Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filosofie

Secţia Studii de Securitate

An II

Sensibilitate religioasă
-Diavolul-

Student: Ordog Laura

2010
Cuprins

1. Introducere
2. Ipostaze ale diavolului
3. Vânatoarea de diavoli şi vrăjitoare
4. Exorcismul
5. Divolul – factor de insecuritate
6. Bibliografie
 Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte principalele probleme legate de apariţia şi

evoluţia noţiunii de „diavol”, privind nu numai aspectul religios, dar şi implicaţiile sociale,
culturale.

Dincolo de bunele intenţii ale Bisericii în ce priveşte educaţia religioasă, moartea, teama
chinurilor în iad, prezenţa diavolului induc sentimente de insecuritate. Oamenii trăiesc într-o
lume pe care nu o pot controla, o lume populată de prezenţa răului, de fiinţe demonice, care
cauzează pagube, boli şi moarte.

Diavolul este o fiinţă a raţiunii. Departe de a fi o creatură iraţională, el este rezultatul

eforturilor spiritului uman de a găsi o explicaţie logică pentru problema răului. Explicaţie mitică
pentru necredincioşi: diferenţa este mai puţin semnificativă decât ar părea. Căci un mit poate să
se manifeste la fel de autonom şi eficient ca şi o persoană reală. Încărcat de fantasme colective şi
individuale, mitul prinde viaţă şi acţionează. În cultura creştină occidentală, care a impulsionat în
cea mai mare măsură reflecţia asupra răului, diavolul joacă un rol esenţial, activ încă şi în zilele
noastre.1

Satan cu siguranţă a fost cel mai bun prieten pe care Biserica l-a avut vreodată, pentru că
a păstrat-o în afacere în toţi aceşti ani. Falsa doctrină despre Iad şi Diavol a permis Bisericilor
Protestantă şi Catolică să înflorească. Fără un Diavol pe care să-l arate cu degetul, religioşii căii
mâinii drepte nu ar fi avut nimic prin care să-şi ameninţe discipolii. "Satan vă duce în ispită";
"Satan este prinţul răului"; "Satan este vicios, crud, brutal," avertizează aceştia. "Dacă vă lăsaţi
ispitit de Diavol, cu certitudine veţi suferi osânda veşnică şi veţi arde în Iad."2

Înţelesul semantic al numelui Satan este acela de "adversar", "opoziţie" sau "acuzator".
Adevăratul cuvânt "diavol" provine din Indianul devil care înseamnă "zeu". Satan reprezintă
opoziţia faţă de toate religiile care servesc la amăgirea omului şi care îl fac să se simtă vinovat
pentru instinctele sale naturale. I s-a atribuit un rol negativ, pur şi simplu pentru că el reprezintă
aspectele carnale, pământeşti şi lumeşti ale vieţii.3

Diavolul este inseparabil de Dumnezeu. El face parte din sistemul religios de concepere a
lumii, căci este un spirit, o fiinţă supranaturală, fiind exclus cu desăvârşire dintr-o viziune
1
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
2
Document intitulat “Iadul, Diavolul şi cum să-ţi vinzi sufletul”, în
http://www.scribd.com/doc/21764623/Iadul-Diavolul-Si-Cum-Sa-ti-Vinzi-Sufletul, accesat în
data de 21.06.2010, ora 18:15,
3
Ibidem
materialistă asupra universului. Dar, chiar în grilă religioasă, existenţa sa nu este afirmată în
acelaşi grad. Sistemele politeiste nu au, în realitate nevoie de el.: multitudinea zeilor, care
limitează puterea fiecăruia şi generează rivalităţi, este suficientă pentru a explica existenţa răului,
provocat de aceste fiinţe ambivalente, simultan constructive şi distructive, în funcţie de propriile
interese. Dimpotrivă, în religiile monoteiste, lipsa diavolului este de neconceput: dacă există un
zeu unic, el se află la originea atât a binelui cât şi a răului; singura modalitate pentru a evita acest
conflict este de a găsi un subterfugiu prin care să poată fi explicată posibilitatea răului. Diavolul
este tocmai acest subterfugiu, nu există o altă ieşire. În plus, va trebui explicat modul în care
fiinţa interioară a putut perturba în asemenea măsură creaţia Atotputernicului.4

