Crearea Lumii

Introducere

Lumea a fost creată prin voinţa lui Dumnezeu, dar este de altă natură decât
Dumnezeu. Ea există în afară de Dumnezeu “nu prin loc ci prin natură” ne spune
Sfântul Ioan Damaschin. Aceste simple afirmaţii ale credinţei prefaţează o taină
atât de insondabilă ca aceea a fiinţei divine: taina fiinţei create, realitatea unei
fiinţe exterioare oricărei manifestări a lui Dumnezeu, liberă în raport cu
atotputernicia Sa, având o interioritate radical nouă faţă de plinătatea trinitară, pe
scurt, realitatea unui altul-decât-Dumnezeu, densitate ontologică ireductibilă a
celuilalt.
Singur creştinismul sau, mai exact, tradiţia iudeo-creştină cunoaşte noţiunea
de creaţie absolută. Creaţia ex nihilo este o dogma a credinţei. Pentru prima dată
este exprimată în Biblie, la 2 Macabei (7, 28), unde o mamă îndreptându-şi fiul
spre martitiu îi spune: “ Priveşte cerul şi pământul, şi văzând toate ce sunt într-
însele, vei înţelege ca din nimic le-a făcut Dumnezeu “ (ek, ouk, onton, după
traducerea Septuagintei). Dacă ne amintim ca ouk este o negaţie radicală care, în
contrast cu celălalt adverb de negaţie me, nu lasă loc de îndoială şi că aici este
folosita sistematic, în pofida regulilor gramaticale, ne putem da seama de
implicaţia deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva, ci pornind
de la ceea ce nu este, de la “nimic”.1
Creştinismul, în ceea ce priveşte cosmogonia este unic între toate religiile
lumii. Dacă în toate religiile lumii, materia este vesnică, iar în mare parte dintre ele

1
Vladimir Loosky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Sofia Bucureşti 2006, p.24

1
chiar şi zeii îşi gaseau începuturile din materie ( Ra la vechii egipteni, se naşte din
marea primordială, sau mitul zeiţei Eluna-Elis, la babilonieni, îsi are începuturile
într-un haos primordial de apă), în creştinism materia este cea creată şi nu dintr-o
materie preexistentă ci din nimic.

2
 I Creaţia : Ordine Cosmică

Modelul evoluţionist fundamental al cosmogoniei nu acceptă, de fapt un

început absolut al cosmosului. În acest sistem, cosmosul este realitatea finală,
autonomă, dintotdeauna. Astfel, cosmogonia evoluţionistă începe cu un cosmos
deja existent. Cosmogoniştii încearcă, aşadar, să explice în ce fel a ajuns cosmosul
în forma sa actuală dintr-un aspect primordial, presupus sau dedus.
Modelul fundamental al creaţiei, pe de altă parte, consideră că universul
însuşi a avut un început. Singur Dumnezeu este realitatea ultimă. Spaţiul şi timpul,
precum şi materia, nu au existat înainte ca Dumnezeu să le dea fiinţă din nimic,
prin omnipotenţa Lui.
Acest act primordial al creaţiei speciale este consemnat, desigur, chiar în
primul verset al revelaţiei divine. Dumnezeu a facut cerurile (adică spaţiul) şi
pământul (adică materia) la început (adică timpul). Cosmosul este un continuum
de spaţiu, materie şi timp, toate cele trei entităţi fiind esenţiale unui cosmos
semnificativ şi, prin urmare, toate trei luând fiinţă simultan.2
După învăţătura ortodoxă cerul reprezintă lumea nevăzută, iar pământul
lumea văzută, ce include spaţiul fizic. Vladimir Loosky explică foarte clar această
dualitate: “Cerul şi pământul despre care se vorbeşte în legătură cu prima zi a
creaţiei nu sunt cele pe care le vedem noi, caci unul (cerul) apare abia odată cu
“firmamentul”, în ziua a doua, sau chiar cu “luminătorii”, în ziua a patra, iar
celălalt (pământul), apare odată cu separarea uscatului de ape, în ziua a treia.
“Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregimea universului, a vizibilului şi a
invizibilului, a inteligibilului şi a corporalului. Cerul constituie întreaga imensitate
a lumilor spirituale care înconjoară fiinţa noastră terestră, nenumăratele sfere
îngereşti.3
2
Henry M.Morris Bazele Biblice ale Ştiinţei Moderne Societatea Misionară Română Wheaton, Illinois
U.S.A. 1993, p.127
3
Vladimir Loosky, op.cit. p.30

3
 Tăcerea relativă a Scrpiturilor, în ceea ce priveşte creearea lumii nevăzute,
devine semnificativă. Ea subliniază importanţa centrală a pământului, devenind un
geocentrism. Aceasta nu este o rămăşiţă a unei cosmologii primitive care nu s-ar
armoniza cu concepţia noastră post-coperniciană despre univers. Aici nu este
vorba de un geocentrism fizic, ci de unul spiritual; pământul este în mod spiritual
central, deoarece este trupul omului, şi deoarece omul, care pătrunde tainele lumii
vizibile pentru a o lega din nou cu lumea celor nevăzute, este fiinţa centrală a
creaţiei, fiinţa care reuneşte în sine sensibilul şi inteligibilul şi participă, astfel, mai
deplin decât îngerii la toate rânduielile “pământului” şi “cerului”. 4
Aşadar cele şase zile ale Facerii, ne descriu într-un mod geocentric
desfăşurarea creaţiei. Aceste şase zile, simbolizate prin zilele săptămânii, sunt
stadii mai curând ierarhice decât cronologice. Diferenţiind elementele create
simultan în prima zi, ele definesc sferele concentrice ale fiinţei în centrul cărora,
omul, rezumându-le virtual pe toate, se regăseşte pe sine însuşi.

4
Ibidem