părinţi reiese clar că Ortodoxia nu este o filozofie sau o etică
seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Astfel, teologia ortodoxă se leagă mai
degrabă de medicină, decât cu filozofia: “Credem că deosebirea ortodoxiei de alte confesiuni şi
alte religii se află, în principal, în problema vindecării. Ortodoxia are un sistem terapeutic
desăvârşit. Cunoaşte sănătatea, priveşte cu sinceritate traumele omului şi recomandă un
desăvârşit mod terapeutic de comportare. Putem spune astfel că, atunci când credinţa este
denaturată, este deformată şi vindecarea omului. Atunci omul nu poate fi vindecat şi nu poate să
dobândească o adevărată relaţie şi comuniune cu Dumnezeu.”130
Este foarte important să punem început bun lucrării nostre. Avem nevoie de un ghid, de un
adevăr, de o credinţă dovedită, încercată, realizată, “dreapta credinţă”. Doar pe firul acesta noi
putem să conştintizăm cine suntem, ce suntem, unde mergem, cum suntem: “Un mare adevăr
asupra căruia atrage atenţia H. Vlachos, este acela că doar păstrând “dreapta credinţă”,
păstrând adeziunea la credinţa ortodoxă, omul poate să-şi păstrze nealterată puterea de a
130
Ibidem, p. 13

80
conştinetiza doza de patologic care i s-a infiltrat în fiinţă. Abandonând ortodoxia, i se corupe
simţul evaluării corecte a situaţei proprii şi nu mai poate conştientiza gravitatea maladiei care l-
a cuprins (Vlachos, 1998).”131
Înalt Preasfinţitul Hieroteos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos Grecia spune: “Îngăduiţi-
mi să spun că mi-am dat seama de aceste lucruri nu doar prin studierea cărţilor patristice. Pe de
o parte , am întâlnit părinţi duhovniceşti plini de har – preschimbaţi de harul lui Dumnezeu – şi
prin ei am putut înţelege scrierile patristice; pe de altă parte, prin experinţa mea pastorală. Ca
duhovnic, văd zilnic cum, pe lângă spovedanie, este nevoie şi de tămăduire. Mulţi se spovedesc,
dar nu se tămăduiesc. Este nevoie de un meşteşug aparte, astfel ca omul să se poată vindeca de
patimi. Toate aceste lucruri m-au făcut să cred că trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament
ţşi o ştiinţă a vindecării.”
Omul are atâta nevoie de vindecare şi caută în primul rând în preotul satului. În general
omul încearcă să se vindece în stadii avansate ale bolii, şi dacă în medicină se spune adesea - e
prea târziu, în Ortodoxie nimic nu e prea târziu, însă această realitate presupune o pregătire aleasă
a terapeutului, respectiv a preotului.
Astfel preotul ortodox terapeut are mai multe calităţi prin care îşi poate practica
chemarea de terapeut.
Prima calitate a preotului terapeut se referă la blândeţea cerută de Hristos şi dată ca
exemplu, şi de asemenea iubirea, acea poruncă sau îndemn fără de care nici un lucru nu este
posibil in demersul duhovnicesc-terapeutic: “Sfântul Maxim observă că “numai cine a cunoscut
slăbiciunea firii omeneşti a simţit experienţa puterii dumnezeieşti. Unul ca acesta, izbutind prin
ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutescă, nu va dispreţui niciodată pe vreu om”.
Prima calitate a unui preot psihoterapeut este deci sensibilitatea inimii, delicateţea interioară,
calităţi fără de care nu se poate lăsa înduioşat de durerea celui în suferinţă, nu poate vibra la
chinul semenului său.”132
Sfântul Teognost sublinează un adevăr atât de necesar preoţilor de astăzi prin care aceştia
trebuie să ia aminte să nu se umple de învăţăturile omeneşti ci să fie plini de har. Darul preoţiei
trebuie păstrat ca pe o comoară, ca pe lumina ochilor, păstrându-şi neprihănită cinstea de care s-a
învrednicit.
Peste toate preotul trebuie să fie smerit deoarece pentru a-l mântui pe om, Însuşi Hristos
Iisus “s-a smerit pe Sine” (Filipeni 2, 8).

131
Psiholog dr. Maria Paşca şi Pr. dr. Teofil Tia, op. cit., p. 151
132
Ibidem, pp. 150-151

81
Deasemenea preotul trebuie să fie vigilent, plin de toate virtuţile şi de toate harismele
Duhului Sfânt. Este dator să fie el însuşi mai întâi sfinţit de Sfintele Taine. “Preotul cu forţă
psihoterapeutică este deci preotul mistic. Doar o vieţiure duhovnicească la cele mai înalte cote îi
garantează preotului dobândirea puterii vindecătoare”.133
Credinţa ortodoxă este legată de tămăduiri. Tratamentul nu se poate desprinde de credinţă
ortodoxă, căci unul presupune existenţa celelilalte.
Credinţa este pe de o parte descoperire dumnezeiască pentru cei curăţiţi şi tămăduiţi, iar
pe de altă parte este calea cea dreaptă spre a ajunge la tămăduire, pentru cei care au ales să
urmeze “calea”.
Ceea ce am spus depre credinţă este valabil şi pentru teologie. Teologia este glasul şi viaţa
Bisericii. Iar Biserica este tărâmul teologiei ortodoxe. Întocmai cum au spus Sfinţii Părinţii
teologia este rugătoare iar rugăciunea este teologie. În predania patristică teologii sunt cei care Îl
văd pe Dumnezeu. Deci, teologia este roada vindecării omului dar şi calea de a ajunge la
tămăduire şi a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu: “Nicolae Cabasila descrie o parte a acestei
comuniuni şi slujiri la care a fost chemat omul. Am primit gândire, scrie, “ca să cunoaştem pe
Hristos, dorinţă, ca să alergăm spre Acela, am avut memorie, ca să îl purtăm pe Acela”. Toate
funcţiile şi lucrările sufletului trebuie să fie orientate către Dumnezeu şi astfel să se unească şi
între ele. Fiecare slujire a lucrărilor sufletului este să fie întoarse către Hristos. Pentru că nu
omul este prototipul lui Hristos, ci Hristos este arhetipul omului. Omul este icoana icoanei, adică
este creat după chipul lui Hristos, Cel care este chip al Dumnezeului celui nevăzut (Col. 1,
15).”134 Deasemenea prin aceasta avem posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu ca Treime:
“Posibilitatea cunoaşterii Sfintei Treimi este rezervată conţinutului revelaţional, la care se
adaugă şi starea de curăţire morală împreunâ cu trăirea duhovnicească care ne descoperă
misterul atât cât îi este omului cu putinţă”.135
Terapia omului prin natură începe de la considerentul ca el să-şi cunoască puterea,
menirea, importanţa existenţei lui şi a misiunii cosmice pe care o are. De fapt în gândirea
patristică omul nu e niciodată separat de cosmos. Sfântul Maxim Mărturisitorul , ca reprezentant
principal al acestei gândiri, ne explică diferenţele între cele două existenţe dar şi
intercondiţionarea existentă: “Sfântul nu separă omul de cosmos, deşi- dând prioritate
evenimentului uman în univers - distinge strict umanitatea de restul creaţiei (gândirea modernă
are de învăţat din această nuanţare, pentru că a distinge nu înseamnă a separa). Etalarea acestei
133
Ibidem, p. 155
134
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 15
135
Pr. Mihai Himcinschi, Doctrina trinitară ca fundament misionar, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 47

82
viziuni realiste, de care Părinţii dinainte obişnuiau a se feri (din cauza umbrelor culturii antice,
care mai zăboveau în multe minţi creştine), este explicabilă prin faptul că, de acum (secolul al
şaptelea), Biserica biruise panteismul grosier al antichităţii, care dizolva persoana umană în
"marele tot". Ultima întemeiere a acestei viziuni nu este însă conjuncturală; este vorba de faptul
întrupării Cuvântului, prin care universul a fost redescoperit qua creaţie (fiind de altă natură
decât Dumnezeu) şi prin care omului i s-a revelat mareţia chemării de a deveni fiu al lui
Dumnezeu.Constatând că omul este simultan muritor, în ce priveşte aspectul său exterior, şi
nemuritor, prin aspectul lăuntric (constituţia de imagine creată a lui Dumnezeu), sfântul Maxim
afirma diferenţa sufletului raţional şi gânditor (persoana) faţă de animale şi faţă de orice alte
făpturi, dată fiind evidenta lui unicitate. [Afirmaţia consuna cu spusa Domnului că lumea toată
nu valorează cat sufletul omului.] Totuşi, dincolo de afirmarea superiorităţii persoanei, sfântul e
conştient de corespondenţa ontică dintre omenire şi restul creaţiei, de faptul că se
intercondiţionează (allelois tafta periechomena).”136
Marele nostru teolog Dumitru Stăniloaie merge pe acelaşi gând, întărind afirmaţiile
patristice, arâtând de asemenea responsabilitatea cosmică a omului şi vocaţia universului spre
umanizare.
Iată cât de importantă este înţelegerea relaţiei om-natură. Aş zice că dacă vrei să te
vindeci prin natură sau tratamente psihologice naturale trebuie să înţelegi că natura aşteaptă să o
vindeci tu. Bineînţeles resursele naturii sunt foarte mari. De aceea încă putem trîi modest pe
pământ, cu toate că efectele ditrugerii mediului sunt foarte mari din punct de vedere ştiinţific.
Pământul – acel mic punct din univers – este pentru noi o imensitate, chiar dacă uneori îl
putem cuprinde, cu ochii, cu mâna, cu cuvântul. Măreţia lui Dumnezeu se vede de la o milă
distanţă! Cum? Doar planeta noastră este atât de aproape de soare cât să avem căldură şi viaţă şi
totuşi este atât de departe cât să nu ne topim. Deasemenea cum? Earth-ul este atât de departe de
soare cât să nu îngheţe ţi atât de aproape cât să fie lumină. În limitele ştiinţei ne întrbăm cum din
miliardele de obiecte zburătoare din univers zboară uneori milimetric pe lângă raza de pericol
pentru pământ.cine a dat aceste legi? Pentru că dacă am da răspunsul: de la sine, am fi idioţi. Dar
iată adevăratul răspuns: Cineva, o inteligenţă supremă, un Duh, o Putere – Dumnezeu.
Omul de rând a conştientizat spaţiul şi existenţa dând pământului un rol extrem de
important. Şi astăzi noi percepem concret pământul (ca şi omul din paleolitic) ca o platformă
solidă şi imobilă, care este suportul nostru şi al tuturor fiinţelor şi obiectelor terestre.

136
www.crestinortodox.ro/sanatate-si-stiinta/72641-implicatii-ecologice-in-cugetarea-sf-maxim-marturisitorul,
Sincel, 01.07.2009, ora 20

83
Pământul în calitatea lui materială de a susţine atâtea fiinţe şi obiecte are în acest scop
forţe tainice. Iată-le! Deşi sfericitatea pământului a fost susţinută încă din antichitate (mai ales de
Ptolemeu), scolastica a negat-o cu îndârjire. Chiar în epoca lui Columb şi a lui Magelan, Curia
romană condamna existenţa antipozilor. O eronată interpretare a geometriei sacre, se opunea ideii
că oamenii, ia antipozi, pot avea direcţia "în sus" inversă. Ori, această direcţie concretă în sus"
era confundată cu localizarea cerurilor (în sens de lume spirituală) care, evident, este metaforică.
Dar vremurile au trecut ... Ulterior s-a putut afla nu numai forma pământului, dar şi
greutatea sa şi faptul că interiorul său este plin şi cald, căldura sporind într-un gradient liniar până
la centrul său, unde ajunge la cca. 28000 grade Celsius.
De asemenea presiunea la care sunt comprimate structurile terestre urcă şi ea, spre miezul
planetei, unde ajunge la valori de ordinul 1,5-3 milioane de atmosfere.
Sfera noastră pământească nu are un interior stabil, fix, ci este sediul unor procese fizice
şi chimice care implică un continuu tumult energetic. E drept că sâmburele pământului (nucleul
intern) este un nucleu gigantic, extrem de dens, metalizat şi fierbinte şi cu o rază de 1270 km. În
jurul acestuia s-a crezut că se află straturi sferice, concentrice, mai puţin dense şi mai putin
fierbinţi.
Modelul acesta al stratificării interne a conţinutului pământului, se bazează pe
discontinuităţile observate (în cursul explorărilor cu unde) la adâncimi de 50 km, 2900 km şi
5100 km (discontinuitatea Gutenberg). În felul acesta s-au separat nucleul intern (deja amintit),
nucleul propriu-zis până la discontinuitatea Gutenberg şi mantaua până la adâncimea de 50 km
(discontinuitatea Mohorovici). Se pare ca stratificarea respectivă nu este chiar riguroasă
(Ramsey) şi că nu ar fi vorba de existenţa unor sfere concentrice complet definite. Foarte aproape
de suprafaţă (relativ faţă de mărimea razei terestre) se află o pătură fluidă ce înconjoară toate
straturile subiacente, ca un ocean de magmă.
Pe acest ocean plutesc nişte structuri solide, gigantice, aşa numitele plăci tectonice, care
se mişcă (e drept, extrem de lent), unele în raport cu altele. Când se îndepărtează ele antrenează
partea din litosferă, care se sprijină pe ele şi determină acea milenară deplasare sau derivă a
continentelor. Când se apropie şi se ating, se produc nişte acumulări de energie care provoacă
încreţirea litosferei (şi deci formarea munţilor sau abisurilor) sau zguduirile pe care le percepe
sub forma cutremurelor (singura mişcare terestră pe care o putem detecta senzorial, ca atare).
De circa 4,5 - 5 miliarde de ani pământul este sediul unor continue activităţi interne ale
cărei semne sunt, în afara de cutremure, erupţiile vulcanice, activităţi care explică şi fenomenele
de metamorfism, curenţii de convexiune, ş.a. Unul din rezultatele acestei dinamici intraterestre

84
este formarea rocilor de tot felul şi toate transformările pe care le-au suportat, le suportă şi le vor
suporta încă multe miliarde de ani de aici înainte.
La suprafaţa sferei terestre solide, fiind reunite o serie de condiţii excepţionale, s-a
organizat în înşiruirea ultimelor milioane de ani, materia vie a cărei ansamblu formează biosfera.
Limitele planetei noastre nu sunt reprezentate de limitele componentelor sale solide. Pe
vaste întinderi găsim hidrosfera (pătura lichidă a apelor, mări şi oceane), iar deasupra tuturor
pătura gazoasă a atmosferei de cea. 1000 km, în care specialiştii au descris troposfera (până la 40
km) separată prin tropopauză de stratosferă, care se întinde până la 40 km unde se afla
stratopauza (la nivelul căreia se găseşte concentraţia maximă a vestitei pături de ozon, fără de
care nu am exista). Urmează mesosfera până la cca. 90 km care e separată prin mesopauza de
termosferă care ajunge până la 1000 km de scoarţa pământului. Pe toată întinderea pământului
există un gradient de rarefiere a gazelor ce o compun, gaze care între 60 şi 600 km sunt ionizate
(formând ionosfera). În ionosfera există un vast câmp electric format din straturi concentrice sau
pături de gaze ionizate cu concentraţii electronice variabile. Variaţiile depind de cicul
diurn, ciclul anual şi ciclul activităţii solare. Noaptea predomină straturile E şi F; ziua patura F
se şcindează în două pături distincte (F1 şi F2) şi uneori apare şi pătura D. Printre altele ionosfera
influenţează transmisiunile radiofonice. Pe măsură ce ne depărtăm de scoarţa, temperatura scade
progresiv cu 6,5 grade Kelvin pe km până la mesopauză pentru ca apoi să urce la cea 500 grade
Celsius (care exprimă temperatura kinetică a particulelor) (A.N. Nica). Nu trebuie să uităm că
termosfera este pătura aurorelor boreale. Dincolo de atmosferă (dincolo de 1000 km) se află
exosfera care constituie zona marginală a planetei noastre.
Neliniştea continuă din interiorul pământului, mişcările de ansamblu ale nucleului şi
miscările regionale crează curenţi electrici telurici. Aceştia, la rândul lor generează în jurul
pământului un puternic câmp magnetic (care orientează acul busolei) şi al cărui aspect matematic
a fost descris de Gauss. Acest câmp este foarte asemănător cu cel al unei sfere obişnuite
magnetizate. Axul său însă nu trece prin centrul pământului şi polii săi nu coincid cu polii
geografici (ai axei de rotaţie) ai planetei. Polul Nord se află la 74 grade latitudine nord şi 259
grade longitudine est, iar Polul Sud la 68 grade latitudine sud şi 144 grade longitudine est).
Intensitatea acestui câmp este descrisă în termeni de "elemente magnetice". Acest câmp
nu este stabil şi suferă o lentă (seculară) variaţie. Peste acest câmp magnetic se suprapun
manifestări magnetice secundare provocate de unii curenţi tehnici ce iau naştere în ionosferă şi de
influenţa erupţiilor solare.