În creştinism, noţiunea de diavol este mai complexă. Paradoxal, doar Satana îl poate salva
pe Dumnezeu: cum ar putea credincioşii să creadă, fie şi doar pentru o clipă, într-un Dumnezeu
unic, atotputernic şi infinit de bun, dacă nu ar exista diavolul pentru a revela incredibilele
suferinţe fizice şi morale ale creaţiei? 5

Cine cunaşte literatura religioasă a popoarelor antice, rămâne surprins că diavolul,

demonul din Vechiul Testament, apare rar în scenă. În mod clar, ca persoană, el se prezintă
numai în capitolul trei al Facerii, sub forma simbolică a unui şarpe.

Ceea ce popoarele atribuiau activităţii demonilor, evreii atribuie direct lui Dumnezeu. El
este Cel care trimite moartea, nenorocirile, bolile. Autorii Scripturii se temeau, bineînţeles, să nu
trezească impresia că, pe lângă Domnul, ar mai exista vreo divinitate.

Pe de altă parte, este clar şi în Vechiul Testament, că nu se poate explica istoria

umanităţii fără influenţa spiritului malefic.

Biserica învaţă că la început diavolii erau îngeri buni, creaţi de Dumnezeu, dar care apoi
de la ei înşişi, prin alegerea lor liberă şi irevocabilă, s-au transformat în răi, răzvrătindu-se,
refuzându-l pe Dumnezeu. Evanghelia după sfântul Ioan îl numeşte pe diavol-Satana "principele
acestei lumi" . "Diavolul este păcătos încă de la început" şi se opune personal lui Dumnezeu şi
planului său de mântuire.

În prima scrisoare a lui Ioan se citeşte: "Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău".
Sfântul Paul vorbeşte despre bătălia noastră împotriva puterilor spirituale. Este şi din cauza lui că
păcatul şi consecinţele sale (bolile, suferinţele, cataclismele şi mai ales moartea) au intrat în
lume.

Diavolul acţionează în general prin ispită şi înşelăciune; este mincinos, "tată al

minciunii". Poate să înşele, să inducă la greşeală, să amăgească. După cum Isus este adevărul,
tot aşa diavolul este mincinosul prin excelenţă. Scriitorul francez Charles Baudelaire spunea că
viclenia cea mai perfectă a Satanei constă în a ne convinge că el nu există.

4
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
5
Ibidem
 Ipostaze ale Diavolului

Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să
progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu l-a
blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol . Împreună cu el au
căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei.6

Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi
sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în
întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este
diavolul: "...pentru că, de la început diavolul păcătuieşte".7

Natura diavolului este aceea de a fi un opozant, un inamic: este sensul rădăcinii ebraice
stn (satan) şi al cuvântului grecesc diabolos. Pentru el nu există deci nici o posibilitate de
independenţă reală; nu poate exista decât în funcţie de fiinţă sau lucrul căruia i se opune. Este
aşadar inseparabil de noţiunea de luptă, iar primele ipostaze ale personajului pot fi identificate
efectiv în miturile Orientului antic referitoare la lupta divină şi cosmică. Aceste povestiri au o
importanţă majoră în apariţia diavolului, care va moşteni numeroase trăsături atribuite de diferite
mitologii.8

