UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”-SIBIU

FACULATEA DE TEOLOGIE “ANDREI SAGUNA”

SECTIA : TEOLOGIE PASTORALA

CORDONATOR : Pr. Prof. Dr. Aurel Pavel

DISCIPLINA : Misiune
STUDENT : Borodi Ovidiu-Cornel

ANUL : III

SIBIU 2008
 Teologie şi cultură
Ortodoxie şi Modernitate

1) Introducere

In această lucrare doresc să stabilesc o legătură între Ortodoxie şi lumea

contemporană dominată de curentul modernist. Cultura, în general, este aceea care îşi
aduce contribuţia proprie, contribuţie izvorâtă din însăşi tradiţia ortodoxă, la această
relaţie între Ortodoxie şi lumea contemporană. Această contribuţie vine din ideea potrivit
căreia “individul devine persoană doar într-o comuniune de persoane care la randul ei nu
va distruge niciodată originea individului, origine care nu este proprie fiecărui individ aşa
cum a crezut Adam care a vrut să devină el însuşi originea creaţiei” 1. In acest sens cultura

reprezintă : totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor

necesare pentru comunicarea acestor valori. In altă ordine de idei, cultura reprezintă
nivelul de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva, care posedă multe şi temeinice

cunoştinţe universale, iar acest cineva se numeşte : om de cultură.

Cuvântul cultura, vine din latinescul colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a
onora" şi se referă în general la activitate umană. Definiţia UNESCO consideră cultura
drept "o serie de caracteristici distincte a unei societăţi sau grup social în termeni
spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali"2. Cultura actuală, în care trăim, este

1
www.creştinortodox.ro (27.05.2008/ ora 18-39)
2
ibidem

2
dominată de un interes continuu pentru renaşterea unor valori specifice întru totul lumii
păgâne.
Se poate vorbi cu uşurinţă de o criză a culturii, a creştinismului sau mai bine zis
de o criză a modelelor culturale şi politice care să inspire omul în viaţa lui. Această criză
este roada ateismului, secularismului, a sistemului communist, care a reuşit în decurs de o
jumătate de secol, să lovească continuu în Biserică şi în slujitorii lui Dumnezeu.

2) O lume secularizată

Cultura a devenit, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai secularizată, “adică

o cultură care doreşte să elimine pe Dumnezeu din realitatea obiectivă pentru a pune în
locul Său omul”3. Această secularizare este un fenomen care determină deplasarea
centrului de gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om şi implicit la acceptarea
lumii ca realitate autonomă şi independentă de Dumnezeu. În centrul lumii secularizate,
aşadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul. Lumea secularizată este o lume care trăieşte prin
ea însăşi, fără legătură şi sprijinul lui Dumnezeu. “În loc să avem o legătura între lume şi
Dumnezeu, avem doar legătura dintre lume şi om. În sprijinul acestei concepţi stau şi
teoriile evoluţioniste care susţin că fiinţele din lumea aceasta nu sunt create de
Dumnezeu, ci sunt rezultatul unui proces natural care se desfăşoară pe o perioadă
îndelungată de timp. Dumnezeu a fost scos din lume, pentru că oamenii au vrut să se
aşeze conducători în locul Lui”4. Ca să se poată justifica locul pe care îl are omul pe
pământ, s-au pus bazele acestei filosofii, pentru a da posibilitatea omului să devină
autonom în raport cu Dumnezeu.
Problema secularizării a avut urmări şi asupra persoanei lui Hristos Însuşi.
Hristos, după cum ştim, este Dumnezeu şi Om adevărat, nedespărţit, însă datorită
secularizării s-a ajuns să se vorbească mai mult de Iisus omul care se uneşte cu
Dumnezeu numai în cer. Sectele nu cântă „Hristos a Înviat“, ci folosesc numai numele de
Iisus. Dar „Hristos a Înviat!“, pentru că că El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