85
Aurorele boreale nu sunt decât evidenţieri ale liniilor de forţă ale câmpului magnetic
terestru, provocate de unele radiaţii corpusculare emise de soare în anumite condiţii. Tot
emisiunile solare sunt la baza acestor dezordini acute, denumite plastic: furtuni magnetice care
răscolesc câmpul magnetic terestru. Extinderea câmpului magnetic în altitudine este foarte mică
la ecuator. Ea creşte pe măsură ce ne apropiem de poli.
Prezenţa (extensia) pământului în spaţiu se face departe de scoarţa terestră şi prin inelele
sau centurile descoperite în 1958 de J.van Allen. Aceste inele sau centuri sunt dezvoltate
circumecuatorial şi inexistente la poli. Primul inel este dezvoltat în special la nivelul unei distanţe
de cea 3000km de suprafaţa pământului, în timp ce al doilea inel îşi are maximul de prezenţă la o
înălţime de 15.000 - 20.000 km. Acest inel ajunge până la o înălţime egală cu circa 6 raze ale
pământului (aproximativ 38.000 km).
Prima centura este formată din neutroni, protoni şi electroni.
A doua centură cuprinde, mai ales, particule provenite din soare (în special atomi de
heliu) aduse de vânturile solare.
Structurarea acestor centuri este determinată de câmpurile magnetice. E vorba de particule
provenind predominent din radiaţiile cosmice captate (trapped) de câmpul magnetic terestru.
"Materia" lor este aşadar extraterestră. Ele formează în fond limitele materiale ale planetei
noastre.
La nivelul acestor inele materia terestră vine în contact cu materia sideral,ă reprezentată
de acel praf meteoric, care pătrunde în atmosferă şi cu care pământul este permanent bombardat.
Nu este vorba numai de meteorii vizibili (stele căzătoare), nici de meteoriţii ce cad pe pământ, ci
de acele particule minuscule de meteoroizi, cu un diametru mediu de 20 microni. Ele se
distribuie de la soare şi cele mai multe depăşesc cu mult distanţa soare-pământ, îndreptându-se
spre periferia sistemului solar.
"Agitaţia" intraterestră este şi izvorul altor fenomene energetice care "iradiază" din
adâncurile Terrei. Se cunoaşte căldura, se cunosc curenţii telurici electrici şi se cunosc şi unele
emisiuni sonore (fenomenele geofonice).
Cel mai important impact îl are pământul prin forţa de atractie pe care o exercită masa sa,
forţă care stă la baza câmpului gravitaţional terestru ce determină aderarea corpurilor terestre (şi a
noastră), la scoarţa pământului, căderea corpurilor şi fenomenele de mecanică cerească, ce
condiţionează cinematica planetei noastre şi influenţa ei asupra celorlalte componente ale
sistemului solar (în special a lunii) şi evident asupra rachetelor şi sateliţilor.

86
Câmpul gravitaţional terestru variază cu relieful, cu latitudinea (e mai puternic la poli
decât la ecuator) şi cu altitudinea (un principiu conform legii lui Newton). Forţa de atracţie a
pământului asupra diferitelor obiecte terestre rezultă din diferenţa dintre atracţia centripetă,
determinată de masa planetei şi forţa centrifugă creată de rotaţia ei.
Încă din antichitate se cunosc oameni dotaţi şi educaţi special care pot detecta (în general
cu o baghetă specială, numită uneori "virgula lui Mercur") nişte semnale ce provin din pământ,
semnale care indică prezenţa unor zăcăminte minerale, unor ape freatice ş.a.m.d. (Din cauza
acestei baghete, radiesteziştii au mai fost numiţi "bacillogiri"). Existenţa şi posibilitatea de
utilizare a acestor semnale nu este acceptată de ştiinţele convenţionale, care le resping. Ele sunt
privite ca nişte fanteziste pseudopercepţii, a unui fenomen ce nu poate fi obiectivat şi măsurat cu
metodele fizice şi ca atare, inexistent. Cu toate acestea, în istoria culturii şi a ştiiţelor
neconvenţionale, se menţionează această disciplină denumită de unii radiestezie, de alţii
rabdomantie şi de anglo-saxoni dowsing.
Iată că pământul are multe forţe care încă ne ţin în existenţă, dar are şi limite. Balansul
corect menţinut este realizat de Dumnezeu. O mică greutate în plus şi am fi pierduţi.
Dumnezeu ţine existenţa prin unealta Lui cea mai de preţ – omul. Prin această stare omul
se deosebeşte de cealalaltă creţie, vie sau amorfă. Acum se descoperă de ce omul este mai special,
deosebit. El este chemat să păstreze echilibrul dintre bine şi rău în existenţă, pentru că omul este
chipul lui Dumnezeu în creaţie.
Concepţia chipului lui Dumnezeu în om se dezvăluie pe trei căi: ca imago Dei – imaginea
originală a oamenilor; ca imago Christi – vocaţia mesianică a oamenilor; ca gloria Dei este homa
– transfigurarea eshatologiei omului.
Prima cale – imago Dei – se referă la imaginea lui Dumnezeu imprimantă original în
fiinţa omului care îi face pe oameni deplini, egali unii cu ceilalţi şi comunitatea lor omenească şi
nu despărţirea persoanei umane în trup şi spirit, nici separarea oamenilor în stăpâni şi supuşi sau
pe seama separării umanităţii în diferite clase, o gândire care este cheia relaţiei între om şi creaţie,
şi o posibilă rezolvare ca stare terapeutică, a problemelor de interes eco-teologic-duhovnicesc:
“Din firea oamenilor ca imagine (chip) a lui Dumnezeu se deduce predestinarea specială spre
stăpânire. Această consecinţă nu este reversibilă. Popoare, rase şi naţiuni care se avântă spre
Dumnezeul lumii nu ajung prin această imagine a lui Dumnezeu, locţiitor al său, sau
“Dumnezeu prezent” pe pământ, ci în tot cazul, mostre. Această stăpânire legitimată
dumnezeieşte, oamenii o exercită numai în calitatea lor de imagine a lui Dumnezeu”.137
137
Jurgen Moltmann, op. cit., p. 272

87
A doua cale dezuvăluie finalitatea diaologului pământesc între Dumnezeu şi umanitate,
dialog care îşi pune amprenta şi asupra destinului creaţiei: “Hristos este chipul şi cinstea lui
Dumnezeu cel nevăzut pe pământ. În comuniunea sa oamenii devin ceea ce sunt predestinaţi să
fie. Odată cu îndreptarea şi în cursul procesului de sfinţire, lor le este făgăduită proslăvirea”.138
Aceasta are legătură şi cu stăpânitorii acestui veac, o piesă importantă, azi, din puzzel-ul
distrugerii relaţiei omului cu natura, care în perspectiva eshatologică vor fi învinşi de Mielul cel
junghiat: “Mielului îi aparţine domnia lumii. Ar fi fals dacă am căuta dominium terrae în altceva
decât în domnia lui Hristos, în alte stăpânii şi puteri, în autoritatea (violenţa) statului ori în
puterea tehno-ştiinţei. Perspectiva proslăvirii eshatologice pe temeiul îndreptării (restaurării)
mesianice şi sfinţirii şi pe baza predestinării originare a omului nu permite o împărţire a
autorităţilor, ci este deplină şi cuprinzătoare, căci este mântuitoare”.139
Ultima cale care se transcede dincolo de realitatea acestei lumi arată cât de important este
omul pentru Dumnezeu, că nu e o simplă creatură, că existenţa lui pe pământ nu trebuie să lase
urme de rău şi că până la urmă relaţionarea om-creaţie va fi un stâlp al existenţei viitoare:
“Precum creaţia este zidită pentru sabat, tot astfel oamenii ca icoană a lui Dumnezeu sunt zidiţi
pentru slava dumnezeiască.(…)Prin proslăvirea lui Dumnezeu, făpturile, zidite ca şi chip a lui
Dumnezeu, ajung la rândul lor la împlinirea predestinării lor. (…) Indiciile tradiţionale biblice
legate de proslăvirea eshatologică a lui Dumnezeu şi a oamenilor au fost deja numite: oamenii
sunt ultimele făpturi dinaintea sabatului şi au fost zidite pentru sabat. Oamenii sunt făpturi
sacerdotale şi stau în faţa lui Dumnezeu pentru pământ şi în faţa pământului pentru Dumnezeu,
iar în calitate de chip al lui Dumnezeu pe pământ, oamenii reflectă slava lui Dumnezeu. Ei nu
sunt numai delegaţi ci, deasemenea, şi modalitatea de arătare a lui Dumnezeu în creaşia Sa.”140
Faptul că noi oamenii putem schimba ceva este real, chiar dacă ni s-ar părea că ceea ce
vrem să schimbăm, în cazul nostru ideea relaţiei om-natură, este ceva imposibil, ceva uriaş, doar
Întruparea lui Hristos a putut face posibil acest lucru prin faptul că omul adevenit icoană a lui
Dumnezeu: “Prin Fiul şi prin ceea ce sunt icoane a lui Dumnezeu pe pământ, oamenii primesc
intrare (trecere) la Tatăl. În calitate de chip al lui Dumnezeu, oamenii sunt icoana Treimii
întregi, în care ei ajung conform chipului (icoanei) Fiului: Tatăl zideşte, mântuieşte (salvează) şi
desăvârşeşte oamenii prin Duhul în chipul (icoana) Fiului”.141

138
Ibidem, p. 273
139
Ibidem, p. 276
140
Ibidem, p. 276
141
Ibidem, p. 294

88
Omul modern crede că întru sine se legiuiesc toate, se rostuiesc toate, toate se închipuiesc,
dar tot ceea ce gândeşte în acest registru este numai închipuire. Goliciunea de chip a legislaţiei
seculare contemporane rezidă în lipsa acută a mediului legislativ de element de raportare şi de
ancorare în transcendent.
În mediual ancestral, în zorii civilizaţiilor teocentrice, mediual legislativ avea o consonată
revelată. Pomenesc această perioadă datorită faptului că în Noul Testament nu se mai vorbeşte
despre antropogeneză, despre naşterea după trup, decât ca remember, ci se vorbeşte despre
naşterea din Duhul Sfânt ( Ioan cap. 4). Deci o coordonată fundamentală a legilor vieţii trebuie să
fie cea pnevmatoformă, şi astăzi tocmai aceasta lipseşte.

Pentru a putea dovedi pe de o parte latura duhovnicească pământească a omului şi pe de


altă parte latura duhovnicească a omului, unelte cu care el poate stăpâni pământul, vom încercă să
deosebim omul de animale. S-a spus deseori că omul este un anumal îndumnezeit. Nu mai
amintim de evoluţionism. Dar să ne luminăm. Există o mulţime de încercări de a-l defini pe om.
Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson si Blaga, un animal care fabrică
unelte. Pentru Feuerbach, omul este ceea ce mănâncă.
În sfârşit, pentru Darwin şi adeptii lui, omul nu este decât o prelungire a maimuţei, iar
Thomas Hobbes face o afirmaţie care pare să curme orice aspiraţie la nobleţe a omului. Pentru el,
omul este lup omului. Unii, precum Nietzsche, pun la baza fiinţei umane voinţa de putere, iar
Freud vede în om un ghem de instincte peste care domneşte sexualitatea, care determină orice
activitate a omului (libido). Omul mai este văzut de unii şi drept un animal care iubeşte frumosul.
Desigur, această afirmaţie, precum şi cea a lui Pascal, care pune în faţă raţionalitatea şi conştiinţa
morţii, par să nu excludă din alcătuirea fiinţei umane şi un oarecare fior metafizic.
În ce ne priveşte, credem că toate aceste afirmaţii se potrivesc omului, însă nici una din
ele nu poate fi luată drept adevăr cuprinzător. Da, omul este un animal - dar un animal
îndumnezeit! Astfel rezuma teologul grec contemporan, Panayotis Nellas, concepţia generală a
Sfinţilor Părinţi despre om. Şi aceasta este singura însuşire dintre toate câte i se pot atribui
omului, capabilă să-l smulgă din lumea animală şi să-l înalte deasupra ei. De aceea vom încerca
să o desfăşurăm.
Se pare că a vedea în om doar un animal cu conştiinţa morţii, nu înseamnă a-l deosebi de
fiinţele iraţionale. Chiar dacă l-am numi animal care se roagă, totuşi nu am rezolva mare lucru în
acest sens. Pentru a fi om, este nevoie de mai mult.
Experienţa ştiinţei moderne dovedeşte că animalele pot fi mai mult decât s-a crezut multă

89
vreme despre ele. Fără să acceptam unele exagerări care se fac în acest sens, potrivit cărora
animalele pot deveni superioare omului, ţinem totuşi să amintim un pasaj interesant al
Psalmistului. În Psalmul 103, "puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu hrana
lor". Iată un amănunt de scandal atât pentru materialişti, cât şi pentru misticii minori care,
atribuind omului trăirea metafizică, gândeau ca l-au separat pentru totdeauna de lumea animală.
Animalele se roagă, trăiesc o relaţie tainică cu Dumnezeu, iar Dumnezeu le poarta de grijă,
deoarece ele sunt destinate omului - făptura iubită a lui Dumnezeu, rodul iubirii Creatorului. De
aceea Noe primeşte porunca să ia cu sine în corabie nu doar din "animalele curate", ci chiar şi din
cele "necurate", câte o pereche, "ca să le păstreze soiul pentru tot pământul" (Fc. 7, 2), iar
proorocul David spune: "oameni şi dobitoace vei izbăvi Doamne" (Ps. 35, 6).
Animalele se supun poruncilor dumnezeieşti, încât Dumnezeu îşi face cunoscută voia Sa
oamenilor prin intermediul animalelor. Atunci când Valaam vrăjitorul, împotriva voii lui
Dumnezeu, s-a pornit pe asină sa ca să-i binecuvânteze pe moabiţi, "Îngerul Domnului s-a sculat,
ca să-l mustre pe cale". Moise ne spune că asina a văzut Îngerul Domnului, pe care Valaam nu-l
vedea (şi de aceea o bătea, căci asina în tot felul se împotrivea să mai meargă). Şi iată că
"Domnul a deschis gura asinei, şi aceasta a zis către Valaam: "ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum
pentru a treia oară?". În cele din urmă, Îngerul se arată şi lui Valaam. Acesta cade cu faţa la
pământ, iar cuvintele pe care le aude din gura îngerului sunt acestea: "De ce ai bătut asina ta de
trei ori? Eu am ieşit să te împiedic, deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea; şi asina,
văzându-mă pe mine, s-a întors de la mine de trei ori până acum; dacă ea nu s-ar fi întors de la
mine, eu te-aş fi ucis pe tine, iar pe ea aş fi lasat-o vie" (Num. 22, 21-33).
Iată că Dumnezeu preferă să se arate mai degraba şi să cruţe un dobitoc decât un om care
Îi este duşman, în cazul dat, vrăjitorul Valaam. Cu toate că nu putem spune despre Valaam că nu
avea cunoştinţă de Dumnezeu şi nici măcar că nu se ruga Lui (căci ni se relatează mai sus că se
ruga), totuşi vedem că, prin atitudinea sa, om fiind, se coboară mai jos decât dobitoacele.

Aşadar, ce este aceea ce îl ridică pe om deasupra animalelor?