Incapacitatea sau refuzul de a concepe o fiinţă care să personifice răul absolut, se află la
originea tuturor relelor universului fizic, psihic şi moral se regăsesc pe deplin la evrei. Poporul
Bibliei îl ignoră pe diavol, care este cu desăvârşire absent în Vechiul Testament. Ruptura de ton
este, de fapt, brutală, neaşteptată. Acest personaj, până acum deosebit de discret şi ţinut sub
control, apare în prim-plan: Noul Testament îl menţionează de 188 de ori, de 62 de ori ca demon,
de 36 de ori ca Satana, de 33 de ori ca diavol, de 37 de ori ca sălbăticiune, de 13 ori ca dragon şi
de 7 ori ca Belzebuth, prinţul demonilor.9

Omniprezenţa diavolului în Noul Testament se manifesta în mod spectacular prin

multitudinea cazurilor de posedare, care îi oferă lui Hristos şi ucenicilor lui să-şi manifeste
puterea de a scoate demoni. Asupra ritualului de exorcizare voi reveni într-un alt capitol.

Diavolul a devenit personajul central, indispensabil, al creştinismului, rod paradoxal al

unei literaturi a cărei paternitate nu va fi recunoscută niciodată de Biserică, scrierile apocaliptice
apocrife, care oferă însă o explicaţie adoptată nevoilor unei secte confruntate cu necesitatea de a
6
Părintele Cleopa, “Războiul creştinilor cu diavolul”, în
http://www.razboiulnevazut.org/capitol.php?id=1264, accesat în 22.06.2010, ora 11:43
7
Ibidem
8
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
9
Ibidem
arăta de ce lumea nu era conformă cu dorinţele sale. Importanţa căpătată de diavol încă de la
apariţia creştinismului va marca acest curent de manifestare de neşters, în pofida divergenţelor de
interpretare care se vor produce în toate epocile.

Când abordăm istoria diavolului un prim aspect devine evident: contrastul dintre
omniprezenţa sa în cultura Europei creştine şi discreţia extremă a discursului oficial al Bisericii
pe această temă. Mai întâi trebuie subliniat faptul că existenţa diavolului nu a fost niciodată o
dogmă; se poate deci, strict teoretic vorbind, să fii creştin şi să nu crezi în diavol.10

Ideea pe care oamenii obişnuiţi şi-o fac despre diavol transpare în reprezentările teatrale,
care, cu timpul, devin din ce în ce mai fanteziste. Dacă în secolul al XII-lea, Jocul lui Adam oferă
încă o imagine a lui Satana destul de conformă cu teologia, foarte repede imaginaţia creatoare se
dezlănţuie , în „patimile” şi „misterele” secolelor al XIV-lea – al XV-lea, când gustul pentru
spectacular introduce în scenă un diavol cu coarne, îmbrăcat într-o piele de animal, cel mai
adesea neagră, gesticulând la intrarea într-o gaură de monstru care duce spre iad.11

Condamnând toate plăcerile pământeşti, Biserica a contribuit la întărirea atracţiei

diavolului, al cărui caracter ambiguu se reflectă foarte bine în ezitările artiştilor, încă de la
început, între un personaj magnific şi seducător şi un monstru oribil. Primele secole pun în
lumină originea angelică a lui Satana, care este reprezentat cu trăsăturile unui tânăr nimb,
îmbrăcat ca un nobil. Începând cu secolul al XI-lea, sub efectul povestirilor populare şi al celor
create în mănăstiri, ca şi al contactului cu reprezentările monstruoase orientale, diavolul devine
creatura respingătoare, jumătate om, jumătate animal, negru cu coarne, cu pielea ridicată şi
păroasă, care apare deseori în decoraţiile bisericilor romane şi apoi gotice, cu multiple nuanţe.
Nu e de mirare că diavolul atrage mai multă lume decât Dumnezeu. În acest moment Biserica
reacţionează. Conciliul de la Trento codifică reprezentările diavolului: urâţenia sa spirituală
trebuie să fie exprimată prin înfăţişarea sa fizică monstruoasă, program preluat de pictorii
Contrareformei, care pretind ca imaginile demonilor „să prezinte fiinţa şi faptele lor lipsite de
orice sfinţenie şi pline de o asemenea răutate încât să provoace spaimă şi groază ”, în principal în
chip de şerpi şi dragoni.12

Dimpotrivă, artiştii baroci revin la inspiraţia iniţială, aceea a diavolului angelic, a

îngerului căzut, de o frumuseţe supranaturală, ambiguă şi fermecătoare.