3
Dumitru Gh. Popescu, Teologie şi Cultură, (Bucureşti, 1993), p. 44
4
www.ziarullumina.ro (03.06.2008, ora 20-13)

3
 Lumea secularizată vede în Hristos doar un model, îl vede pe Dumnezeu doar ca
om, însă problema este că atunci vorbim doar de urmarea lui Hristos, pentru că Hristos
rămâne pentru lumea secularizată doar în exterior, nu şi în interior. Dacă Îl privim pe
Hristos şi ca Dumnezeu adevărat, atunci Îl purtăm şi în interior, în sufletul nostru, doar
atunci vom putea vorbi de o viaţă în Hristos.
Omul pentru a da un sens nou culturii se întoarce spre păgânism. In acest sens Pr.
Prof. Dr. Dumitru Popescu spune că : “în realitate este vorba despre un neopăgânism.
După o epocă îndelungată în care cultura a fost dominată de raţionalism, astăzi aeeaşi
cultură se îndreaptă către vitalism sau neopăgânism” 5. Se impune să definim termenul de
“Vitalism” care este : “curentul idealist în biologie, conform căruia în organisme există
forţe supranaturale, care dirijează procesele biologice. O concepţie idealistă despre natura
vieţii, care explică fenomenele acesteia prin prezenţa în organismele vii a unui principiu
imaterial, animator, diriguitor, o forţă vitală”6.
Spune Olivier Clement că “astăzi, pentru prima dată în istorie, cultura ce cuprinde
din ce în ce mai mult planeta, apare ca o cultură deschisă, plină de întrebări, profană, fără
autoritate spirituală recunoscută şi fără ideologie religioasă dominantă şi unificatoare” 7.
Statul şi viaţa economică se situează în afara sferei religioase iar religia a devenit un
compartiment al culturii, pe aceeaşi direcţie cu celelalte compartimente - ştiinţific,
sportiv, estetic, psihologic etc. Lumea a devenit o maşinărie care favorizează progresul
ştiinţific şi tehnologic, însă care atrage după sine consecinţe negative, în sensul că omului
îi este suprimată libertatea şi îl transformă într-o rotiţă a acestui angrenaj necruţător. In
acest sens Dumnezeu devine izolat, nu mai este nevoie de intervenţile Lui, lumea a avut
nevoie de El doar ca impuls iniţial care să pună în mişcare această maşinărie.
Problema este că această izolare a lui Dumnezeu din creaţie provoacă goluri
spirituale în suflete, goluri pe care omul, din păcate, încearcă să le umple prin consumul
de droguri, prin violenţă, orice mijloace care să-i poată reda încrederea, speranţa, însă
toate acestea nu fac decât să distrugă darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu la dat
omului : VIAŢA.

5
Dumitru Gh. Popescu, op. cit, p. 49
6
www.dexonline.ro, (04.06.2008/ ora 19-09)
7
Daniela Cjocariu, rev. "Contacts", (Bucureşti, 1999), p. 14

4
 3) Violenţa şi cauzele ei

Semnul secularizării omului, a ruperii omului de Dumnezeu este violenţa atât de

prezentă astăzi peste tot în societate. Omul nu îl mai are pe Dumnezeu în el, nu se mai
poate stăpâni, nu se mai poate controla. În zadar sunt pedepsite faptele exterioare care se
produc în societate, important este să se caute cauza principală a acestor violenţe, cauză
care vine din adâncul sufletului omenesc. Toată această violenţă, verbală, fizică, din
mass-media, de peste tot, este rezultatul căderii omului, a eşecului pe care îl înregistrează
omul în raport cu Dumnezeu; omul în momentul în care nu mai crede şi nu Îl mai vede
pe Dumnezeu, rămâne robul patimilor din fiinţa lui.
Dumnezeu a sădit în om virtuţi care să îl facă să se îndrepte spre El, iar acestea
sunt : credinţa, nădejdea, iubirea şi multe altele. În momentul în care rupi cu totul
legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, în locul virtuţilor apar patimile. In acest
moment aceeaşi forţă spirituală pe care o are omul în adâncul lui, în loc să fie orientată
către Dumnezeu, este dominată de puterea întunericului şi a morţii, şi duce la explozia de
violenţă şi agresivitate, prezentă peste tot în lume. Societatea secularizată cunoaşte o
ideologie difuză, o ideologie lipsită de constrângeri care pătrunde în sufletele oamenilor
în special prin intermediul mass-mediei.
O cauză principală a violenţei care se înregistrează în lumea contemporană constă
în tendinţa pe care o are omul modern de a domina lumea, de a fi Dumnezeu dar fără de
Dumnezeu. Toate acestea au loc pentru că trăim vremuri în care cultura modernă
încurajează omul spre dependenţă de sine, spre o încredere nelimitată în propriile puteri,
“în capacitatea raţiunii umane de analiză şi cercetare” 8. Creşterea puterii omului prin
ştiinţă şi tehnologie a generat progres, însă progresul are şi părţile lui negative. Se
vorbeşte tot mai mult de problema ecologiei, despre poluare, despre “pierderea armoniei