Dacă am văzut că şi animalele se roagă (şi se ştie că au şi conştiinţa morţii), despre om


trebuie să spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca şi Dumnezeu, şi nu
numai ca are conştiinţa morţii, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! Aşadar, ceea
ce îl deosebeşte pe om de dobitoc, este calitatea de a-şi însuşi o învăţătură concretă şi corectă
despre Dumnezeu, pe care să o transmită şi altora. Omul are sădită în fiinţa sa nevoia de a

90
răspândi ştiinţa despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: "învăţa-voi pe cei fărădelege căile
tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce". Îndeplinind această condiţie, omul începe să nu
mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult.
În persoana lui Valaam, pe care Dumnezeu îl tratează ca pe o fiinţă inferioară asinei,
credem că se are în vedere omul eretic, duşman al lui Dumnezeu. Acesta, deşi se roagă, se roagă
greşit. Şi din aceasta cauză, el nu este o fiinţă teologică, degradând (vom vedea mai târziu de ce)
mai jos decât asina sa. "Teolog este cel care se roagă corect", spunea Evagrie Ponticul. Iată deci
prima însuşire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o învăţătură (concreta şi
corectă) despre rugăciune şi despre Dumnezeu. Această învăţătură nu poate să existe în afara
Bisericii, în care Dumnezeu "Şi-a dat întâlnire cu oamenii" şi care, după chipul unicităţii lui
Dumnezeu, este una şi indivizibilă. Aceasta Biserica este Biserica de Răsărit.
Iată am văzut ce importanţă are omul faţă de celelalte fiinţe vi şi nu numai. Această
superioritate nu presupune tiranie. Această putere a omului i-a fost dată din iubire, acelaşi
sentiment care trebuie să existe şi între om şi celelalte. Acest „handicap” al naturii şi animalelor
nu le fac neînsemnate ci le conferă acestora o grijă deosebită din partea celui înzestrat cu
capacităţi în acest sens. Vorbind simplu dacă am omorî o muscă nu e nici o catastrofă. Vorvind
complex ne-am întreba ce s-ar întâmpla dacă am omorî toate muştele? Ecosistemul, acel lanţ
natural care permite funcţionarea pământului , ar fi distrus. Iată importanţa pe care o are chiar şi o
muscă dar şi problemele ce ar apărea la dispariţia ei.
Întreaga creaţie primeşte de la Absolutul divin la procreere un destin,un scop,o valoare.
Cel care ne ghidează în descoperirea adevăratului destin al creaţiei este Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Astfel aflăm ca destin al creaţiei:transfigurare si înverşunare. În pledoaria în acest
sens descoperim intercondiţionarea om-creaţie:’’ Îndrăznind să le unească pe toate ale sale cu
Dumnezeu, omul, sinteză a creaţiei sensibile şi inteligibile, fiind microcosmos, asumă, uneşte şi
ridică în sine universul, devenind un macrocosmos (cf. Ambigua, 7i). Experienţa îndumnezeirii
omului devine în acest fel premisa îndumnezeirii creaţiei întregi(cf. Ambigua, 7h), ceea ce
implică şi o umanizare a lumii, pentru că energiile divine se revarsă în fiinţa acesteia prin omul
teotizat, ca în coborarea Duhului Sfânt prin Hristos (Dumnezeu înomenit şi om îndumnezeit)
către Biserică (aceasta fiind, cum deja am spus, forma desavârşită, anticiparea formei
eshatologice a creaţiei)’’.142

142
www.crestinortodox.ro/sanatate-si-stiinta/72641-implicatii-ecologice-in-cugetarea-sf-maxim-marturisitorul,
Sîncel, 01.06.2009, ora 22

91
Misiunea terapeutică ortodoxă îşi găseşte un prim răspuns adevărat în demersul vindecării
noastre prin creaţie. Faptul că omul se confunda cu cosmosul, cum că cosmosul n-ar fi altceva
decât om, ne arată locul de pornire al tratamentului terapeutic –sinele, fiinţa umană, interiorul
nostru- şi nu numai, întăreşte conştiinţa umană de responsabil primat asupra destinului
universului:’’ Fiinţa conştientă şi liberă, stăpână peste natura proprie şi peste natura creaţiei,
liber faţă de toate cele din el, din jurul său şi de sub el (în măsura în care s-a angajat în
experienţa vieţii virtuoase), paradoxal, omul nu este totuşi altceva decât cosmosul, în ce priveşte
natura sa, dar este conştiinţa creaţiei’’.143 E vorba de o conformitate structurala şi de o
intercondiţionare, omul trăind în sine tot ceea ce presupune fiinţa creată, iar cosmosul devenind
tot ceea ce trăieşte omul. Omul se ridică din "pământ", din tensiunile şi repetiţiile proprii naturii
complexe a creaţiei, şi prin aceasta cosmosul e ridicat la unitatea fiinţei adunate (prin vieţuirea
virtuoasă şi mai ales prin experienţa îndumnezeirii) a omului. Desigur, e la fel de posibil şi
drumul invers, al universului supus entropiei, deşertăciunii (cf. Romani, 8, 19-23), din cauza
omului care, eşuând în a se ridica din pământ, se lasă circumscris experienţei mortifere a naturii
universului. Destinul creaţiei este prescris, rămânând numai ca omul să-şi împlinească, în Hristos
şi Biserică, menirea; păcatul, renunţarea la vieţuirea teandrică, nu face decât să amâne împlinirea
acestui destin. Conformitatea structurală a omului şi a lumii este, cum am văzut, şi conformitate
de sens, pentru ca aşa cum omul, murind, înviază, tot astfel cosmosul, "îmbătrânind şi murind",
renaşte tânăr. La fel, aşa cum în starea/viaţa viitoare, trupul se face asemenea sufletului, făptura
văzută devine asemenea celei nevăzute (nu avem acum, pentru această stare, decât analogia
trupului înviat al Domnului şi transparenţa icoanelor).
Sfântul Maxim continuă întărind misiunea sfântă a omului pe care-l numeşte „agent al
sporirii lumii” angajat de Dumnezeu pentru marea operă de organizare şi împlinire a creaţiei.
Astfel este punctul de legătură între cele cinci distincte ale lumii: „Aflându-se în mijlocul unei
realităţi divizate existenţial - e vorba de cele cinci distincţii fundamentale [Acestea sunt (de "sus"
în "jos", cum sunt descrise în Ambigua, 106): necreat-creat, invizibil-vizibil, cer-pământ, lumea
locuiţa/civilizată-paradis/vieţuirea duhovnicească, femeie-bărbat.] -, omul are de activat
comunional raţiunile celor distincte, astfel că, prin toate ascensiunile sale, el operează tot atâtea
unificări între cele distincte, pentru ca apoi, unindu-se omul cu Dumnezeu, toate să se unească o
dată cu el, în el şi prin el cu Dumnezeu”144. Aceste distincte au apărut în lume odată cu apriţia
păcatului. Din răzvrătirea produsă la porunca Domnului care s-a supărat aşa de mult pe om la

143
Ibidem
144
Ibidem

92
cădere după cum ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Adam a fost alungat din Rai însă
despărţirea a fost foarte grea pentru că nu era o legătură trupescă între Adam şi Rai, ci o legătură
duhovnicească, de aceea spune Hronograful că Adam a plâns 40 de zile la uşa Raiului. Lacrimile
nu au fost în zadar pentru că au înduplecat mânia lui Iahve. Sfântul Isaac Sirul explică: noi Îl
putem vedea pe Dumnezeu de aici de pe pământ prin cei doi ochi ai sufletului; unul din zidiri prin
contemplaţie şi celălalt prin viaţa duhovnicească ca împlinire a poruncilor şi care are ca locaţie
centru nostru inima.
Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă această sete a omul de iertare, de răscumpărare,
arătându-ne întreitele aspecte ale căderii: femeia, lemnul, ascultarea dar şi întreitele aspecte ale
mântuirii: Maica Domnului, Crucea, ascultarea.
Trecem strict la analiza terapeutică posibilă în încercarea noastră de a schimba ceva din
concepţia, gândirea, psihicul nostru în ceea ce priveşte natura.
Posibilitatea acestei psihoterapii ecologice este dată de unicitatea omului prin constituţia
lui firească din care face parte sufletul în special: “Sufletul este o substanţă reală, vie, imaterială
sau spirituală şi nemuritoare (…) transcede materialitatea trupului. Omul este “cineva” nu
numai “ceva” tocmai datorită sufletului său. (…) În faţa omului ies la iveală nu numai
deosebirile materiale de la un individ la altul, ci şi acel substrat spiritual, deosebit de materie.
Prin suflet omul îşi manifestă ca cineva conştiinţa de sine şi unicitatea, cu voinţa de a exista şi de
a se desăvârşi în veşnicie. De aceea el se cere respectat ca o fiinţă de o valoare unică şi
inestimabilă. Substratul spiritual… poate fi descris… ca o realitate care-l face pe om subiect
conştient şi voluntar, unic şi de neînlocuit, cu aspiraţia de a exista şi de a se desăvârşi în
eternitate”.145 Unicitatea aceasta face pe OM să transcedă în cealaltă lume, să nu I se poate
măsura sufletul: “valoarea şi sensul ei ultim (al vieţii) se află în afara ei, dincolo de limitele
existenţei pământeşti”.146 Orizontul este tot mai mare, sufletul omului este tot mai greu de atins,
marginile cunoaşterii sunt departe: “Savantul contemporan N. Nissiotis, în Die Theologie der
Ostkirche, spune: teoria cuantică ca şi cosmologia fac să se retragă mereu mai departe marginile
cunoaşterii, până la a pipăi enigma fundametală cu care se confruntă spiritul uman: existenţa
unei Fiinţe transcendente, totodată cauza şi sensul marelui univers”.147

145
Pr. prof. univ. dr. Valer Ber, Medicii şi Biserica- Calitatea şi/sau sfinţenia vieţii din perspectiva creştin ortodoxă,
Volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj, 2004, pp. 33-34
146
Ibidem, p. 44
147
Pr. prof. univ. dr. Valer Ber, Medicii şi Biserica- Omul, colaborator cu Dumnezeu în cadrul creaţiei, Volumul IV,
Ed. Renaşterea, Cluj, 2006, p. 45

93
Taina creaţiei se descoperă numai dacă este privită din perspectiva mântuirii omului prin
lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, realizată prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt şi a începutului
concretizării acesteia în Biserică.
Temelia creaţiei trebuie căutată în fiinţa adâncă , incomprehensibilă a lui Dumnezeu Cel
întreit în Persoane, adică Cuvântul Hristos. Creaţia este manifestarea relaţiei de iubire
intratrinitară, iar tot ceea ce este creat, este creat în Duhul lui Dumnezeu. De aceea orice creatură
are caracter de logos şi este pnevmatică.
Natura, timpul şi această materie corporală au o valoare infinită şi inefabilă, deoarece ele
sunt create în aşa fel ca Dumnezeu să întreţină prin ele dialogul direct sau comuniunea cu
oamenii. Dumitru Stăniloae ne ajută: „Lumea întreagă trebuie privită de fapr ca o parte văzută a
unui sacrament universal, continuu şi toate activităţile omeneşti ca o comuniune sacramentală
divină”.148
Creaţia presupune libertate astfel nu trebuie înţeleasă ca emancipare. În această libertate
se arată iubirea lui Dumnezeu în puterea ei absolută, pentru că ea permite imposibilul, adică ea dă
creaturii posibilitatea de a respecta relaţia cu Dumnezeu în calitate de comuniune cu El.
Omul este un chip ce nu se actualizează, este un chip slăbit, întunecat, dar nu pierdut. De
aceea antropologia ortodoxă afirmă că oricât de mult ar fi diminuată prin păcat şi respingerea
voită a lui Dumnezeu, capacitatea omului de a actualiza chipul, totuşi chipul lui Dumnezeu în
om nu este niciodată distrus, nu există cădere totală, oricât ar fi de decăzut un om. ( Pr. John
Breck – Darul sacru al vieţii)
Răspunderea omului: „Omul este transcris sieşi ca origine şi totuşi existenţa sa îi este
încredinţată lui însuşi. Omul nu este încredinţat altcuiva ca un obiect pasiv, aşa cum este natura.
Dumnezeu a creat lumea, punând în ea virtualităţi alternative, pasive multiple, pentru ca omul să
poată exercita un rol creator în cadrul creaţiei lui Dumnezeu. El poate actualiza unele sau altele
din virtualităţile lumii în mod liber, iar întrucât Dumnezeu îl ajută la aceasta, El însuşi rămâne
cu lumea în raport de libertate, iar omul într-un raport de colaborare liberă”.149
Sufletul şi trupul omului, ca părţi constitutive a fiinţei umane se implică şi se cheamă
reciproc.Omul stă în relaţie constânsă cu Dumnezeu şi cu lumea pentru a produce în el însuşi şi în
lume transformările voite de Dumnezeu (Fc. 1,28/Fc. 2,25).Aceste transformări sunt necesare
omului şi existenţei pentru participarea la ospăţul euharistic, paradisiac, aceasta dovedindu-ne

148
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, Anul XXVIII, 1976, nr. 1, p. 10
149
Pr. prof. univ. dr. Valer Ber, Medicii şi Biserica- Omul, colaborator cu Dumnezeu în cadrul creaţiei, Volumul IV,
p. 56

94
nouă creştinilor, că,, împărăţia lui Dumnezeu este o realitate prezentă în anticipare’’150.Discuţia
se duce pe valul afirmării calitaţii de,,experiment’’ a vieţii actuale care este astfel ca un pelerinaj
continuu, marcat de o luptă lăuntrică. Oarecum aceasta ne imprimă ideea că viaţa e un dar „Cel
ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4, 8)
Suntem chemaţi la o luptă continuă împotriva puterilor demonice, ale păcatului şi a
morţii.Purtând zilnic crucea lui Hristos, pornim într-un pelerinaj interior care duce, prin
convertire continuă, de la moarte la viaţă.
Fiecare dintre noi ne dorim o viaţă bună, liniştită,simplă şi cât mai lungă.Toate acestea
numai Dumnezeu ni le poate oferi pentru că El este sursa fericirii noastre.Calitatea vieţii sporeşte
pe măsura comuniunii cu Dumnezeu, ceea ce este egal cu sfinţenia. „Căci voi aţi murit şi viaţa
voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3,3), “De aceea nu ne pierdem
curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din
zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice
măsură, slavă veşnică covârşitoare” ( II Corinteni 4, 16-17).
Iată acest adevăr ni-l descoperă Scriptura: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu
eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în
Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” ( Galateni 2, 20).
Înzestrată cu sacralitate de la zămislirea ei, viaţa umană îţi găseşte ultimul sens în sfinţenie.
Calitatea vieţii poate fi şi definită:
 „ Calitatea vieţii este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţiilor lor sociale
în contextul sistemeleor de valori culturale în care trăiesc şi în depenţă de
propriile trebuinţe, standarde, aspiraţii ( OMS);
 Calitatea vieţii este măsura în care o persoană este capabilă să-şi realizeze
securitatea vieţii propri, încrederea în forţele propri şi şansa de a-şi folosi
capacităţile fizice şi intelectuale pentru realizarea scopurilor personale în viaţă(
Engquist, 1979).
 Ferrans – 1990 – sentimentul de bunăstare ce derivă din satisfacţia sau
insatisfacţia cu domeniile vieţii considerate importante de către persoana
respectivă”.151

150
Pr. prof. univ. dr. Valer Ber, Medicii şi Biserica, Vol. II, p. 40
151
Lect. univ. dr. Iustin Lupu şi Conf. univ. dr. Ioan Zanc, Medicii şi Biserica-Calitatea vieţii în practica medicală.
Definiţii şi instrumente de evaluare, Vol. II, p. 47

95
Roger Nancy ne propune 12 activităţi vitale în acest sens:
1. menţinerea unui mediu de viaţă sigur şi sănătos;
2. comunicarea cu semenii;
3. respiratia;
4. hrana şi băutura/satisfacerea minimă de hrană şi de apă;
5. eliminarea excreţiilor;
6. îmbrăcarea şi curăţarea corporală;
7. controlul temperamentului corporal;
8. mobilitatea corporală;
9. munca şi jocul;
10. exprimarea sexuală;
11. somnul;
12. moartea/decesul.152
Astfel calitatea vieţii depinde în mare măsură de sacralitatea vieţii,de cele două aspecte
ale acesteia: viaţa umană prin natura ei este sfânta, adică este intrisec bună şi merită întotdeauna
respect şi ocrotire şi al doilea aspect toate vieţile umane au aceiaşi valoare, în orice moment al
dezvoltării, de la zamislire pâna la moarte.Analizând acestea raţional s-ar produce un blocaj de
înţelegere a acestui colos- viaţa.Duhovnicescul din noi explică: valoarea şi sensul ei ultim se află
în afara ei, dincolo de limitele existenţei pământeşti.
Credinţa creştină oferă şi câteva principii în acest sens:
 viaţa este un dar gratuit al iubirii lui Dumnezeu şi este destinată împlinirii în
comuniune cu El;
 viaţa omului este sacră prin însăşi natura sa, în măsura în care poartă chipul şi
reflectă imaginea şi scopul Creatorului ei.153
Sănătatea şi integritatea îşi au sensul lor ultim în perspectiva iconomiei divine, ce se va
împlini la a doua şi preaslăvita venire a Domnului Iisus Hristos.Sufletul datorită legăturii cu
trupul poate să se îmbolnavească. Trupul are ca finalitate a bolii moartea, întoarcerea în pământ,
pe când sufletul are ca finalitate a bolii chinurile veşnice.
O concepţie greşită despre moarte ne-o oferă doctrina tibetană:,, În momentul morţii cele
patru sunete numite „sunete care inspiră teroarea sacră” sunt auzite: sunetul forţei vitale al
elementului Pământ; un sunet care se aseamănă cu prăbuşirea unui munte; sunetul forţei vitale