Chiar în interiorul creştinismului, ereticii sunt consideraţi instrumente ale diavolului, iar
de la începutul secolului al XIV-lea, diabolizarea devine o armă de propagandă politică
împotriva duşmanilor regelui, prezentaţi ca fiind complici ai lui Satana, după cum o arată
afacerea templierilor. Devenită explicaţie universală pentru a tot ceea ce deranjează puterea
politică şi spirituală a momentului, începând din această epocă, diavolul obsedează societatea
occidentală. Această mentalitate paranoică, dusă la paroxism de catastrofele naturale şi politice
10
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
11
Ibidem
12
Ibidem
fără precedent, dă naştere unei reacţii deosebit de puternice împotriva tuturor celor bănuiţi a fi
instrumente ale Satanei: mare vânătoare de diavoli începe.13

Vânătoarea de diavoli

Diavolul, până în secolul al XII-lea, integrat în cultura creştină, apare ca un personaj

supranatural, obiect al speculaţiilor teologice, al povestirilor monastice, al predicilor parohiale, al
sculpturilor religioase şi al superstiţiilor difuze, dar rămânând într-o oarecare măsură la locul său,
împreună cu cei asemenea lui, adică lumea spirituală. Dacă acţionează în lume, el nu este fizic
prezent şi, în general, se refuză recunoaşterea cazurilor de posedare şi vrăjitorie.14

Omul, limitat prin natură, este considerat o fiinţă incompletă, decăzut o dată cu
întâmplarea din grădina Edenului, reprezentând păcatul originar şi prin care, din acel moment,
diavolul încearcă să-l ademenească pentru a şi-l alătura în împărăţia sa.

În marea vânătoare de diavoli, derulată între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea,

exorcismul a jucat un rol capital. Aspectul său teatral, spectacular, este adecvat pentru a şoca
imaginaţiile, a le inspira teamă de Dumnezeu, ca şi de diavol, şi a spori în ochii tuturor puterea
clerului, capabil să se impună în faţa forţelor răului. Ritualul exorcismului este fixat cu precizie
în secolul al XVI-lea, ceea ce nu este întâmplător, acest moment marchează punctul culminant al
obsesiei satanice. 15

Înzestrată cu cunoştinţe şi instrumentele necesare represiunii satanismului, Biserica

declanşează marea vânătoare a diavolului. Condiserate adevărate ofense aduse creştinismului,
Biserica decide că trebuie înlăturate prin orice mijloace. Primele mari scandaluri se derulează
într-o atmosferă tulbure, în care motivaţiile politice joacă un rol primordial.

Marea vânătoare de diavoli, care culminează într-un fel de frenezie către anul 1600, se
denaturează într-o serie de procese şi exorcisme cu caracter de spectacol, care generează un
scepticism crecând, corelat cu progresul raţiunii şi al spiritului critic. Excesele vânătorii de
vrăjitoare sfârşesc într-un exhibiţionism suspect care, progresiv, face să dispară credibilitatea
divolului în rândul elitelor.

13
Ibidem
14
Ibidem
15
Ibidem
 Vânătoare de vrăjitoare

Vestita şi sinistra „vânătoare de vrăjtoare”, întreprinsă în secolele al XVI-lea şi al XVII-

