LICEUL TEOLOGIC „SFÂNTUL NICODIM” TG-JIU

LUCRARE DE ATESTAT

COORDONATOR:
Pr. Prof. Ionaşcu Gheorghe
ABSOLVENT
Cazacu Marieta Nicoleta

TG-JIU 2019
 LICEUL TEOLOGIC „SFÂNTUL NICODIM” TG-JIU

CREAREA LUMII

COORDONATOR:
Pr. Prof. Ionaşcu Gheorghe
ABSOLVENT
Cazacu Marieta Nicoleta

TG-JIU 2019
 Cuprins

ARGUMENT

INTRODUCERE

CREAREA LUMII DIN NIMIC

CREARE A LUMII NEVĂZUTE

CREAREA LUMII

CREAREA LUMII VĂZUTE

CONCLUZIA

BIBLIOGRAFIE

DECLARAŢIE
 Argument

Când s-a vorbit despre însuşirile speciale sau personale ale

Persoanelor Sfintei Treimi, s-a arătat că aceste însuşiri sunt privite din punct
de vedere intern şi extern, după cum se referă la înseşi Persoanele treimice
sau la lucrarea sau acţiunea Lor în exterior. S-a arătat atunci că însuşirea
externă a Tatălui este cea de Creator, Deoarece Lui I se atribuie în mod
special crearea lumii. Este însă adevărat că şi celelante două Persoane ale
Sfintei Treimi au participat la creaţie. Astfel, despre Fiul, Sfântul
Evanghelist Ioan spune:„Toate prin El (Fiul, Cuvântul) s-au făcut şi Iară de
El nimic nu s-a făcut din ce s-a facut”(In. 1, 3); iar despre Duhul Sfânt,
Moise scrie în cartea Facerii:„Şi pământul era neîntocmit şi gol şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fc. 1,2).
La fel, Sfântul Apostol Pavel spune despre Fiul: „Că întru El au fost
Făcute Toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele
nevăzute, fie domnii, fie căpetenii şi stăpâni, toate prin El şi pentru El s-au
făcut” (Col. 1, 16). Această participare a celor trei Persoane Treimice la
creaţia o arată şi expresia: „Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră” (Fc. 1, 26 ).
Acesta este motivul pentru care am ales această temă.
 Introducere

Teologia ( de la cuvintele greceşti : Θεος = Dumnezeu și λογος =

cuvânt, știința ) este știința sau cunoștința despre Dumnezeu și lucrările Lui,
pe temeiul Revelației dumnezeieşti, fiind necesară creştinilor pentru
mântuire.
Dar cu Toate că Persoanele Treimice au luat parte la creaţie, insusirea
speciala de Creator revine Tatălui, ceea ce s-a precizaţi şi în articolul 1 din
Sinodul Credinţei: „ Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul
cerelui şi al pamantului, al tuturor celor văzute şi nevăzute “. Aşadar
doctrina II consiera pe Dumnezeu-Tatal Creatorul lumii,care,dupa expresia
unora Sfinţii Părinţi, a dus totul la existenţă „prin Fiul în Duhul Sfanţ”.
Poate tocmai fiind ca in creaţie se ia in considerare si activitatea Fiului si a
Duhului Sfânt, ori de câte ori se vorbeşte despre crearea lumii, se spune
simplu:Dumnezeu a creat lumea,fără să se specifice Persoana care i se
atribuie creaţia.
Dupa învăţătura Creştină, Dumnezeu a creat lumea din nimic, căci
însuşi termenul a creea(în ebraică bara), prin care se arată activitatea lui
Dumnezeu în raport cu lumea, înseamnă a aduce ceva de la nefiinţa la
existentă.Aceasta învăţătură despre creaţie, întemeiată pe Revelaţie, este
specifică religiei creştine şi celei mozaice,deoarece işi are temeiul atât în
Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament.
 De la iudei şi creştini au luat-o mahomedanii,ea lipsind în celelalte
religii sau sisteme filozofice.1
Spre deoarece de iudaism şi creştinism, celelante religii şi sisteme
filozofice susţin alte concepţii cu privire la originea lumii. întrucât s-a tratat
acest subiect în lecţiile anterioare, vom reaminti doar cateva idei:
1. Panteismul susţine că Dumnezeu şi lumea formează o singură
realitate, substanţa lumii fiind Dumnezeu, sau că lumea e o emanaţiedin
Dumneazeu ( panteismul emanaţionist). Această conceţie o găsim în
brahmanism, hinduism, la filozofii neoplatonici, la G. Bruno, Spinoza şi în
partea la Fichte, Hegel, Schelling şi alţii.
2. Dualismul susţine existenţa a două principii care stau la baza
existenţei: unul de natură spirituală şi altul de natură materială, ambele
existente din vejnice. După această concepţie, Dumnezeul a făcut lumea
dintr-o materie preexistentă, cărea i-a dat numai forma. Dualismul îl
întâlnim în religia medo-persana, la Platon, precum şi în gnosticism şi
maniheism.
3. Materialismul afirmă că lumea este prin natura ei materială, că
materia este necreată şi vejnică, iar tot ce se petrece in lume se desfaşoara
potrivit unor legi inerente materiei, care sunt eterne şi neschimbabile.