152
Ibidem, p. 50
153
Pr. prof. univ. dr. Valer Ber, Medicii şi Biserica, Vol. II, p. 46

96
al elementului foc; un sunet care seamănă cu al unei păduri în foc; sunetul forţei vitale al
alementului aer, un sunet care se aseamănă cu sunetul declanşat de o mie de detunături
simultane. Locul în care cineva caută adăpost şi fuge de asemenea zgomote este ...pântecul!”154
’’. De asemenea credinţa lor este că omul îşi risipeşte in mod stupid tânjind, înfuriindu-se prin
frică, ură, avariţie, pasiune, gelozie.
Concepţia ortodoxă este diametral opusă. Doctor Dimitri Adveev ne arată că orice boală
are în primul rând o natură duhovnicească şi de abia apoi psihofiziologică. Perspectiva ortodoxă
referitoare la cauzele bolilor psihice este dură cu majoritatea concepţiilor contemporane. Într-
adevăr totul este pus pe seama păcatului şi a celui care a provocat păcatul-diavolul: ,,Biserica
priveşte bolile psihice ca pe una din manifestările vătămătoare generate de către păcat naturii
omeneşti. De asemenea nejustificate două aspecte în acest sens: considerarea tuturor bolilor
psihice drept manifestări a îndrăcirii şi tratarea tulburărilor psihice exclusiv prin metode
clinice.”155
Textul scripturistic evidenţiază dedublarea activităţii psihice în contra super îndrăcirii:
„Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă
fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul
care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun.
Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci
răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac
aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Romani 7, 15-20)
Ajungem astfel la aşa numitele ,,boli naturale’’. Sfinţii Părinţi ne ajută să deosebim bolile
între ele, mai ales cele cu implicaţii la nivel psihologic şi duhovnicesc:,,Sfântul Ioan Scărarul
indică anumite semne după care se poate face deosebirea între tulburările psihice de origine
duhovnicească şi cele care nu cedează în faţa rugăciunii şi a semnului sfintei cruci, a căror
dezvoltare vine, după cum scrie el „de la fire’’.156
Din punct de vedere medical există anumiţi factori nocivi ce contribuie la apariţia bolilor
psihice: otrăvurile neurotrope, câmpurile de ultrasunete, zgomotul puternic, munca în condiţii
deiluminare scăzută, etc.
Când spunem că o boală sau alta are cauze naturale, aceasta înseamnă că în simptomele ei
psihopatologice sau somatice se reflectă mai evident şi mai direct efectele firii căzute.

154
V. M. Samael, Cartea morţii, trad. Mihail Decebal Covrig, publicată pe www.ocultism.go.ro
155
Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav – un psihiatru ortodox despre bolile psihice, alcoolism, narcomanie,
fumat, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 7
156
Ibidem, p. 16

97
Dăm un răspuns ortodox şi la posedarea omului de puterile întunericului: ,,Unele
posedări psihice pot fi rezulatul posedării sufletului de către duhurile rele:
o Delirul de posesie – în interior, „trăiri” ale unui animal;
o Automatismele – gânduri, imagini împotriva voinţei;
o Delirul de personalitate – idei delirante;
o Delirul lui Cotard – torturi lungi;
o Coprolalia – limbajul vulgar;
o Suicidomania ’’.157
De subliniat este faptul că unele tulburări psihice ale îndrăcitului poartă amprenta
involuntariatului.Un lucru dureros, ca şi cauză a acestor situaţii neplăcute, sunt relaţiile
extraconjugale, unde la majoritatea copiilor născuţi în asemenea relaţii apar diverse devieri
psihopatologice sau comportamentale.
Pe cât de mare este misterul sufletului pe atât de fragile sunt unele dintre ele ,,... sunt
suflete până într-atât dde fragile, că s-ar sfărâma de grosolănia şi de cruzimea lumii
înconjurătoare – şi Domnul îngăduie ca între ele şi lume să se lase perdeaua bolii psihice, ca să
le ferească de ceea ce le-ar putea distruge integritatea (Sfântul Ioan din Kronştadt)’’158. Aici
intervine psihoterapeutul ortodox la rezolvarea acestor probleme: „prima sarcină a duhovnicului
este diagnosticul duhovnicesc care ca şi componentă a suferinţei omului are o cauză
duhovnicească sau cauza în tulburări ale activităţii cerebrale sau a întregului organism ( D. E.
Melehov, Psihiatria şi problemele vieţii duhovniceşti)”159. Aici se împleteşte medicina cu
teologia, căci ,,tratamentul medical nu trebuie opus ajutorului duhovnicesc”160 ... „Şi doctorului
dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă.” (
Ecclesiaticul 38, 12), pentru că la omul credincios boala se împleteşte strâns cu religiozitatea.
Înainte de a vorbi strict de psihoterapia ortodoxă vom trata sumar un premergător sau frate
a terapiei ortodoxe-medicina isihastă.
Cine susţinea că religia şi ştiinţa nu au puncte comune se înşeală amarnic. Unul dintre
principalele puncte de reper al acestui dialog este boala. Ieromonahul Ghelasie Gheorghe ne arată
cele trei tipuri principale de boli. Astfel începem cu boli ale destinului printre care amintim
,,crucea vieţii’’161 care nu este o pedeapsă, ca de altfel majoritatea bolilor, şi care nu are
157
Ibidem, p. 20
158
Ibidem, p. 28
159
Ibidem, p. 31
160
Ibidem, p. 43
161
Flaviu Todea Gross, Medici şi Biserica – Medicina isihastă, model terapeutic, Volumul III, Ed. Sofia, Bucureşti,
2005, p. 206

98
vindecare, ci care trebuie asumată şi purtată cu eroism. Urmează bolilre suflrtului cunoscute şi
sub denumirea de păcate propri. Iar la baza inferioară a acestei piramide a bolilor se află bolile
corpului. Pentru toate acestea există o entitate teoretico-practică, o combinaţie religie-ştiinţă-
162
ortodoxie: „Ortodoxia e ştiinţă şi tratament vindecător în acelaşi timp”. Astfel ortodoxia ne
arată o cale supremă de vindecare a trupului prin vindecare duhovnicească. Sufletul are
capacitatea de a se autoidentifica, de a se autocontrola, de a-şi impune o anumită orientare. Dar
în bolile psihice sufletul îşi slăbeşte până la uitare propria identitate. Atunci intervine psihoterapia
şi terapia isihastă. Dăm şi o definiţie: ,, Medicina isihastă este o medicină în unitate şi fără
amestecare, între religie şi ştiinţă, suflet şi corp”.163
Medicina se împarte în :
o Sacroterapie (religioasă)
o Academică (ştiinţifică)
o Psihoterapie (de suflet)
o Dietoterapie ( de corp)

Mulţi se miră că boala şi la cei sfinţi poate fi, dar nu înţeleg că prin aceasta „stricăciunea
morţii” din trup şi din suflet se arde, până se ajunge la taina sfintelor moaşte.
Cei ce vor să-i urmeze pe sfinţi trebuie să fie conştienţi că vor să declanşeze boli, patimi
ce stau ascunse, lupte pe viaţă şi pe moarte, cu lepădarea de sine, cu arderea duhovnicească ce te
duce până la pragul morţii.
Impactul divinului asupra omului a fost dintotdeauna la cote înalte. De multe ori locul e
sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu dar şi invers. Moise dă jos încălţămintele tale că locul pe care
calci sfânt este. Mai amintim doar Sfânta Sfintelor. Astăzi unde sunt doi sau trei adunaţi în
numele Meu şi Eu (Hristos) sunt în mijlocul lor. Deasemenea atingerea sacrului în cazuri de boală
are acelaşi efect taumaturg: „Mintea bolnavă e atinsă şi incapabilă de efort, de aceea se
recomană un sacru direct, memoriile sacre se vor „trezi” în suflet şi în corp”.164
Ajungem astfel pe tărâmul psihoterapiei ortodoxe. Pentru început prezentăm principiile
fundamentale165 ale aceştei ştiinţe taumaturgice:

162
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001,
p. 31
163
Flaviu Todea Gross, Medici şi Biserica, op. cit., p. 206
164
Ieromonah Gheorghe Gheorghe, Reţete medicale isihaste, Ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, p. 50
165
Dr. Dmitri Avdeev, op. cit., p. 102

99
a. mărturisirea credinţei ortodoxe însoţită de aplicarea Adevărului ei mântuitor şi
a curăţiei ei duhovniceşti în procesul terapiei;
b. întemeierea psihoterapiei ortodoxe pe moştenirea Sfinţilor Părinţi;
c. excluderea din activităţile terapeutice a metodelor legate de violarea
personalităţii, minciună, făţărnicie, a psihotehnicilor ocult-mistice, mecanistice
(de tip codare) şi a celorlalte acţiuni vătămătoare de suflet.

Apariţia psihoterapiei ca ştiinţă se datează în secolul XIX. În România apare în jurul


anului 1985, definindu-se astfel: “un sistem de acţiuni terapeutice asupra psihicului, iar prin
psihic-asupra organismului bolnavului…tratament prin cuvânt, mângâiere şi sprijin sufletesc”.166
De aceea instrumentul de bază al terapeutului este cuvântul. Ne amintim asfel de cei trei piloni ai
medicinei în antichitate: cuţitul, iarba vindecătoare şi cuvântul (Lc. 6, 39).
Fondatorul psihoterapiei este considerat Dale Carnegie, însă nu este sigur pentru că există
mai mult de 12 concepţii principale asupra personalităţii recunoscute în psihologia contemporană.
Exemplu neuropsihologia are doi fondatori: D. Grinder şi R. Bendler. Un timp psihoterapia a fost
considerată o ştiinţă a manipulării. V. K. Neviarovici: “Lipsa delimitărilor necesare a
transformat psihoterapia într-un strat amorf format din toate surogatele cu putinţă, începând de
la tehnicile hipnotice încetăţenite până la metodele de şamanism, dansuri, transe de coloratură
sexuală şi meditaţie sterilă în sfere abstracte”167 . Preot Mihail Nedelsky în articolul
“Psihoterapia: ispita falsificării” întăreşte afirmaţia de mai sus: “tragedia intelectuală a
omenirii contemporane constă în faptul că ea începe să-l privească pe omul osândit, bolnav şi
muritor ca pe un om normal şi să deducă pe baza comportamentului său sisteme filozofice,
politice ştiinţifice, care pretind adesea că sunt absolute şi exaustive. Aici este o groaznică
rătăcire şi poate chiar mai mult, se poate vorbi de o deviaţie de importanţă universală a gândirii.
Ca şi cum cineva ar lua din închisoare un criminal nebun, bolnav, condamnat în lanţuri, l-ar
studia în ideea că este un om normal şi, pe baza comportamnetului său şi ar legilor fiziologice
care îl conduc, ar trage concluzii privitoare la originea omului şi al formelor ideale de viaţă
pesonală, familială, socială”168.
Psihologia ortodoxă a trecut peste aceste neajunsuri datorită izvorului nesecat – Hristos.
Trăsătura distinctivă a psihoterapiei ortodoxe este milostivirea creştinească, împreună-pătimirea,
laolată cu abilitatea de a folosi cumoştiinţele psihoterapeutice şi în general medicale.
166
Ibidem, p. 74
167
Ibidem, p. 80
168
Ibidem, p. 83

100
Contemporaneitatea cere existenţa imperios necesară a psihoterapiei…”ritmul vieţii
contemporane cere de la om o extremă mobilitate şi rapiditate de reacţie: trebuie să ajungi peste
tot, să iei o hotărâre sau alta, să nu faci o alegere greşită. Uneori, într-o singură zi trebuie să
intri în contact cu zeci de oameni. Şi, neputând ţine pasul cu veacul marilor viteze, mulţi îşi
epuizează repede nu numai puterile trupeşti, ci şi puterile sufleteşti. În urma suprasolicitării
sistemului nervos încep să se dezvolte şi bolile trupeşti”169
Psihoterapia ortodoxă este patristică. Sfinţii Pătinţi ne învaţă că adevăratul consult este
întâlnirea cu Hristos şi de aceea psihoterapia laică trebuie să devină o punte spre Ortodoxie. “În
psiholgia şi psihiatria contemporane, în procesul elaborării teoriilor specifice ale personalităţii
se manifestă cu tot mai multă claritate tendinţa de a găsi căi comune înţelegerii ştiinţifice,
respectiv religioase a personalităţii, iar în munca practică a psihologilor, psihiatrilor şi
preoţilor-de a merge pe calea ajutorului reciporc, respectului reciproc şi schimbului reciproc de
experienţă în abordarea problemelor educării unei personalităţi sănătoase şi a tratării
oamenilor bolnavi”170.
La problemele actuale ale psihologiei ne răspund tot Sfinţii Părinţi care . dacă ar fi trăit
aceste vremuri, ar fi luptat cu aceiaşi îndârjire: “Sfinţii Părinţi au fost critici totdeauna la ştiinţa
epocii lor, foarte mult la filozofie. Nu acceptau concluziile filozofiei. Au făcut critica gândirii
filozofice. Sfinţii Părinţi n-au fost filozofi, ci teologi, şi ştim că există o extraordinară deosebire
între filozofi şi teolofi. După judecata Sf. Grigorie Teologul, Părinţii au teologhisit pecăreşte
( prin experienţa Duhului Sfânt), şi nu aristotelic (prin filozofie). Acelaşi lucru l-ar face şi cu
171
psihologia contemporană” . Toate acestea ne dau curajul să afirmăm că putem vindeca omul
doar prin credinţă fără ajutorul unui psiholog pur: “atunci când trăim cum vrea Biserica, nu ne
este necesar nici un ajutor psihlogic. Psihologia este necesară pentru aceştia care nu au nici o
legătură cu Tradiţia ortodoxă. Şi mai mult, chiar pe aceştia nu poate să-I vindece. Facem
excepţie numai în ceea ce priveşte bolile nervilor, pentru diferite raţiuni (ereditate, oboseală şi
altele)”172.