lea atât de Inchiziţie, cât şi de bisericile reformate, urmărea nimicirea unui cult satanic şi nesupu
legilor, care potrivit teologilor ameninţa înseşi temeliile credinţei creştine. Cerecetările recente
au reliefat absurditatea principalelor acuzaţii: legături intime cu diavolul, orgii, infanticiduri,
canibalism, practicare de maleficia. Sub tortură, un număr mare de vrăjitori şi vrăjitoare au
mărturisit acte abominabileşi criminale, şi au fost condamnaţi la arderea pe rug. Totul pare să
justifice opinia autorilor contemporani, potrivit cărora, mitul-ritual al vrăjitoriei era pur şi simplu
invenţia teologilor şi a inchizitorilor. Într-adevăr, dacă victimele nu erau culpabile de crimele şi
ereziile de care era învinuite, un anumit număr de vrăjitori au recunoscut că practicaseră
ceremonii magico-religioase de origine şi structură „păgână”; ceremonii interzise de multă vreme
de către Biserică. Această moştenire mitico-rituală făcea parte din religia populară europeană.16

Din păcate oamenii se debarasează greu de superstiţii. Scapă de cele mai cu povară, mai
fără rost, dar totuşi păstrează „semenele”, îndeosebi cele rău prevestitoare. Pisica neagră se
menţine în fruntea ierarhiei acestor semne prezicătoare. Pisica a ajuns un fel de sperietoate, dintr-
o circumstanţă vrăjitorească. Fiindcă, având ea culoarea atât de neagră, şi o atât de stranie
sclipire în ochi, minţile temătoare i-au atribuit câteva mistificări superioare. Adică, în pisici s-ar
ascunde, sau chiar s-ar transforma, necuratul, „ca să nu mai vorbim de mult temutele vrăjitoare
care, atunci când se plictsesc să zboare pe cozile de mătură, se vîră şi ele în blana pisicilor ca să
aţină cale bieţilor oameni”17

Apelarea, pentru rezolvarea greutăţilor, la forţe oculte, la magi şi vrăjitori, rămâne drama
oamenilor slabi, a oamenilor creduli şi fără o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, labili
sufleteşte şi fără încredere în forţele proprii. Ei cred în prezenţa şi forţa Diavolului. Este drama
oamenilor care, în loc să caute originea relelor în ei înşişi şi în cei din jur, să încerce să le
depăşească prin efort propriu sau cu sprijinul semenilor lor, se abandonează unor escroci fără
scrupule, care-i jumulesc de bani şi îi pun, de cele mai multe ori, în postură înjositoare, din care
ies răvăşiţi şi, nu de puţine ori, atţt de dezechilibraţi sufleteşte încât nu-şi mai pot reveni.

Nu e de mirare că Biserica, dar şi societate s-a străduit să pedepsească practicile

vrăjitoreşti, dempnstrând că sunt false şi mincinoase. Obscurantismul, superstiţia, credinţa în
supranatural sunt fantasmele negurii, ale întunericului din existenţa umană.

16
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, Chişinău Universitas, 1992
17
Vasile Tincu, Vânzătorii de iluzii, Editura Politică, Bucureşti, 1979
 Exorcismul

Ca practică magică, exorcismul îşi trage originea din religiile primitive, atunci avea însă,
drept scop alungarea demonilor, a duhurilor rele, prin rugăciuni şi descântece. Mai târziu,
practica a evoluat tot mai mult în sensul înlocuirii rugăciunilor cu torturi fizice şi morale, care
duceau, în final, la reprimarea fizică a celor bănuiţi a fi stăpâniţi de diavol. Asemenea evoluţie,
exprimă, înainte de toate, neîncrederea în eficacitatea rugăciunilor, pe de altă parte dovedeşte
până la ce grad de decădere poate ajunge omul sub tirania unor astfel de credinţe. Prin cruzimea
şi sălbăticia lor acest fel de practici exprimă culmea degenerării umane.