1
INTRODUCEREA
 1. CREAREA LUMII DIN NIMIC

,,Pentru care pricină a creat Dumnezeu lumea, poţi cerceta! Cad e o

chestiune de cunoştinţă. Dar cum şi de ce acum, nu caută! Căci acesta nu e
lucru care să poată cădea sub mintea ta. Fiindcă cele dumnezeieşti, unele
sunt cu putinţă de pătruns, altele nu pot fi cuprinse de oameni” (Sf. Maxim
Mărturisitorul).
învăţătura creştină privind crearea lumii se întemeiază pe descoperirea
dumnezeiască. Articolul 1 din Simbolul Credinţei ne arată că Dumnezeu este
creatorul lumii, „Tatăl, Atotţiitorul. Făcătorul cerului şi al pământului,
văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.
Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu a (acut lumea din nimic,
chemând clin nefiinţă la fiinţă tot ceea ce există în afară de Sine. adică întreg
universul, inclusiv omul. Această învăţătura este împărtăşită de iudei şi de
creştini, de la care au împrumutat-o şi mahomedanii.
Celelalte religii păgâne şi diferitele sisteme filozofice oferă alte
concepţii privitoare la originea lumii:
Concepţia panteistă, dupa care lumea este o emanaţie din Dumnezeu,
o parte din El. Astfel învăţă brahmanii şi unii filozofi, precum: G iordan o
Bruno, Spinoza, Hegel, etc;
Concepţia dualistă, care pune la originea lumii doua principii:
Dumnezeu şi materia, conform careia iumea este făcută de Dumnezeu, dar
nu din nimic, ci dintr-o materie externa ca şi El. Ea a fost promovată de
adepţii religiei lui Zoroastru şi de filozofi precum Platon şi cei di şcoala lui,
precum şi de mani hei şi de gnostici;
 Concepţia atom istă, conform careia lumea s-a creat singură, ca
rezultat al diferitelor combinaţii ale atomilor. Ca materie lumea este veşnică,
existând dintotdeauna şi fiind indestructibilă, iar ca forma este rezultatul
unei lungi evoluţii. Aceasta concepţie este adoptata în general de materialişti
şi de atei.
Că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce exista, ne-o spune Sf.
Scriptura:,,La început a tăcut Dumnezeu cerul şi pământiii’' (Fac. 1,1).
Dumnezeu fiind atotputernic, a creat lumea din nimic, nefacând-o nici dintr-
o materie preexistentă, şi nici din propria Sa fiinţă. Substanţa lumii
neexistând din veci, a fost creată de Dumnezeu la începutul timpului. „Nici
măcar materia amorfă nu a existat înainte de a elibera Dumnezeu gândul său
creator. în acel moment, odată cu timpul, a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul, iar acestea erau ca o substanţă care cuprindea totul şi purta în
potenţă toate” (Sf. Grigore Palama).
Fiind creată, lumea apare în timp şi nu este veşnică. Lumea nu este
fără început şi fără sfârşit, ci începutul ei coincide cu începutul timpului şi se
va sfârşi cândva., odata cu acesta. „Primul act al creaţiei sensibile.
„începutul”, este şi începutul timpului, fiindcă nimic din cele sensibile nu
există care să nu fie supus trecerii timpului. Căci timpul, având mişcarea
masurată, se circumscrie prin număr; iar veacul, fiind di finit în legătura cu
timpul, implică intervalul, având deci un început al existenţei. Fiind creat,
timpul va dispărea atunci când firea se va uni dupa har cu Cuvântul” (Sf.
Maxim Mărturisitorul).