169
Dr. Dmitri Avdeev, Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p. 101
170
Prof. Dmitri Melehov, Psihiatria şi problemele vieţii duhovniceşti, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 11
171
Mitrop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 201
172
Ibidem, p. 201

101
2.3 Liturghia Euharistică –psihoterapie cosmică

Sf.Liturghie este pentru Biserică slujba cea mai importantă şi mai necesară în drumul
acestei “arce a lui Noe” pe valurile buciumate ale acestei lumi în ajungerea la limanul mântuiri.
Îndrăznesc să afirm pentru evidentierea importantei dacă nu majore poate cruciale a Liturghiei că
Sf Liturghie, ca un organism viu şi tot timpul în mişcare fie în forma primară şi originară şi cea
mai naturală, fie în forma dezvoltată şi în dezvoltarea de astazi până la viitoarea sau viitoarele
forme din veacurile ce vor urma este una dintre cele mai importante slujbe şi singura prin care se
uneşte cerul cu pământul adică singura care se săvârşeşte în acelaş timp şi jos pe pământ de noi
Biserica luptătoare şi sus în cer subnumirea de Liturghia cerească sau îngerească de catre Biserica
triumfătoare, ajungându-se la o premisă foarte importantă: de la instituirea ei Sf. Liturghie se
săvârşeşte încontinuu şi se va săvârşi şi după sfârşitul veacurilor fiind o Liturghie atemporală care
va trece peste timp. Însă până atunci Sf. Liturghie îşi desfăşoară menirea în acest cosmos creat de
Dumnezeu, compus din om-natură, din relaţia om-natură în cadrul procesului de urcuş spre
asemănarea cu Creatorul.
În cele ce urmează voi încerca să abordez oarecum un subiect interesant legat de realitatea
timpurilor şi locurilor unde şi în care trăim, Pamântul şi Universul şi Timpul sacru al apropierii de
Hristos în cadrul Sf. Liturghii sau cu alte cuvinte: vocaţia cosmică a Sf. Liturghii.
Cred că e de prisos să încep cu o istorie a apariţiei şi dezvoltării Sf. Liturghii pentru că
problema ridicată nu necesită trecerea în revistă a acestor date. Astfel pentru început voi creiona o
imagine despre dialogul omului cu Dumnezeu prin natură, apoi voi trata problema Sf. Liturghii

102
ca “anafora a lumii “ cu explicare şi evidenţiere a momentelor importante în viziunea unor “guri
de aur ” ale teologiei după care în final voi vorbii despre Liturghia ca Euharistie.
“Lumea ”, termen transpus în limba română din latinescul “lumen”(lumină ), apare în
Teologia Ortodoxă ca ceva menit spre progresie infinită. Gândirea greacă, în tentaţia ei
permanentă spre metafizică, a privit lumea ca pe o realitate destinată frumosului, de unde şi
numele ei de “kosmos”(“kosmeo”=a înfrumuseţa). Chiar dacă mai târziu, sub influienţa
platonică, “kosmosul”-ul apare ca o proiecţie ireală(ex. peşterii lui Platon), totuşi scopul şi
destinaţia a tot ceea ce se vede ramâne Kalokagatia173
Existentă din nimic, fiinţare “ex nihilo”, lumea în Ortodoxie apare ca o necesitate
încredinţată omului de către Dumnezeu, un ajutor dat “templului Duhului Sfânt”, adică trupului
după numirea Sf. Ap.Pavel, pentru a se îndumnezei şi odată cu el cosmosul. Lumea nu este un
frumos, un lucru dend de admirat, ea este în primul rând o “fanie care face dovada unui Creator
sublim de dincolo de sferele imanentului”174. De aceea ea trebuie îndumnezeită haric. Deşi
însufleţită de un spirit cosmic, ca în alte credinţe religioase(Atman, Brahman, Dao, etc.), ea îşi
păstrează valoarea ei prin acel Duh al lui Dumnezeu care “se purta pe deasupra apelor”(Fac. 1,2),
care reprezintă providenţa divină în lume şi care o susţine în existentă prin harul său. Lumea este
strâns legată de condiţia umană de mântuirea sau pieirea lui.
Sf. Maxim Mărturisitorul este unul dintre marii scriitori bisericeşti care s-a ocupat de
problema cosmosului. Asfel Sf. Maxim observă caracterul bisericesc al cosmosului în concepţia
lui, “concepţie care, pătrunzând în sufletul poporului român,a primit o formă atât de plastică în
Mioriţa”175 .Pe acest substrat se vorbeste în Ortodoxie cu baze patristice la Dionisie Areopagitul,
apoi şi la Nicolae Cusanul.
Chip al lui Dumnezeu, chemat la asemănare, omul avea menirea ca prin, cu şi în materie,
să treacă de la relativismul sfinţeniei edenice la progresul infinit al îndumnezeirii, a asemănării cu
Dumnezeu. El ne este pus în grădina Edenului “să o stăpânească” în sensul actual al cuvântului,
ci “să o păzească şi să o lucreze”, nu în sensul unei munci fizice obositoare, ci într-un proces de
colaborare harică. Edenul devenea “locul plimbării lui Dumnezeu în amurg de seară”, deci locul
teofaniei, în care omul se întâlnea cu Divinul.
Am anunţat la început, ca subtitlu, despre dialogul omului cu Dumnezeu prin natură. În
faza paradisiacă dialogul se făcea faţă catre faţă în mediul naturii, însă chiar după cădere omul

173
Pr. Drd Emil Ioan Jurcan,op.cit., în Îndrumător pastoral, volXVIII, Alba Iulia, 1995-1996, p.50
174
Ibidem, p.50
175
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Trad. Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Ed. I.M.B.O.R, Bucureşti, 2000,
p.7

103
poate recunoaşte prezenţa actului creator al Divinului în cosmos: “Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18,1) astfel omul recunoaşte ”raţiunile ”
lui Dumnezeu în creaţie, însă raţionalitatea lumii nu este o realitate independentă de om,
excluzând orice relaţie cu omul, ea este “pentru om şi culminează în om, nu omul este
raţionalitatea lumii”176.
Căderea omului în păcat a dus la o deteriorare nu numai a chipului lui Dumnezeu în om,
ci şi a “kosmos”-ului. Lumea îşi pierde caracterul ei antropocentric haric omul nemaifiind
coroana creaţiei. ”Dumnezeu nu îi mai vorbeşte omului prin lume”177. Opacitatea revelaţiei duce
la opacitatea relaţiei om-lume într-un mediul desacralizat, în care nu mai apare raza harică,
transfiguratoare a naturii şi a omului.
Lucrarea de restaurare o începe şi o desăvărşeşte Hristos, care prin Jertfa sa reface
legătura şi dialogul omului cu Dumnezeu şi prin natură: “N-a suferit însă Dumnezeu să-şi vadă
nenorocită creatura Sa-după caderea lui Adam şi urmările ei-La momentul potrivit a despicat
istoria în două, S-a întrupat şi prin Jertfa Crucii Sale, Hristos Dumnezeu ne-a răscumpărat di
robia păcatului şi a morţii, a întemeiat Biserica, unde “Sf. Liturghie” ne dă posibilitatea de a ne
apropia din nou de Pomul Vieţii, de Sf. Euharistie…”178.El instituie Sf. Liturghie, Jertfa
Euharistică ca si hrană permanentă a acestui dialog, ca izvorâtoare de har, ca loc al întâlnirii
omului cu Divinul care dacă la începuturi era faţă către faţă în Eden, astăzi în Sf. Împărtăşanie
este personal, real,este un Trup si Sânge primit de toată fiinţa noastră. Astfel vocaţia cosmică a
Sf. Liturghii poate fi numită şi reîmpăcarea omului cu Dumnezeu prin natură una din multele
căi.Rugăciunea în comuniune din cadrul Sf. Liturghii relevă acest fapt.

2.3.1. Sf. Liturghie sau Euharistia -“anafara” a lumii

Liturgia este cea mai concretă primire în acţiune a lumii şi a creaţiei. 179Vom privi la
început problema în comparaţia:mişcarea în afara lumii şi mişcarea înspre lume.Dacă
monahismul în practică (nu ca teorie sau trăire personală) e caracterizat de mişcarea în afara lumii
(înţelegând prin aceasta fuga de lume ca loc) Liturghia este caracterizată de mişcarea
inversă.Fiecare credincios care merge la Sf. Liturghie duce cu sine lumea.Nu-şi aduce doar

176
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voiI, Ed. I.M.B.O.R., Bucureşti ,1978, p.351
177
Olivier Clement, Les visionaires, Essai sur le depassemnt du nihilisme, Ed. Desclee de Brouwer, Paris 1986,
p.186, apud Îndrumător pastoral, 1995-1996
178
Î.P.S. Andrei Arhiepiscop al Alba Iuliei, Spovedania şi Liturghia salvează omenirea, Ed. Reîntregirea, Alba iulia,
2001,p.7
179
Ioannis Zizioulos, op.cit,p.14

104
propriul trup uman cu slăbiciunile şi pătimirile lui. Duce cu el înreaga sa relaţie cu lumea
naturală, cu creaţia.În Biserica veche,dar şi astăzi –acolo unde evlavia tradiţională n-a fost
înlocuită cu aşa-zisa evlavie “intelectuală”-credincioşii nu merg la Biserică singuri, ci însoţiţi de
darurile creaţiei:pâinea, vinul şi untdelemnul.Aceste daruri sunt duse spre a fi depuse în mâinile
episcopului care aşteptă la intrare-“intrarea cea mare”din Liturghia de astăzi-şi care le va oferi la
tronul lui Dumnezeu ca Euharistie.De fapt încă de la creaţie omul şi natura erau în
concordanţă,într-o strânsă legătură, care însă după cădere s-a rupt fiind restaurată de Hristos:”În
creaţie, providenţă şi răscumpărare Dumnezeu l-a dăruit pe om peste măsură. Omul este creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind făcut împărat al pământului…iar pentru
răscumpărarea lui din căderea in păcat …Dumnezeu Însuşi S-a întrupat…şi l-a făcut părtaş
Trupului şi Sângelui Său, l-a îndreptat prin apă şi prin duh…”180Sf. Ioan observă şi latura
cosmică a darurilor. Ele sunt aduse ca pârgă a întrgii creaţii, sunt atent alese şi aduse din cele mai
bune ca cel mai bun rod şi conlucrare a tuturor elementelor naturii:”Uscatul şi marea, râurile,
lacurile, îţi aduc ţie omule, daruri ale lui Dumnezeu iar la sfârşit ţi-a fost dat însuşi Fiul lui
Dumnezeu în Trupul şi Sângele Său. Ce-ţi mai lipseşte “181Dr altfel scopul Sf. Liturghii este în
primul rând sfinţirea Darurilor şi-n al doilea rând sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cs
Sf. Taine, asfel vedem în Sf. Liturghie pe de o parte jertfa, prin care se sfinţesc darurile, şi pe de
alta taina prin care se sfinţesc credincioşii.182
La un moment dat în cadrul Liturghiei, mai exact la Heruvic”toată suflarea”cântă “toată
grija cea lumească să o lepădăm” însă în alte locuri ale Sf. Liturghii, pe când ne-am aştepte ca
credincioşii, mergând la biserică, să uite de nevoile lor temporale, Liturghia le cere să le aducă
acolo şi să se roage, penru buna întocmire a văzduhului, bunăstarea roadelor pământului…penru
cei ce călătoresc pe mare, pe uscat, pentru cei bolnavi…etc.”Acest motiv de scandal penru unele
suflete piaose-care, scandalizându-se, e surprinzător de ce nu o fac mai degrabă la purtarea
discului, care e o altă manifestare a aceluiaşi duh- este actul care revelează că în Liturghie se
realizeză întra-adevăr o înaintare, o defilare s-ar putea spune, a întregii lumi către Sf. Masă. A
unei lumi aşa cum este şi aşa cum va fi iarăşi, după puţin, când licărirea eshatologică,
pregustarea Raiului pe carev o oferă Euharistia va lua sfârşit, iar credincioşii vor fi chemaţi din
nou să”iasă în pace” spre lume.183

180
Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad Boriş Buzilă, Ed.Deisis, Sibiu, 2002, p.296
181
Ibidem, p.186
182
Pr. Ene Branişte, Liturgica teoretică, Ed. I.M.B.O.R, Bucureşti, 2002,p.187
183
Ioanis Zizioulas, op. cit., p.14

105
Părintele Stăniloae vorbeşte despre înţelesul practic al vieţii:”viaţa oamenilor depinde şi
de buna întocmire a văzduhului, de rodirea îmbelşugată a pământului, de vremuri
paşnice.Comunitatea liturgică este îndemnată să se roage şi pentru acestea, adică pentru tot
mediul cosmic şi spiritual înconjurător”184
Ne îndreptăm apoi privirile spre aşa-zisa stricăciune a lumii, vindecată de “leacul
nemuririi” cum numea Sf. Ignarie al Antiohiei Sf. Liturghie. Stricăciunea rezultată din căderea
în păcat, când lumea nu mai e “bună foarte”(Fac. 2,16), nu este afirmată, nici negată în Sf.
Liturghie.Lumea prin primirea în Sf. Liturghie, prin “înaintarea” despre care vorbeam înainte,
primeşte afirmare, prin afirmare “ea îi refuză stricăciunea, o sfinţeşte şi o “oferă”Creatorului
drept creatură autentică:”ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru
toate”185-astfel lumea nu a încetat niciodată să fie lumea lui Dumnezeu.
Rugăciunea Heruvicului:”Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de
viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem” arată că întâlnirea realităţii cereşti cu cea
pământească este deplină, chiar până la identificare, că realitatea cerească nu este acel
“supranatural” care trece sau există “dincolo” de natural şi aceasta fiindcă pentru o viziune
liturgică a lumii nu există natural şi supranatural:”Natură şi creaţie există ca o realitate unitară
care vine de la Dumnezeu şi-I este “oferită” lui Dumnezeu”186.Astfel Dumnezeu coboară în
mijlocul nostru prin Euharistie, ajungând noi a-L cunoaşte mai bine, de a-L înţelege mai bine
de a nu-L aşeza undeva departe sus în ceruri, de neatins, de necunoscut-un Dumnezeu
“retras”, în stil gnostic.
Momentul cel mai important în cadrul Sf. Liturghii este Euharistia, fie luat ca un
moment singular-împărtăşirea cu Sf. Daruri, fie luat ca un moment general, ca taină, ca o slujbă a
întregii creaţii, care cuprinde întreaga manifestare liturgică, o 15obiect, un lucru sau mijloc de a
ne arăta evlavia - şi aceasta în conştiinţa noastră – pentru Biserica veche Euharistia era un act, o
oficiere şi mai ales ca un act de adunare, ca manifestare comună integrală a întregii Biserici,nu un
act al fiecăruia în mod separat, ci al întregii Biserici; în alt sens Euharistia nu este considerată ca o
taină între mai multe – şapte, de pildă, ci este una singură – Taina lui Hristos, astfel privind
Sf.Euharistie nu o înţelegem ca pe o învăţătură sterilă şi autonomă despre taine, ci ca pe o slujbă
concretă, aşa cum se săvârşeşte într-un locaş ortodox:”Tradiţia ortodoxă este profund liturgică
pentru Ortodoxie,”Biserica trăieşte în Euharistie şi prin Euharistie”, iar forma concretă a
Bisericii este locaşul ei, unde se săvârşeşte Euharistia şi căruia poporul drept-credincios i-a dăruit
184
D. Stăniloae,op.cit,352
185
Ibidem, p.15
186
Ibidem, p.17

106
numele ei. Lumea în întregime este o Liturghie, o”Liturghie cosmică” care “aduce” la tronul lui
Dumnezeu întreaga creaţie”187
Destinul omului este îndumnezeirea sau asemănarea cu Dumnezeu pierdută
odată cu nefericitul moment al căderii în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, şi dacă
atunci totul era pentru om, adică omul era în legătură directă cu Dumnezeu, şi natura era
supusă lui, a pierdut aceste”daruri”. Astăzi el le reprimeşte, unde?, în Sf. Liturghie, unde se
poate vorbi din nou “faţă către faţă” cu Dumnezeu, unde ar trebui “să ne descălţăm
picioarele” pentra că este loc sfânt pe care călcăm,dar şi prin natură, lume sau
cosmos:”Întrucât destinul omului constă în asemănarea sa cu Dumnezeu, urmărind desăvârşirea
şi edificarea sa universul este un mijloc excelent şi un teren de exerciţiu pentru acest scop.”188
. Relaţia natură – viaţă liturgică cred că a existat întotdeauna, chiar şi înainte de
Hristos, când oamenii îşi exprimau viaţa liturgică, printre altele şi prin natură, prin elemente
naturale, datorită faptului că şi ei fac parte din natură prin legătura trupului”trupul se va
întoarce în pământul din care a fost luat “însă face parte şi din lumea cerească prin legătura
sufletului.Sf. Liturghie, dacă e mult să spun, este singura şi cea mai puternică manifestare
liturgică prin care cerul sfinţeste pământul şi pământul contribuie la sfinţirea omului şi a lui
însuşi, atât a cosmosului însufleţit cât şi neînsufleţit.
Închei cu un citat semnificativ în acest sens, ca şi motiv de meditaţie şi născător de
întrebări:”Ce sfântă largime, adâncime şi înălţime a inimii trebuie să aibă preotul care săvârşeşte Sf.
Liturghie ! Inima lui trebuie să cuprindă în ea tot Universul, chiar şi tot cerul şi cele de sub
pământ. El se roagă, mulţumeşte şi proslăveşte pe Creatorul pentru toţi, mijloceşte pentru
împăcarea şi pentru unirea tuturor pământenilor despărţiţi prin limbă, seminţie, credinţă,
obiceiuri”189

187
Ibidem, p.11
188
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VII la Hexaimeron, col 16C; M.A Orpharos, Creation and salvation according to
Sf. Basil of Caesoreea, Athens, 1975, p. 62-63 apud. Arhim. Prof.. C. Voicu Sf. Vasile- Despre Creaţie, Ed.
I.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p.76
189
Ioan din Kronstadt, op.cit., p.347

107
2.3.2. Liturghia cosmică, între experinţa sfinţilor şi dialogul dintre religie şi
ştiinţă