Exorcismul este o formă veche şi specială de rugăciune, pe care Biserica o foloseşte

împotriva puterii diavolului. Se vorbeşte de exorcism "când Biserica cere în mod public şi cu
autoritate, în numele lui Isus Cristos, ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva
influenţei Celui Rău şi eliberat de sub stăpânirea lui". 18

Exorcismul este "o rugăciune din genul sacramentaliilor". Sacramentaliile "sunt semne
sacre instituite de Biserică, prin care sunt sfinţite unele circumstanţe ale vieţii. Ele cuprind o
rugăciune însoţită de semnul crucii şi de alte semne" . Printre sacramentalii, ocupă un loc
important binecuvântările (a persoanelor, a mesei, a obiectelor, a locurilor), consacrările
persoanelor, dedicările lucrurilor pentru cultul lui Dumnezeu, binecuvântarea uleiurilor sfinte,
exorcismele.19

Exorcismul trebuie să se desfăşoare într-un climat de credinţă şi de rugăciune umilă şi

încrezătoare, aşa încât să se evite orice impresie de eficacitate automată: eliberarea de influenţa
diabolică are loc dacă şi atunci când Dumnezeu vrea.

Exorcistul (termen legat de verbul grecesc exorkizein = a conjura) este un om al

rugăciunii, care acţionează în numele Bisericii cu puterea Duhului Sfânt. O slujire care este un
dar al lui Dumnezeu, conferit de episcop exclusiv preoţilor din cadrul diecezei şi exercitat de ei
prin intermediul Bisericii. Evlavia, ştiinţa, integritatea vieţii, echilibrul, discernământul,
pregătirea teologică şi experienţa spirituală, capacitatea de ascultare sunt condiţiile
indispensabile pentru o slujire care este şi un drum de sfinţenie specială deoarece duce la
confruntarea directă cu diavolul. Îndeosebi, se cere de la exorcist prudenţă, fie pentru a-şi da
seama de prezenţa Celui Rău, fie pentru a respecta normele stabilite de Biserică. Slujirea
exorcistului, în afară de eliberare, este şi o slujire de mângâiere. 20

18
Document intitulat „Diavolul. Cum se învinge?”, în http://www.pastoratie.ro/index2.php?
option=com_docman&task=doc_view&gid=3387&Itemid=11., accesat în 22.06.2010, ora
18:30
19
Ibidem
20
Ibidem
Cum se recunoaşte posedarea diabolică? 21

- "Fenomenele diabolice extraordinare ale posedării, ale obsesiei, ale chinuirii şi ale infestării
sunt posibile, dar de fapt, după părerea experţilor, sunt rare;

- ritualul exorcismului semnalează diferite criterii şi indicii care permit să se ajungă, cu

certitudine prudentă, la convingerea că e vorba de o posedare diabolică. Atunci, exorcistul
autorizat poate să facă ritul solemn al exorcizării;

Unele din aceste criterii sunt:

- vorbirea cu multe cuvinte în limbi necunoscute sau înţelegerea acestor limbi necunoscute;

- a face cunoscute lucruri depărtate sau ascunse;

- a demonstra forţe dincolo de propria condiţie;

- aversiune vehementă faţă de Dumnezeu, faţă de sfânta Fecioară Maria, faţă de sfinţi, faţă de
cruce şi faţă de imaginile sacre.

Diavolul – factor de insecuritate

Victimele diavolului sunt, în marea lor majoritate în perioada modernă, ţărani: persistenţa
a numeroase superstiţii, decalajul dintre mentalităţi şi chiar diferenţele de limbaj ar fi putut juca
un rol important. Sunt oameni săraci, chiar dacă nu dintre cei mai defavorizaţi. Global,
represiunea face mai multe victime în ţările catolice, dar judecătorii protestanţi sunt uneori la fel
de activi. Femeile sunt mai vizate decât bărbaţii: ele constituie 80% din victime. Mai mult de
jumătate trăiau singure, din care 37% erau văduve, iar media de vârstă era de 60 de ani. În mod
vizibil, diavolul preferă femeile, acestea fiind instrumente privilegiate ale acţiunii diavolului în
lume. Cel puţin aşa gândeau judecătorii. Diabolizarea femeii survine pe vechiul context tulbure
al temerii inconştiente a omului faţă de această fiinţă atât de frumoasă, seducătoare şi, în acelaşi
timp, atât de misterioasă, impură, înspăimântătoare. Se pare că din această cauză Platon aşează
femeia între bărbat şi animalul sălbatic.22