8
Dumitru Gh. Popescu, op. cit, p.137

5
dintre om şi mediul natural, sau despre calitatea vieţii” 9. Puterea este cea care duce la
violenţă, iar violenţa produce la rândul ei putere, pentru că nu de puţine ori omul pentru a
obţine bunuri materiale, posturi sus puse etc., nefiind capabil să şi le însuşească pe căi
legitime, apelează la violenţă. Lumea şi-a pierdut dimensiunea spiriruală, singura în
măsură de a lupta împotriva violenţei şi puterii de dominare, fără credinţă nu mai avem
nici un alt “scut de apărare”. Credincios este doar acela care crede în tot ce a făcut Hristos
pentru noi. Credinţa este “încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11,1). Omul, prin intermediul
tehnologiei, ştiinţei “poate domina lumea, dar fără Dumnezeu nu se mai poate domina pe
el, pierde dimensiunea spirituală a propriei existenţe şi devine violent, sălbatic şi
exploziv”10.
O altă cauză a violenţei o reprezintă filmele şi mass-media în general, care sunt
încărcate cu tot mai multă violenţă, defapt nu este film în care să nu apară scene de
violenţă, de erotism, care, din păcate, au devenit barometrele stării morale a societăţii în
care trăim. Presa, televiziunea, mass-media, sub toate aspectele ei, trebuie să facă o
diferenţă între teologie şi principiile de viaţă occidentale, pentru că riscă nu numai să
participe cu succes la fenomenul secularizării, dar şi să inducă în sufletul oamenilor un
sentiment al absurdului, al artificialului, lucru pe care de altfel îl şi vedem din ce în ce
mai mult prezent în vieţile noastre.
Totuşi se poate vorbi şi despre un rol pozitiv al mass-mediei, acela de a oferi o
expresie spiritualităţii şi mentalităţii culturii noastre. Prezenţa mass-mediei bisericeşti în
societate şi în faţa provocărilor secularizării, este una benefică, dar trebuie avută o
responsabilitate şi o grija foarte mare în ceea ce priveşte participarea la Sfânta Liturghie.
Nu trebuie ca Sfânta Liturghie să devină un show, adică o emisiune Tv, la care omul să se
uite din fotoliu. Atunci s-ar produce o mare pierdere spirituală, pentru că la televizor te
uiţi la imagine, dar în biserică trăieşti cu adevărat în comuniune cu ceilalţi credincioşi, în
comuniune cu Dumnezeu. Sunt şi filme, documentare şi ziare care vorbesc despre
prezenţa lui Dumnezeu şi despre trăirea cea adevărată, care păstrează taina, - adevărat că
foarte puţine - dar cele mai multe sunt dominate de o mentalitate secularizată şi urmăresc
doar excepţionalul şi extraordinarul, sprijinind foarte mult golirea lumii de Dumnezeu.
9
Ibidem, p.138
10
Ibidem, p.139

6
 Noi, defapt, trăim într-o perioadă în care are loc o redefinirie a culturii.
Modernitatea a fost aceea care ne-a învaţat să separăm cultura de viaţă şi să ignorăm
legatura naturală dintre cunoaştere şi experienţa interioară a fiecăruia.
4) Concluzii

Tot ce se poate face este ca Biserica să-şi asume cultura vremii însă, poate cel mai
important lucru este acela că nu trebuie să facă nici un fel de compromis, cu toate
riscurile, pentru că altfel vom ajunge să ne pierdem cu adevărat dimensiunea spirituală şi
conştiinţa creştină. Teologia şi cultura, se poate spune că, sunt într-un conflict provocat
de “absenţa lui Dumnezeu din lume”, de izolarea Lui de către cotidian, care nu a făcut
decât să rupă legătura dintre cultură şi teologie şi care implicit a dus la o destabilizare a
lumii; acesta este adevărul, în lume nu mai există unitate, comuniune, fiecare se luptă
pentru putere, fie ea de orice natură şi totul pentru un singur lucru DOMINARE.
In încheiere aş vrea să las cuvintele lui Andrei Pleşu să vorbească de la sine :
“Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut vremurilor este că
mă împiedica să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că
traiesc într-o lume fară cer, fără copaci şi gradini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi
nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale
amurgului.
Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai
percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am
organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a
lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei,
colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din
echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua
voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărtuit, copleşit de
lehamite. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru
acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să impunem atenţiei
noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.” ("Despre frumuseţea pierdută a vieţii"-
Editorial de Andrei Pleşu, www.cafeneaua.com)

7
 Aceasta este realitatea cotidiană şi fără o întoarcere din drumul acesta greşit în
care doar omul contează, omul sălbatic, violent şi lipsit de Dumnezeu, nu vom face decât
să ne “ucidem” treptat unul pe altul în lupta pentru întâietate. Suntem preocupaţi numai
de lucrurile nesemnificative, ne legăm doar de angoasele cotidiene şi uităm ceea ce este
cel mai important şi anume că Dumnezeu nu este izolat de lume, este chiar în mijlocul
nostru .

5) Bibliografia

1. Biblia, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR (Bucureşti, 2002);

2. Cjocariu Daniela, rev. "Contacts", (Bucureşti, 1999);
3. Nikolau Theodor, Teologie şi Cultură, (Cluj, 2001);
4. Popescu Dumitru Gh., Teologie şi Cultură, (Bucureşti, 1993);
5. www.dexonline.ro;
6. www.creştinortodox.ro;
7. www.ziarullumina.ro;
8. www.cafeneaua.com.