Continuând acest demers, pe linia cosmologiei patristice, voi încerca să schiţez în cele ce
urmează o cale pentru a depăsi o prejudecată ce bântuie astăzi multe minţi, potrivit căreia între
viziunea eclesială despre lume si cosmologia stiinţifică există un dezacord care merge până la
antagonism. Discursul meu îi are în vedere deopotrivă pe teologii care fac o virtute ortodoxă din
demonizarea cercetării stiinţifice si pe oamenii de stiinţă care consideră că nu pot avea în teologie
un partener serios pentru efortul de înţelegere a realităţii.
Poziţia mea este foarte simplă: dacă teologia rămâne o explicitare a experienţei Bisericii,
ea nu poate avea alte susţineri decât cele permise de sfânta liturghie, experienţa eclesială prin
excelenţă. Or, pentru că liturghia, asemenea Scripturii, dovedeste o totală lipsă de interes pentru
orice polemică legată de maniera în care cultura de la un moment dat îsi reprezintă lumea,
teologii trebuie să înţeleagă faptul că ceea ce au ei de apărat nu este o anumită reprezentare (prin
posibilităţile căreia teologia s-a exprimat cândva cu succes), ci o viziune asupra lumii care să
corespundă liturghiei. Atasamentul teologilor pentru o paradigmă stiinŃifică/culturală sau alta
rămâne irelevantă eclesial, i.e. neconformă sfintei liturghii.
Cunoasterea de către ambele părţi a liniilor cosmologiei liturgice, continuate în experienţa
ascetică a sfinţilor, poate ajuta la deblocarea dialogului, cel puţin prin lămurirea faptului că, si în
condiţiile în care teologia îsi trădează propria vocaţie – rămânând atasată necritic de paradigme
culturale dispărute –, Biserica lui Hristos păstrează multiple posibilităţi pentru a se articula în
contemporaneitate.
Speranţa mea este însă că, măcar în parte, colegii teologi vor înţelege că a nu fi din lume
nu este totuna cu anacronismul, reusind să se deparaziteze de prejudecăţi, spre a evalua cu
seriozitate patrimoniul propriei tradiţii. Mai nădăjduiesc, de asemenea, ca ei să înţeleagă faptul că
acest efort este cerut de iubire, de vreme ce trimiterea noastră este către toate neamurile,
generaţiile (Mt 28,19).
În privinţa cosmologilor de astăzi, eseul de faţă sper să fie lămuritor pentru faptul că
viziunea teologică despre lume nu concurează cu imaginea stiinţifică, având cu totul altceva de
mărturisit, cum se va vedea mai jos. Însă, scoţând la lumină alte aspecte ale realităţii decât cele pe

108
care le cercetează stiinţa, nu înseamnă că mesajul teologic este mai puţin relevant pentru
înţelegerea lumii.

2.3.3. Liturghia ortodoxă ca viziune eclesială asupra lumii

Pentru ortodoxie, tradiţia nu este un depozit constituit autonom al învăţăturii si al


practicilor crestine, ci însăsi viaţa Bisericii în Duhul Sfânt. Această înţelegere ridică problema
cadrului în care tradiţia se manifestă cu adevărat, dincolo de achiziţiile sale istorice în plan
doctrinar si practic, ca viaţă a Bisericii. Din perspectivă ortodoxă, răspunsul este evident: acest
context este sfânta liturghie.190 Aici, în acest context, Biserica vie se articulează dinamic – iar si
iar – cu evanghelia vie. Aici, în liturghie, evanghelia încetează a mai fi un text, fiind pusă în
relaţie cu Hristos, izvorul său, asa încât citirea sa devine chiar predica lui Hristos. Ceea ce face
posibilă această transfigurare a textului, transpunerea sa în predică vie, este faptul că liturghia
reiterează mistic taina întrupării Cuvântului (liturghia este evenimentul Logosului întrupat).
Sfântul Irineu al Lyonului afirmă de aceea ca orice opinie eclesială trebuie să fie conformă
euharistiei, aceasta din urmă confirmând/certificând opinia Bisericii.191
În aceste condiţii, tradiţia privită qua viaţă a Bisericii se dezvăluie ca viziune eclesială
asupra lumii si valorilor, un sistem de referinţă în care Biserica îsi poate rosti judecata asupra
lucrurilor. Exact această înţelegere a tradiţiei permite cercetarea liturghiei nu doar sub aspectul
unui laborator în care se realizează permanenta constituire si înnoire a Bisericii, ci si ca spaţiu în
care se construieste si se proclamă viziunea Bisericii despre sensul creaţiei. Liturghia descoperă
taina creaţiei, adevărata natură a acesteia.192 Mai mult, tradiţia vie apare în liturghie ca laborator
al împlinirii acestui sens.

190
Vezi, spre exemplu, observaţia lui Paul Evdokimov, potrivit căruia totul, în liturghie, exprimă
dorinţa poporului lui Dumnezeu de a se articula cu tradiţia apostolică (cf. Rugăciunea în Biserica
Răsăritului, Polirom, 1996, p. 173).
191
Cf. Împotriva ereziilor, 4,18,5, în Ante Nicene Fathers, vol. 1, The Apostolic Fathers. Pierre
Gisel, teolog reformat, are o viziune asemănătoare: euharistia este locul prin excelenţă în care
Biserica spune despre sine ceea ce este, trecând prin memorialul crucii si anticipând re-crearea
lumii (cf. La Création. Essai sur la liberté et la nécessité, l’histoire et la loi, l’homme, le mal et
Dieu, Labor et fides, 1987, p. 22).
192
Cf. pr. Alexander Schmemann, Euharistia, taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, f.a., p. 39.

109
Faptul ca liturghia, tradiţia vie, implică si o viziune asupra lumii este evident de la un
capăt la celălalt al ritualului. Intrarea comunităţii în sfântul locas, îndemnul spre abandonarea
“grijii lumesti”, iar la sfârsit trimiterea poporului lui Dumnezeu către lume (“în pace să
iesim!”193), toate acestea indică faptul că, în liturghie, Biserica deopotrivă rememorează datele
esenţiale ale viziunii sale despre lume si îsi exprimă constiinţa de colaboratoare cu Dumnezeu în
marea operă a desăvârsirii creaţiei. Biserica, în liturghie, se manifestă cosmologic si eshatologic,
pentru că îi oferă lui Dumnezeu creaţia întreagă si pentru că descoperă sensul ultim al acesteia. 194
În dimensiunea cosmologică si eshatologică a mesajului său, liturghia eclesială întrupează
trimiterea din Mc 16,15: liturghia este trimiterea Bisericii spre toată lumea, pentru a vesti
evanghelia către întreaga făptură. S-ar spune că întreg ritualul liturghiei constituie o atitudine
teoretică si practică faţă de lume.195 Voi reveni mai jos asupra discuţiei.
Aplicând de obicei tipologia relaţiei sacru-profan (improprie ortodoxiei196), modernitatea
nu înţelege sensul eclesial al trecerii pragului în sfânta liturghie, acuzând Biserica de acosmism.
Este adevărat, crestinismul medieval a promovat, cel puţin în occident – prin opoziţia dintre
civitas dei si civitas terrena –, ideea abandonării lumii, viziune prelungită până astăzi de cercurile
spiritualiste si pietiste (chiar si de la periferia ortodoxiei), însă, pentru tradiţia apostolică, cum se
manifestă aceasta în liturghia ortodoxă, Biserica, desi nu este “din lume” (In 17,16), nu
abandonează niciodată lumea. Trecerea pragului este simbolul chemării întregii creaţii cosmice si
umane la deplina unificare în Dumnezeu197, prin iesirea din ritmurile descompunerii, ale morţii.
Dacă taina adunării poporului lui Dumnezeu implică o despărţire de lume, observă părintele
Schmemann, iesirea din liturghie “se săvârseste în numele lumii, pentru mântuirea ei”, spre a o
face părtasă la viaŃa dumnezeiască. 198
Lăsând afară “grija lumească”, asadar delimitându-se de “lumea aceasta” si de pornirile ei
(1 In 2,16), Biserica nu părăseste creaţia lui Dumnezeu, de vreme ce Hristos s-a dat pe sine
193
Despre semnificaţia misionară a trimiterii, vezi P. Evdokimov, Rugăciunea în Biserica
Răsăritului, p. 201. De asemenea, cu sens exclusiv social, pr. Ion Bria, Liturghia după liturghie.
Misiune apostolică si mărturie crestină azi, Ed. Athena, 1996, pp. 65-67.
194
Cf. Al. Schmemann, Euharistia, pp. 40-41. Pentru părintele Marc-Antoine Costa de
Beauregard, finalitatea lumii, cum se descoperă în liturghie, este deschiderea spre viaţa vesnică,
spre transcendenţa Creatorului său (cf. “In memoriam père Dumitru Stăniloae, théologien de la
croix”, în Le messager orthodoxe, nr. 124, 1994, p. 104).
195
Cf. Ioannis Zizioulas, mitropolit de Pergam, op.cit., Ed. Bizantină, Bucuresti, 1999, mai ales cap. “Euharistia ca
anafora a lumii” (pp. 14-17).
196
Cf. Al. Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele si Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), 2001, pp. 140 si 161
197
Cf. pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,
1986, p. 14.
198
Cf. Euharistia, pp. 58-59.

110
pentru viaţa si mântuirea lumii (1 In 2,2). În fapt, Biserica părăseste o anumită viziune si,
derivând din această viziune, un anumit tip de raportare faţă de lume. În termeni ioaneici, ceea ce
abandonează Biserica este canonul acestei lumi – pofta trupului, a ochilor si trufia vieţii –,
pretenŃia autosuficienţei, a bucuriei egoiste. Utilizând metafora biblică a deschiderii ochilor, se
poate spune că Biserica, în liturghie, învaţă să închidă ochiul trupesc, pătimas (Fc 3,7),
deschizându-si ochiul mental, contemplativ, asemenea ucenicilor care au participat la euharistia
din Emaus (Lc 24,30-31). Frângerea pâinii rămâne de aceea pentru Biserică taina deschiderii
ochilor duhovnicesti spre înţelegerea naturii si sensului creaŃiei.
Biserica asadar, urmând cuvântul Domnului (Mt 6,22-23), învaţă să-si cureţe ochiul si
inima pentru a vedea corect (ortodoxie) si pentru a se situa corect în mijlocul creaţiei
(ortopraxie). Semnificativ în această privinŃă, chiar în marea ectenie/litanie care deschide
liturghia ortodoxă, poporul lui Dumnezeu se roagă “pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru
îmbelsugarea roadelor pământului”. Schmemann observă, à propos de acest moment, că
“rugăciunea se extinde si cuprinde în sine toată lumea, natura toată, omenirea toată, cuprinde
viaţa întreagă”.199

2.3.4. Scriptura, Liturghia si reprezentările stiinţifice ale lumii

Fie si numai aceste aspecte si sunt de ajuns pentru a descoperi liturghia ca viziune si
raportare eclesială faţă de creaţia lui Dumnezeu. Interesant în liturghie este faptul că ea descrie
atitudinea Bisericii faţă de lume fără ca textele si ritualul să specifice vreodată ce formă are
lumea si fără să exprime vreo preferinţă a Bisericii pentru o cosmologie sau alta. Prin aceasta,
liturghia consună perfect cu mesajul referatului biblic despre creaţie (Fc 1), care nu-si propune să
descrie lumea după o oarecare stiinţă, ci să arate ce este lumea în faţa lui Dumnezeu.
Asemenea Scripturii, si liturghia se poate articula cu orice tip de cosmologie, pentru că ea
revendică o viziune teologică asupra universului, o privire dinspre, înspre si în Hristos (cf. Ap
1,8) asupra creaţiei, nu consacrarea vreunei stiinţe sau alteia. Sub acest aspect, reticenţa unor
teologi fundamentalisti (“creaţionisti”) faţă de stiinţa contemporană (“evoluţionistă”) nu relevă
nici dintr-o experienţă liturgică constient asumată, nici fidelitatea faţă de Scriptură. Ceea ce îi
reţine de la acceptarea rezultatelor cercetării stiinţifice – care sunt altceva decât ambalajul
ideologic în care acestea sunt adesea propuse – este un anacronism cultivat, motivat printr-o
firească nesiguranţă, în condiţiile pierderii înţelesului faptului de a fi în tradiţie. Dintr-un alt
199
Cf. Euharistia, p. 62.

111
unghi, si poate valabil doar pentru puţini dintre teologi, este vorba de o prejudecată potrivit
căreia, după stiinţa antichităii târzii (astronomia aristotelic-ptolemaică, medicina galeniană etc.),
nu mai e posibilă nici o stiinţă .200 În cazul din urmă, avem de-a face evident nu numai cu
preferinţa pentru anacronism, care “dă bine” în cercurile revendicativ-identitare si pietiste de la
marginea Bisericii, ci si cu o formă inconstientă de idolatrie.
Am asociat, în titlul acestei secţiuni, liturghia si Scriptura, pentru motivul că împărtăsesc
aceeasi viziune eclesială asupra cosmosului. Cosmologia biblică nu descrie nici o lume staţionară
(paradigma clasică), nici o lume în miscare (paradigma contemporană). Viziunea biblică despre
univers nu este nici antică (cosmos închis, supraetajat, organizat antropocentric) si nici modernă
(univers infinit, omogen si lipsit de sens), nici monist-evoluţionistă si nici dualist-creaţionistă.
Dimpotrivă, este preocupată exclusiv să descopere lumea ca si creaţie a lui Dumnezeu, cu
aspectele care derivă de aici: lumea este expresia voinţei divine; creată din nimic, ea este
organizată potrivit raţiunilor sau proiectului creator; organizarea lumii este în desfăsurare, proces
al cărui termen final este o situaţie descrisă în expresia “cer nou si pământ nou”, situaţie pe care
Biserica o experimentează deja în liturghie.201
În deplină continuitate, liturghia, tradiţia vie a Bisericii, descifrează lumea ca dar al lui
Dumnezeu către om (cosmosul este creat) si ca dar al omului către Dumnezeu (cosmosul este
recreat). Ceea ce determină miscarea si viaţa lumii este un principiu al divino-umanităţii, care se
exprimă pretutindeni – în lume, în Scriptură si în liturghie – prin procesul conjugării sinergice a
puterilor necreate si create. Paradigma si principiul acestui proces sinergic este Hristos,
Dumnezeu si om, Logosul prin care si spre care toate sunt (cf. In 1,1-3; Col 1,16).
Consensul desăvârsit al Scripturii si al liturghiei se manifestă în faptul că ambele surprind
creaţia în devenirea sa către forma desăvârsită, eshatologică. Este vorba despre o viziune care se
delimitează de orice acosmism. 202
De asemenea, si corelativ, Scriptura si liturghia descoperă si ce este omul în faţa lui
Dumnezeu si faţă de lume: chemarea omului de a fi icoană dumnezeiască în lume si de a se
manifesta asemenea lui Dumnezeu, colaborând cu Dumnezeu la desăvârsirea făpturii (Fc 1,26-
28). Pentru P. Evdokimov, sarcina omului, “asezat la marginea lumilor”, este de a face posibilă
200
Despre aceasta, si sugerând spre un modus operandi realmente tradiŃional, vide Zizioulas,
Creaţia ca euharistie, p. 46. În aceeasi linie, vezi comentariile părintelui prof. Ioan Ică din eseul
“Dr. Kalomiros despre facerea lumii, iad si slava materiei si terapia discursului religios si
pedagogic al Bisericii”, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile si destinul cosmosului si omului,
pp. 11-13.
201
Cf. Zizioulas, op. cit., pp. 23-25.
202
Cf. P. Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, 1992, p. 96