Puterea diavolului este aproape nelimitată, chiar dacă toţi teologii au grijă să afirme că
Satana nu poate acţiona decât cu permisiunea lui Dumnezeu: ceea ce înseamnă că Dumnezeu îi

21
Ibidem
22
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
permite, practic, orice, căci mi există limite evidente pentru acţiunile pe care i le atribuim
diavolului. Înzestrat cu o cunoaştere nemăsurată, el cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul,
precum şi secretele lumii de dincolo.23

Este un mare iluzionist, care ne poate înşela simţurile, care ne poate înşela simţurile,
poate face să apară sau să dispară obiecte. Are puterea de a reda tinereţea, de a mări sau a scădea
memoria sau inteligenţa, de a lua orice înfăţişare, inclusiv a celor decedaţi. Poate la fel de bine
să-l facă pe om neputincios, să declanşeze cataclisme şi să provoace boli. Diavolul poate provoca
moartea vitelor, distrugerea recoltelor, incendierea caselor, victoria sau înfrângerea în bătălii,
poate oferi onoruri, poate produce aur şi argint, poate, totodată, să altereze gândirea, împingând
la sinucid. Iar demonii, care cunosc toate secretele naturii, le pot utiliza cu succes.24

În Europa, ameninţarea diavolului este reprezentată şi de ei doi inamici tradiţionali ai

creştinilor: musulmanii şi evreii. Pentru Luther, turcii fac parte din forţele iadului, împotriva
cărora nu se poate lupta decât cu arme spirituale. Pentru acelaşi Luther, evreii sunt „copii ai
diavolului”, şi autori ai vrăjitoriilor, iar papa nu este nici el bun. Pe scurt, în ochii catolicilor, ca
şi ai protestanţilor, diavolul este pretutindeni. El conduce o luptă generalizată împotriva
creştinătăţii, care se simte înconjurată de forţele răului şi dezvoltă o mentalitate obsesională, ceea
ce determină reacţii fanatice. 25

În timp ce se declaşau epidemiile, recoltele proaste deveneau din ce în ce mai frecvente,

revoltele urbane şi rurale se înmulţeau, turcii exercitau o presiune crescândă, Marea Schismă
sfâşia creştinătatea latină, războaiele civile şi cele extreme devastau Europa.26

Secolele al XV-lea şi al XVI-lea sunt vremuri ale catastrofelor: foamete, epidemie de

ciumă de o amploare fără precedent, războaie interminabile, cu distrugeri şi atrocităţi comise de
mercenari, nesiguranţă permanentă, inflaţie, vagabondaj, tulburări religioase care seamănă
angoasă, anxietate şi pesimism. Aceasta într-o lume în care clerul, de o calitate mediocră, este
puţin numeros şi împărtăşeşte superstiţiile populare.

În teologia protestantă, şi în secolul al XVI-lea, devalorizarea omului şi a lumii a

cunoscut cea mai mare violenţă în civilizaţia occidentală. Mântuierea rezidă în lucida constatare
că totul este rău în noi şi în jurul nostru. „Lume” şi „diavol” sunt sinonime. Lumea, spune
Luther, este „fiica” diavolului. De aceea, ea este plină de neştiinţă, ură, hulă, dispreţ faţă de
Dumnezeu, minciună, greşeală; fără a mai pune la socoteală păcatele grosolane, ca omorul,
adulterul, desfrâul, hoţia, etc.27