112
participarea întregii creaţii la starea sa îndumnezeită.203 Această vocaţie a omului este exprimată
de Scriptură prin termenii pază si lucrare (Fc 2,15), în care PărinŃii discern contemplaţia/vederea
mistică si făptuirea/acţiunea virtuoasă, prin care omul lucrează deopotrivă asupra sa si asupra
mediului său de viaţă.
Despre omul duhovnicesc/paradisiac, Scriptura spune că a reusit să “păzească”, asadar să
contemple sensul creaţiei, de vreme ce a pus nume făpturilor (Fc 2,20). Dar omul nu a si “lucrat”
conform cu ceea ce a contemplat. El nu a asumat creaţia ca dar al lui Dumnezeu si nu a mai fost
în stare să ajungă la euharistie/mulţumire. Pentru Evdokimov, mâncarea fructului oprit este un act
(anti)euharistic.204 Abandonând contemplaţia duhovnicească, el s-a instituit în stăpân al creaţiei în
locul Domnului său. Numai euharistia ar fi restituit integritatea sensului creaţiei si numai prin
euharistie s-ar fi realizat sensul creaţiei: deplina unificare, saltul în starea transfigurată a
nemuririi.
În aceste condiţii, nu doar omul si-a irosit sansele, neîmplinindu-si vocaţia: chiar creaţia a
avut de suferit. Ca o interfaţă pentru vocaţia (ratată a) omului si liturghie (reiterare a experienţei
paradisiace, dar dusă până la capăt), Ecclesiastul dezvăluie desertăciunea oricărei pretenţii
omenesti de stăpânire a lumii în locul Creatorului, anunţând că adevărata stăpânire este a le privi,
primi si folosi pe toate ca daruri ale Atotţiitorului, cu mulţumire (2,24; 3,13).
Din acest punct, al esecului omului, vocaţia diacosmică/organizatoare a acestuia este
preluată de Hristos.205 Domnul a biruit orice ispită externă de a stăpâni lumea (Mt 4,1-11) si orice
ispită lăuntrică de a se atasa de lume (Lc 15,15-17; 22,42). Doar această biruinţă face explicabil
cum de a fost posibil ca, în mijlocul ucenicilor săi, Hristos să mulţumească si, frângând, să se
ofere pe sine, Creatorul si Domnul, prin trupul creaţiei sale: pâinea si vinul (Mt 26,26-28).
Prin renunţarea ascetică la pretenţia de a stăpâni tiranic lumea, Hristos s-a eliberat de
orice condiţionare fizică, de orice necesitate trupească, fiind în stare să guste dulceaţa lumii fără a
se mai vătăma ca Adam cel vechi (Fc 3,6). Nu întâmplător, Scriptura îl arată mâncând si după
înviere, în condiţiile în care a mânca devenise pentru el un pretext/semn pentru întâlnire,
comuniune (Lc 24,41- 43; In 21,13-15; FA 1,4). S-ar spune, parafrazându-l pe părintele Stăniloae,
că numai prin a fi pus crucea peste toate a făcut Domnul posibilă învierea sa. De altfel,
contemplând biruinţa lui Hristos, părintele observă că “Adam si Hristos sunt tipurile pentru
alegerea celor două alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului lui de către
fructul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, desigur, nu fără efortul
203
Cf. Arta icoanei, p. 98.
204
Cf. Rugăciunea în Biserica Răsăritului, p. 180.
205
Cf. sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 106b, în PSB 80 (EIBMBOR, 1987

113
renunţării la dulceţile ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieste spiritul asupra părţii
sensibile a naturii si o transfigurează până la înviere”.206
Prin această raportare ascetică la trupul lumii, Hristos a făcut din lume un instrument al
participării noastre harice la viaţa lui Dumnezeu. De acum, fructul lumii poate fi mâncat fără
riscul înrobirii faţă de moarte. Aceasta e taina pe care o celebrează euharistic Biserica. Evident,
pentru că rostul liturghiei este de a restitui lumea ca dar, ca posibilitate de răspuns si de
participare la iubirea lui Dumnezeu, liturghia nu face apel la – iar prin aceasta arată că nu are
nevoie de – nici o reprezentare cosmologică pentru a se articula cu misterul si cu sensul creaţiei.

2.3.5. O viziune euharistică asupra lumii

Cosmologia liturghiei corespunde cinei celei de taină, pentru care contează prea puţin ce
formă are lumea, dacă stă ori se miscă, si aceasta pentru că în oferta euharistică de pâine si vin
este concentrată toată fiinţa si viaţa creaţiei. P. Evdokimov observă că materia perisabilă a creaţiei
devine în liturghie materia ofertei euharistice.207 Ceea ce este important pentru liturghie este
constituirea poporului lui Dumnezeu ca umanitate înnoită, înnobilată, care stie să păzească si să
lucreze creaţia, în chipul, după asemănarea si împreună cu Hristos. În liturghie, poporul
Domnului fructifică oportunitatea ( timpul regăsit) de a primi toată creaţia ca dar dumnezeiesc si
de a-si exercita stăpânirea, de a administra darul prin configurarea creativă (grâul devine pâine) si
prin întoarcerea acestuia către Creator (oferta, sacrificiul).
Tocmai faţă de acest punct se formulează unele dintre acuzele adresate Bisericii, potrivit
cărora crestinismul înseamnă refuz faţă de lume. Lumea nu este însă refuzată prin acest sacrificiu,
prin această întoarcere, ci transfigurată, pe măsura eliberării omului de orice condiŃionare si
servitute faţă de ea. Cum spune sfântul Pavel, destinul creaţiei, de a se împărtăsi de “libertatea
slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8,21), se împlineste în măsura în care omul se desăvârseste în
comuniunea cu Dumnezeu. Euharistia este tocmai celebrarea eclesială – de către umanitatea
înnoită asadar – a bucuriei pentru creaţia mântuită, adunată, scoasă din risipire si moarte.208
Viaţa omului în lume, modul în care se raportează el la aceasta, viaţa întregii creaţii
cosmice si umane, se descifrează si se realizează deplin în oferta liturghiei. Oferta euharistică

206
Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 360
207
Cf. Arta icoanei, p. 94.
208
Cf. Al. Schmemann, Euharistia, p. 59.

114
devine criteriul prin care poporul lui Dumnezeu ajunge de la cunoasterea despre lume la
cunoasterea integrală a lumii, ca lume/creaţie a lui Dumnezeu.209
Revenind la chestiunea ofertei, trebuie să observ că, în realitate, misterul transfigurării
lumii începe înaintea liturghiei propriu-zise, desi se poate spune că, ajungând la expresia
euharistică, tot ce s-a petrecut înainte cade sub incidenţa liturghiei. Dumnezeu îsi oferă toată
iubirea prin grâu si strugure, propunând comuniunea, iar poporul său, primind darul, îl preface
prin pecetea mâinilor sale în pâine si vin. Prin aceasta, umanitatea îsi exercită stăpânirea,
creativitatea. Însă creativitatea care nu răspunde chemării la comuniune rămâne, în cuvintele
Ecclesiastului, o desertăciune. Creativitatea, înnobilată prin focul iubirii, implică jertfa, pe care
Biserica (umanitatea eclesială) o împlineste în liturghie, oferindu-i lui Dumnezeu ceea ce
constituie alimentele si bucuria vieţii acesteia, pâinea si vinul (Ps 103,16-17). Doar prin puterea
acestei jertfe, a ofertei de pâine si vin, câstigă omenirea cu adevărat lumea, deopotrivă libertatea
de a nu mai depinde de lume. Taina se prelungeste în răspunsul iubirii lui Dumnezeu, prin care
Domnul asumă oferta Bisericii, metabolizând-o în trupul si sângele său (Mt 26,26-28). [P.
Evdokimov observă că, în liturghie, “Cuvântul convoacă, vorbeste si în cele din urmă se oferă pe
sine ca hrană”.210
Aici devine clar că omul nu poate stăpâni lumea decât prin faptul că a reusit să nu depindă
de ea, căutând hrană si putere de viaţă în adevărata mâncare si băutură, trupul si sângele lui
Hristos (In 6,55), în Pomul Vieţii (Ap 22,2), prin care participă la viaţa dumnezeiască (2 Pt 1,4).
Lucrurile nu se opresc însă aici, de vreme ce taina prefacerii nu are loc doar în potir, ci si în jurul
acestuia: “iar pe noi, toţi, care ne împărtăsim dintr-o pâine si dintr-un potir, să ne unesti unul cu
celălalt, prin împărtăsirea aceluiasi Sfânt Duh”211. Mai mult, pentru că textul ofertei – “ale tale
dintru ale tale [ceea ce] îţi aducem [este] conform cu toate si pentru/prin toate” – mărturiseste că
în pâinea si în vinul jertfite de Biserică se cuprinde toată creaţia, înţelegem că liturghia nu este
doar o viziune asupra lumii, ci si laboratorul în care se realizează si se manifestă anticipat forma
ultimă a creaţiei desăvârsite, când Dumnezeu va fi “totul în toate” (1 Co 15,28). Mitropolitul
Ioannis Zizioulas observă că rugăciunea ofertei , constituie deopotrivă centrul sfintei liturghii si
fundamentul unei teologii eclesiale a creaţiei.212
Liturghia se descoperă astfel ca fiind cerul pe pământ, lumea viitoare realizată deja aici.
Prin această anticipare, Biserica nu doar călătoreste spre acea formă/stare desăvârsită, ci o si

209
Cf. ibidem, pp. 181 si 188.
210
Cf. Rugăciunea în Biserica Răsăritului, p. 155.
211
Liturghia sfântului Vasile cel Mare, rugăciunea de după sfinţirea darurilor
212
Cf. Creaţia ca Euharistie, p. 43

115
înfăptuieste si experiază în taina euharistiei. Mistic, în liturghie se descoperă faptul că lumea este
premisa si promisiunea Bisericii, Biserica fiind desăvârsirea creaţiei. Lossky observă: “Lumea a
fost făcută din nimic numai prin voinţa lui Dumnezeu – aceasta este originea ei. Lumea a fost
creată pentru a participa la plinătatea vieţii dumnezeiesti – aceasta-i este vocaţia. Ea este chemată
să săvârsească în libertate această unire, în acordul liber al voinţei create cu voinţa lui Dumnezeu
– aceasta este taina Bisericii nedespărţită de creaţie. […] Universul întreg este chemat să intre în
Biserică, să devină Biserică a lui Hristos, pentru a fi prefăcut, după sfârsitul veacurilor, în vesnică
împărăţie a lui Dumnezeu. Creată din nimic, lumea îsi regăseste împlinirea în Biserică, unde
făptura dobândeste un temei neclintit, împlinindu-si vocaţia”.213 Ceea ce se înfăptuieste mistic în
liturghia Bisericii este exprimat în stilul iconografiei tradiţionale si explicitat în experienţa
sfinţilor.
Unul dintre cliseele teologiei academice contemporane este că există o ruptură între
liturghie si viaţa duhovnicească, între ritual si asceză. Această prezumţie se întemeiază pe
observaţia superficială (tot un cliseu contemporan, relevând din separaţia sacru-profan) că ritualul
reprezintă o suspendare a ordinii cotidiene, devenind lipsit de relevanţă pentru viaţa practică. De
asemenea, se întemeiază pe observaţia la fel de superficială că pustnicii si misticii, în cele mai
multe situaţii cunoscute, au ocoli sfânta liturghie. Îndărătul acestui cliseu, preluat necritic si de
unii autori ortodocsi, se află însă un context occidental.
În liturghia ortodoxă nu este vorba despre o ruptură cu imediatul, nu se produce o
suspendare a ordinii cotidiene, chiar dacă liturghia este revelarea, manifestarea anticipată a tainei
ultime a creaţiei: “cer nou si pământ nou”. În acest sens, în mistica tradiţională ortodoxă, cum
apare, spre exemplu, în Mystagogia sfântului Maxim si în Primul discurs etic al sfântului Simeon
Noul Teolog, liturghia este deopotrivă spaţiul în care se descifrează sensul creaţiei si laboratorul
în care se înfăptuieste acest sens. De altfel, tratatul maximian Mystagogia indică înţelegerea
sfintei liturghii ca viziune asupra lumii prin chiar structura sa: prima parte (cap. 1-7) descifrează
locasul sfânt si comunitatea crestină ca simboluri teologice, antropologice si cosmologice, în timp
ce partea a doua (cap. 8-24) înfăţisează maniera în care aceste simboluri se manifestă si se
realizează în ritualul liturgic. Din această perspectivă, liturghia îsi dezvăluie nu doar natura
eclesială, ci si dimensiunea existenţială, ca realizare continuă, aici si acum, a proiectului divin
privind sensul creaţiei. Liturghia este participarea poporului lui Dumnezeu la viaţa divină, iar prin

213
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, Anastasia, f.a., pp. 139-140. Lossky
exprimă concentrat ceea ce părintele Stăniloae expune pe larg în preambulul lucrării sale,
Spiritualitate si comuniune (mai ales pp. 13-21 si 27-28).
116
poporul lui Dumnezeu toată făptura se împărtăseste de viaţa care ni s-a dăruit în Hristos. Este
ceea ce cântă Biserica în noaptea de Pasti: “cerurile, după cuviinţă, să se veselească, si pământul
să se bucure, si să prăznuiască toată lumea cea văzută si cea nevăzută pentru că a înviat Hristos,
bucuria cea vesnică”.
Liturghia este, cum am mai observat, revelarea faptului că dintru început creaţia este
chemată să devină Biserică, evenimentul transferării drumului creaţiei – a călătoriei spre răsărit a
acesteia – din planul inconstient în cel constient.214 Aceasta înseamnă că tot ceea ce se săvârseste
în liturghie reprezintă, în ritm alert, intens, ceea ce la nivelul creaţiei se realizează în ritm lent.
Liturghia constituie astfel rezumatul întregii oikonomii creatoare, a întregii istorii a
creaţiei, concentrată în jurul faptelor mântuirii, de la coborârea Logosului creator în trup până la a
doua sa venire. Urmând lui Hristos, Domnul său, poporul lui Dumnezeu celebrează în liturghie
nu fuga din creaţie, ci întâlnirea cu creaţia într-o lumină nouă – a oikonomiei Cuvântului întrupat,
răstignit si înviat.215 De altfel, specificul iconografiei eclesiale, cu programul desfăsurat de la vest
la est, sugerează înţelegerea liturghiei ca drum iniţiatic în care taina creaţiei se lămureste pe masa
altarului, ca proces “sensibil” în care pământul si simţurile omului sunt transfigurate.
Astfel înţeleasă, liturghia se află în deplină continuitate cu planul creaţiei si cu experienŃa
ascetică, duhovnicească a sfinţilor. Pentru a continua afirmaţia dinainte, as spune că, după cum la
nivelul euharistiei se explicitează taina care se realizează lent în sânul creaţiei (universul a fost
creat pentru a ajunge, prin euharistie, Biserică, trupul lui Hristos), tot astfel experienţa sfinţilor
descoperă si mai intens, exploziv, taina săvârsită în liturghia însăsi.
Reducând la esenţă, liturghia constă în prefacerea, o dată cu darurile euharistice,
întregului popor în făptură nouă, iar dacă acest nou statut e manifestat astăzi numai discret, sfinţii
sunt cei care descoperă lămurit chipul noii făpturi. În sfinţi se manifestă plenar experienţa
Bisericii de a fi simultan, pe de o parte înrădăcinată în umanitate si în univers, iar pe de alta
usurată de orice povară, pentru a participa a taina vieţii dumnezeiesti.216
Despre misterul transfigurării lumii dă mărturie nu doar simbolistica de tip cosmologic a
arhitecturii eclesiale (orientarea locasului sfânt potrivit punctelor cardinale, spre exemplu)217, ci si
iconografia tradiţională. P. Evdokimov observă că viziunea iconografică a Bisericii – făcându-le
vizibile pe cele spirituale si descoperind natura hristificată a creaţiei – ţinteste spre revelarea

214
Cf. D. Stăniloae, Spiritualitate si comuniune, pp. 13-14
215
Cf. sfântul Maxim, Capitole despre cunoasterea lui Dumnezeu, 1,66-67, în Filocalia 2.
216
Cf. P. Evdokimov, Rugăciunea în Biserica Răsăritului, p. 187
217
Alte exemple la Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, 1996, cap. ‘Spaţiul sacru’, pp. 229-231, si cap.
‘Construcţia sacrului: biserica’, mai ales p. 234.

117
ultimelor consecinţe ale întrupării Logosului: sfinţirea materiei si transfigurarea cărnii.218 W.
Nyssen, marele cunoscător al picturii bizantine, consideră că frescele exterioare ale bisericilor din
Moldova reprezintă expresii vizuale ale imnurilor intonate în interiorul sfântului locas, o nuntă a
credinţei cu pământul.219 Observaţia confirmă existenţa legăturii dintre liturghie si icoană. Pentru
Nyssen, dincolo de unele uimitoare asemănări ale acestui tip de pictură cu vitraliile catedralelor
gotice, specificul moldovenesc rămâne reprezentativ pentru o cu totul altă arie mentală: “tot ce s-
a spus despre transparenŃa spaţiilor interioare ale catedralelor gotice apare aici în pictura
spaţiilor exterioare”.220
Dacă ornamentaţia catedralelor este “despărţită de cele din afară”, făcând abstracţie de
mediul înconjurător, pictura murală exterioară a bisericilor din Moldova se desfăsoară
programatic “împreună cu peisajul”221. E ca si când liturghia stabileste o relaţie între cele
dinăuntrul si cele dinafara sfântului locas, între poporul lui Dumnezeu si creaţia lui Dumnezeu:
experienţa împărăţiei lui Dumnezeu, pe care o face poporul în liturghie, este în egală măsură
experienţa întregii creaţii, peste care suflă neîncetat acelasi Duh Sfânt al împărăţiei (Fc 1,2).
Iconografia semnalează această comuniune. Fondul auriu al icoanelor evocă strălucirea fiilor lui
Dumnezeu în împărăţia Tatălui lor (Mt 13,43), iar chipurile stilizate, transfigurate, evocă omul
renăscut în Hristos, ajuns la asemănarea cu arhetipul său. Important, din perspectivă cosmologică,
este faptul că, în iconografia eclesială, creaţia toată, desi prezentă, apare la rândul său stilizată,
împuţinată sub aspect material, schematizată, uneori până la nivelul sugestiei discrete, evocând
prin aceasta un nou statut existenŃial. Iconografia eclesială nu face însă doar să tălmăcească
vizual textele biblice or mesajul mistic al liturghiei. În realitate, forţa sa vine din faptul că,
fundamental, ea descrie felul de a fi al sfinţilor si al creaţiei transfigurate în jurul acestora. Atât
liturghia cât si iconografia se descifrează asadar dinspre experienţa sfinţilor, în care Biserica vede
împlinită, realizată concret, întrupată, promisiunea slavei viitoare a creaţiei.

Concluzii

218
Cf. Arta icoanei, p. 98. Vezi si precizările aceluiasi din Ortodoxia, p. 238
219
Cf. Wilhelm Nyssen, Pământ cântând în imagini., EIBMBOR, Bucuresti, 1978, pp. 15-16
220
Ibidem, p. 19
221
Cf. Nyssen, op. cit., pp. 17-18.

118
Astăzi dacă ne-am întreba de ce ar trebui să luăm atitudine pentru refacerea calităţii
relaţiei om-natură nu am fi luaţi în râs. Gândirea oamenilor contemporani este apropiată de ceea
ce înseamnă protejarea naturii. Păcat că prcatica ne omoară. Încercarea mea de a regla această
„rotiţă dereglată” este oprtună atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere moral.
Lumea s-a săturat de aşa numitele teorii şi vreau fapte, natura dezlănţuită a provocat multe
pierderi materiale şi de vieţi omeneşti, mai ales în România, încât oamenii încearcă să trateze cu
alte sentimente, să privească cu alţi ochi această problemă.
Intervenţia la nivelul psihicului este clar cea mai adecvată metodă de a schimba ceva în
acest sens. Ortodoxia este ştiinţa, numită în aceste sens psihoterapie, care poate răspunde
cerinţelor epocii, nivelului psiho-moral al societăţii şi poate oferii omului şi lumii vindecare!
Propunem în acest sens o vindecare naturală duhovnicească, o vindecare prin împletirea a ceea ce
numesc ecoteologie, o intervenţie psihologică morală venite pe considerente şi concluzii rezultate
din studiul asupra forţelor văzute şi nevăzute ale naturii, ale Pământului.

119
Bibliografie

1. Abrudan, Pr. prof. dr. Dumitru şi Corniţescu, Diac. prof. dr. Emilian, Arheologie biblică,
Ed. IBMO, Bucureşti, 1999

2. Aleksandrovici, Dr. Dmitri, Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii duhovniceşti,


traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003,

3. Arhimandrit Celopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, ed. Mănăstirea Sihăstria,
Vânători-Neamţ, 2007

4. Avdeev, Dr. Dmitri, Când sufletul este bolnav – un psihiatru ortodox despre bolile
psihice, alcoolism, narcomanie, fumat, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005

5. Avdeev, Dr. Dmitri, Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sofia, Bucureşti,
2007

6. Ber, Pr. prof. univ. dr. Valer, Medicii şi Biserica- Calitatea şi/sau sfinţenia vieţii din
perspectiva creştin ortodoxă, Volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj, 2004

7. Ber, Pr. prof. univ. dr. Valer, Medicii şi Biserica- Omul, colaborator cu Dumnezeu în
cadrul creaţiei, Volumul IV, Ed. Renaşterea, Cluj, 2006

8. Berdiadev, Nicolae, Sensurile creaţiei, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1992

9. Branişte, Pr. Ene, Liturgica teoretică, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002

10. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicţionar de teologie, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1994

11. Clement, Oliver, Întrebări asupra omului, trad. Ierom. Iosif Pop şi Pr. Ciprian Şpan, Ed.
Episcopiei OrtodoxRomâne Alba Iulia, Alba Iulia, 1997

120
12. Clement, Olivier, Les visionaires, Essai sur le depassemnt du nihilisme, Ed. Desclee de
Brouwer, Paris 1986, p.186, apud Îndrumător pastoral, 1995-1996

13. Eliade Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol I. Edit. Ştinţifică, Bucureşti,
1991

14. Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ed. Polirom, Bucureşti,


2007

15. Evdokimov, Paul., Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, 1992

16. Evdokimov , Paul , Rugăciunea în Biserica Răsăritului, Polirom, 1996

17. Filocalia 2, Sfântul Maxim, Capitole despre cunoasterea lui Dumnezeu, 1,66-67, Ed.
Apologeticum, 2005

18. Filocalia, Vol. 7, Sfântul Grigorie Sinaitul, Cuvinte felurite despre porunci, 11, ed.
Apologeticum, 2005

19. Ghereş, Conf. Univ. Dr. Marinela, Economia mediului şi protecţia agroecosistemelor, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2003

20. Gheorghiu, Prof. Dr. Vasile, Epistola către Romani, cu introducere şi comentar scurt,
Cernăuţi, 1923

21. Gross, Flaviu Todea, Medici şi Biserica – Medicina isihastă, model terapeutic, Volumul
III, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005

22. Gheorghe, Ieromonah Gheorghe, Reţete medicale isihaste, Ed. Tipo Aktis, Bucureşti,
1998

23. Hancu , Aurel, , Oaza pustiei, Casa de editură “Mureş”, Mureş, 2004,

24. Himcinschi, Pr. Mihai, Doctrina trinitară ca fundament misionar, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2004

25. Himcinschi, Pr. conf. univ. dr.Mihai, Revelaţia ca mărturie ecumenică, în revista Altarul
Reîntregirii, Serie nouă, Anul XI, Nr. 1, Ianuarie-aprilie, Ed. Reîntregirea , Alba Iulia ,
2006

121
26. Holdevici, Irina, Tratat de pshihoterapie cognitiv-comportamentală, Ed. Trei, Bucureşti,
2009

27. Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad Boriş Buzilă, Ed.Deisis, Sibiu, 2002

28. Împotriva ereziilor, 4,18,5, în Ante Nicene Fathers, vol. 1

29. Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Repere de morală creştină, Ed. Reintregirea, Alba Iulia , 2007

30. Î.P.S. Andrei Arhiepiscop al Alba Iuliei, Spovedania şi Liturghia salvează omenirea, Ed.
Reîntregirea, Alba iulia, 2001

31. I.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului, Teologie şi Ecologie, în “Îndrumător pastoral”,


Sibiu, 1976

32. Jurcan, Pr. Emil, Lumea religioasă contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002

33. Kuraev, Diac. Andrei, Daruri si anateme, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004

34. Lemaire, Andre, Istoria poporului evreu, Ed. de Vest, Timişoara, 1994

35. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, Anastasia, f.a.

36. Lupu, Lect. univ. dr. Iustin şi , Conf. univ. dr. Ioan, Medicii şi Biserica-Calitatea vieţii în
practica medicală. Definiţii şi instrumente de evaluare, Vol. II

37. Melehov, Prof. Dmitri, Psihiatria şi problemele vieţii duhovniceşti, Ed. Sofia, Bucureşti,
2008

38. Mihălcescu, Ioan, Mărturii despre prezenţa şi inervenirea lui Dumnezeu în natură şi
istorie, p. 1178, în revista Teologie şi viaţă, Anul VII (LXXIII), Nr. 1-6, Ianuarie –iunie,
1997

39. Moltmann, Jurgen, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2007

40. Neaga, Pr. Prof. Nicolae., Integritatea creaţiei, pe baza referatului biblic, în
„Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr. 4

41. Neguţ, Silviu, Un singur pământ. Omul şi mediul înconjurător, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978

122
42. Nyssen, Wilhelm, Pământ cântând în imagini., EIBMBOR, Bucuresti, 1978

43. Onişor, Pr. Dr. Remus , Unitatea şi integritatea creţtiei în scrierile Sfântului Apostol
Pavel, în Studii Teologice, seria II, anul XLI, nr 4, iulie-august, 1989

44. Onişor, Pr. drd. Remus, Unitatea şi integritatea creaţiei în scrierile Sfântului Apostol
Pavel, seria II, anul XLI, nr.4, iulie - august, 1989

45. Paşca, Dr. Maria şi Tia, Pr. dr. Teofil, Psihologie Pastorală I – repere psihologice ale
consilierii pastorale, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

46. P.S.B. 80, Bucureşti, 1983

47. Rădulescu, Pr. Nicolae, Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în S. T., XXVIII,
1976. nr. 7-10

48. Remete, Pr. Lect. Dr.George, Religie şi cultură, în Credinţa Ortodoxă, Anul I, nr. 2,
Iulie- Septembrie, 1996, Alba Iulia

49. Rose, Ierom Serafim, Cartea Facerii, crearea lumiişsi anul începuturilor, trad. Const.
Făgeţan, Edit. Sofia, Bucureşti, 2001

50. Safran, Alexandru, Israel şi rădăcinile sale, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002
51. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Conceptia biblică despre proprietatea asupra pământului, în
Teologie şi viaţă, VII (LXXIII), nr. 1.6, ian-iun, 1997
52. Schmemann, Alexander, Euharistia, taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti

53. Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. de
Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.

54. Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994
55. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron( Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea
întâi, în col P.S.B., vol 17, Bucureşti , 1986

56. Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G. XC, 1156C


57. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005

58. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. Pr. prof. Ioan Ica
si Diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Bucureşti, 1994

123
59. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Trad. Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Ed.
I.M.B.O.R, Bucureşti, 2000

60. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 106b, în PSB 80 , Ed.EIBMBOR, 1987

61. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 3, PS B21

62. Sf. Grigorie al Nyssei, Despre alcătuirea omului, P.G. 44

63. Sf. Grigorie Palama, Capete teologice şi morale, cap 62, 63 , în P.G. 150

64. Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron , în P.G. Tom.31


65. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul 14 de la Romani, 5
66. Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către Romani,(Omilia a XVI), trad. de
Arhiereu Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1906
67. Simpozion international Alba Iulia 4-6 mai 2007, Ed. Reintregirea, 2007
68. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voiI, Ed. I.M.B.O.R.,
Bucureşti ,1978
69. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hrisros sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a,
Ed.Omniscop, Craiova, 1993
70. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxă, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986
71. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în
Ortodoxia, XXV (1973), nr. 3
72. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Crucea şi înoirea creaţie în învăţătura ortodoxă, în
M.M.S., LII, 1976, nr. 78
73. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual,
în Ortodoxia, XV 1963, nr. 3-4
74. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, Anul
XXVIII, 1976, nr. 1
75. Stein, Prof. Hein, Cum funcţionează UNIVERSUL – 444 de întrbări şi răspunsuri despre
Pământ şi Cosmos, Ed. Kreativ, Târgu-Mureş, 2008
76. Todoran, Pr. Prof. Isidor, Starea paradisiacă a omului si cea de după cădere în concepţiile
ortodoxă-romano-catolică şi protetantă, în Ortodoxia, VII (1995), nr. 1

124
77. Todoran, Pr. Prof. Isidor şi Zăgrean, Arhid. Prof. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed.
Arhidiecezană, Cluj, 1997
78. Vlachos , Mitropolitul Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Ed.
Sofia, Bucureşti, 2001
79. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă-continuare şi dezbateri, Ed.
Sofia, Bucureşti, 2007
80. Voicu, Arhim. Prof.. Constantin, Sf. Vasile- Despre Creaţie, Ed. I.M.B.O.R., Bucureşti,
1980
81. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Histrologia cosmică după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în S.T., seria II, Anul XLI, nr 4, iulie – august, 1989
82. Zizioulos, Ioannis , Creaţia ca euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996
83. †Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. de Drd.
Gabriel Mândrilă şi Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucuresti, 2003
84. www.crestinortodox.ro
85. www.ocultism.go.ro
86. www.ortodoxtv.com
87. www.cjmures.com

125
Declaraţie

Subsemnatul FEŞTEU LUCIAN, declar pe propria răspundere că lucrarea: „TERAPIE


PASTORALĂ PRIN CREAŢIE - CONSIDERAŢII ECOTEOLOGICE DESPRE NATURĂ
ŞI PSIHIC”, îmi aparţine în întregime şi nu am folosit alte surse bibliografice decât cele
menţionate

Pr. Lucian Feşteu


.

126
Curriculum vitae

o Mă numesc FEŞTEU LUCIAN şi locuiesc la următoarea adresă: nr. 98, str. Mihai
Eminescu, cod 519670, loc. Sîncel, jud. Alba, Romania şi pot fi contactat la nr. de tel.
0762642594 precum şi la adresa de e-mail lucian_festeu@yahoo.com;
o Am absolvit Şcoala generală din localitatea Sîncel în anul 1997, urmând ca în acelaşi
an să fiu admis la Seminarul Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba
Iulia;
o În anul 2002 am absolvit cursurile Seminarului Ortodox din Alba Iulia;
o Am fost admis în anul 2002 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia pe care
am absolvit-o în anul 2006.
o Începând cu anul 2006 am urmat cursurile de master la Facultatea de Teolofie
Ortodoxă din Alba Iulia specializarea Psihologie Pastorală, urmînd ca în anul 2008 sa
termin aceste cursuri;
o Din anul 2006 până în anul 2008 am profesat ca profesor de religie la Grup Şcolar
Industrial Jidvei şi deasemenea la Şcoala cu clasele I-VIII „Ion Pop-Reteganul”
Sâncel;
o În prezent sunt preot paroh în Parohia Abuş-Filia Păucişoara din judetul Mureş.

127
Cuprins
Obârşia..............................................................................................................................................5
Obârşia..............................................................................................................................................5
1.Cosmologia în Vechiul Testament...............................................................................................12
1.1. Unitatea şi integritatea creaţiei...................................................................12
1.2. Vinovăţia păcatului strămoşesc.................................................................17
1.3. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Restaurarea omului şi a
creaţiei..................................................................................................................21
1.3.1. Romani 8,18-23. Consideraţii exegetico-teologice..............................21
1.3.2 Iisus Hristos \“mai intâi născut decât toată făptura \“(Col 1,15).......24
1.3.3. Mântuirea creaţiei.................................................................................26
1.4. Vechiul Testament – călăuză biblică eco-teologică....................................31
1.5. Sabatul. Umbra celui de-al 13 – lea praznic împărătesc: \„Ziua ecologică de odihnă!\.........43
1.6. Plantele biblice.............................................................................................50
Scorţişoara...........................................................................................................51
Scorţişoara - menţionări şi semnificaţii biblice............................................51
2. Psihoterapie ortodoxă.................................................................................................................69
2.1. Noţiuni generale de psihoterapie................................................................70
Obiectivele psihoterapiei.................................................................................73
2.1.2. Obiectul psihoterapiei...........................................................................74
2.1.3. Metodele şi tehnicile psihoterapiei.......................................................75
2.2. Terapia Bisericii – elemete de psihoteraipe aplicate în mijlocul naturii.
Misiune şi provocare contemporană.................................................................78
2.3 Liturghia Euharistică –psihoterapie cosmică.........................................102
2.3.1. Sf. Liturghie sau Euharistia -“anafara” a lumii..............................104
2.3.1. Sf. Liturghie sau Euharistia -\“anafara\...........................................104
2.3.2. Liturghia cosmică, între experinţa sfinţilor şi dialogul dintre religie
şi ştiinţă...........................................................................................................108
2.3.4. Liturghia ortodoxă ca viziune eclesială asupra lumii......................109
2.3.5. Scriptura, Liturghia si reprezentările stiinţifice ale lumii...............111
2.3.6. O viziune euharistică asupra lumii....................................................114
Concluzii.......................................................................................................................................118
Bibliografie...................................................................................................................................120
128
Bibliografie...................................................................................................................................120
Declaraţie......................................................................................................................................126
Curriculum vitae...........................................................................................................................127
Cuprins.........................................................................................................................................128
ANEXE.........................................................................................................................................129
......................................................................................................................................................129

129
130