23
Ibidem
24
Ibidem
25
Ibidem
26
Jean Delumeanu, Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Editura
Polirom, Iaşi, 1997
27
Ibidem
 Între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, discursule despre diavol a cunoscut o evoluţie
spectaculoasă, trecând de la stadiul de obsesie religioasă la cel de mit literar al perioadei
preromantice. Trecerea de la Satana la Mefistofel nu este cu adevărat un salt de la credinţă la
necredinţă, ci mai degrabă de la un tip de mit la altul, la fel de eficient. Diavolul se laicizează,
dar rolul său social continuă.28 Viziunea diavolului se diversifică în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea: ficţiune depăşită pentru materialişti, mit literar eficient pentru preromantici, seducător
prieten al plăcerilor, revoltat inadaptat pentru alţii. Pentru Biserică, se conturează o evoluţie
periculoasă, împotriva căreia trebuie acţionat. Dar, în ciuda controlului preluat în secolul al XIX-
lea, metamorfozele diavolului sunt inevitabile.

Aceasta evoluţie periculoasă se integrează în aceeaşi explicaţie globală unde se întâlnesc

discursul culpabilizator, spaima în faţa nenorocirilor acumulate şi violenţa prezentă pretutindeni.

Epoca noastră nu ne ajută oare să înţelegem începuturile modernităţii europene?

Măcelurile secolului XX, din 1914 până la genocidul din Cambogia, trecând prin diverse
„holocausturi” şi potopul de boambe din Vietnam, ameninţarea unui conflict nuclear, folosirea
torturii pe scară din ce în ce mai largă, progresele rapide şi, uneori, tot mai îngrijorătoare ale
tehnicii, pericolele pe care le comportă exploatarea prea intensivă a resurselor naturale, anumite
manipulări genetice şi generalizarea necontrolată a informaticii, iată atâţia factori care,
acumulându-se, creează în civilizaţia noastră un climat de angoasă, accentuarea insecurităţii,
comparabil în unele privinţe cu cel cunoscut de strămoşii noştri între perioada Ciumei negre şi
sfârşitul războaielor religioase.29

În loc de concluzii
Toate întâmplările nefericite petrecute de-a lungul deceniilor nu ne-au lăsat doar un gust
amar, ci ne-au impregant frica de Dumnezeu şi de diavol. Acesta din urmă, ca multe noţiuni
tradiţionale, cunoaşte, în prezent, o mutaţie. Se pare că, diavolul, care a ştiut să se adapteze la
toate culturile şi la toate schimbările de mentalitate, ne pândeşte în continuare şi are încă un
viitor. Mai mult ca oricând, el este stăpânul iluziilor, al aparenţei, al miniciunii, al imaginarului şi
virtualului, care, cu ajutorul cinamtografiei, aceasta fiind o artă pur diabolică care, prin trucaje şi
efecte speciale se eliberează de constrângerile fizice naturale, este pe punctul de a pune stăpânire
şi a controla întreaga omenire.

28
Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
29
Jean Delumeanu, Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Editura
Polirom, Iaşi, 1997
Bibliografie

1. Lucrări consultate
• Georges Minois, Diavolul, Editura Corint, Bucureşti 2003
• Jean Delumeanu, Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII),
Editura Polirom, Iaşi, 1997
• Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, Chişinău Universitas,
1992
• Vasile Tincu, Vânzătorii de iluzii, Editura Politică, Bucureşti, 1979
• Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi Religia viitorului, Tipografia Centrală Cartea
Moldovei, Chişinău, 1995
• Tomas Spidlik, Izvoarele Luminii, Editura Ars Longa, 2001

2. Site-uri web
Document intitulat „Diavolul. Cum se învinge?”, în
http://www.pastoratie.ro/index2.php?
option=com_docman&task=doc_view&gid=3387&Itemid=11.

Document intitulat “Iadul, Diavolul şi cum să-ţi vinzi sufletul”, în

http://www.scribd.com/doc/21764623/Iadul-Diavolul-Si-Cum-Sa-ti-Vinzi-Sufletul

Părintele Cleopa, “Războiul creştinilor cu diavolul”, în

http://www.razboiulnevazut.org/capitol.php?id=1264