Existenţa Creată şi Existenţa Necreată

 „Toate cele nemuritoare şi însăşi nemurirea, toate cele ce vieţuiesc şi
însăşi viaţa, toate cele sfinte şi însăşi sfinţenia, toate cele virtuoase şi însăşi
virtutea, toate cele bune şi însăşi bunătatea, toate cele ce există şi însăşi
existenţa, toate sunt lucrurile lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
„Dar unele din acestea sunt create, căci au început să existe în timp,
fiind o dată când nu erau; aşa sunt, de pildă, diferitele esenţe ale lucrurilor,
căci ele au neexistenţa mai bătrână decât existenţa lor. Iar altele sunt
necreate, căci n-au început să existe în timp, nefiind vreo dată cand nu erau;
aşa sunt, de pildă însusirile dumnezeieşti: virtutea, bunătatea, viaţa,
sfinţenia, nemurirea, simplitatea, neschimb abilitatea şi infinitatea. Căci fără
de început este virtutea, neavând timpul mai bătrân decât ea, ca una ce are pe
Dumnezeu din veci că singurul Părinte născător al existenţei ei” (Sf. Maxim
Mărturisitorul).
„Fiinţa dumnezeiască (existenţa necreată) nu are nimic contrariu, fiind
veşnică şi infinită şi dăruind şi altora veşnicia, însă, fiinţa lucrurilor
(existenţa creată) are ea şi contrariu neexistenţa. Deci stă în puterea Celui ce
este cu adevărat că ea să existe de-a pururi sau să nu existe, ca una ce a fost
adusă la existenţă din neexistenţă. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţă
lipsa cunoştinţei, tot aşa şi neexistentă este lipsa existenţei; dar nu a celei
necreate (adevărate), căci aceasta nu are nimic contrariu, ci a celei create, ce
exista prin împărtăşirea de existenţă adevărată” (St. Maxim Mărturisitorul).
„Şi lucrurile create ale lui Dumnezeu (care au început în timp) există
prin participare la lucrurile necreate (neîncepute temporal), împărtăşindu-se
de ele” (Sf Maxim Mărturisitorul). Astfel, firea omului (ca şi creatură) aspiră
dupa harul cel necreat, putându-se dezvolta numai prin el, fiind pentru ea o
necesitate naturală (Părintele Stăniloaie).
 Dumnezeu, prin actul creaţiei, are în vedere desăvârşirea şi mântuirea
lumii.„Scopul vieţii noastre este mântuirea” (Sf. Serafim de Sarov). Timpul
nu este altceva decât unitatea de măsura a mişcării şi deci a schimbărilor, el
fiind parte constitutivă din lume. Lumea şi omul tind şi se mişcă spre Cauză
care i-a adus la existenţă, adică spre Dumnezeu. Şi câtă vreme se mişcă,
înseamnă că lumea şi omul nu au ajuns la desăvârşirea spre care tind. Cum
spunea Sf Grigorie de Nazianz: „Omul este creatura care a primit poruncă să
devină Dumnezeu”.
„Faptul că este trecător şi se alterează până la dispariţia lui, nu
înseamna că timpul nu este valoros. Timpul are o valoare nepreţuită pentru
mântuirea fiecărui om. ‘‘Timpul pierdut” este o slăbire interioară a omului;
‘timpul pierdut” lucreaza împotriva noastra, e un vierme care creşte”
(Părintele Stăniloaie). „Deci. sa luam aminte, să fim treji cât avem timp. lată.
de când şedem aici vorbind, am pierdut doua sau trei ceasuri din timpul
nostru şi ne apropiem de moarte; şi vedem că pierdem timpul şi nu ne
temem. Să ne aducem aminte, dar, de vorba: “‘De vă pierde cineva aur sau
argint, poate afla în locul lui altul, dar cel ce pierde timpul, vieţuind în
nelucrare şi nepăsare, altul nu mai poate afla”. Cu adevărat, vom căuta un
ceas din timpul acesta şi nu-1 vom mai găsi” (Avva Dorotei).
Prin crearea lumii nu a intervenit o schimbare în fiinţa lui Dumnezeu,
deoarece lumea ca idee a existat în mintea lui Dumnezeu din veci, şi numai
realizarea ei s-a făcut în timp. „Planul creaţiei a preexistat în Dumnezeu din
veci, luând forma doar atunci când Ei a voit” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Crearea lumii nu este decât realizarea ideii veşnice şi neschimbabile a lui
Dumnezeu. „Acest plan -aceste gânduri ale lui Dumnezeu - reprezintă
singurul lucru de la care porneşte creaţia. Căci Dumnezeu, în timp ce
gândeşte, creează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi
desăvârşidu-se prin Duh” (Sf. Ioan Damaschin).
Deci, lumea nu este contrară eternităţii, cum socotea Origen.
Cuprinsă în planul din veci al lui Dumnezeu, lumea are originea, ca
idee, în eternitate, este susţinută de eternitate şi este rânduită veşniciei. „Dar
o nemurire a făpturii nu va fi niciodată o nemurire egală cu a lui Dumnezeu,
chiar dacă e primită de la El, căci e o nemurire adoptată ia măsura făpturii”
(Părintele Stăniloaie). Căci lumea nu este veşnică (nu devine eternă) ca
realitate concretă, prin ea însăşi, ci prin Dumnezeu. In acest sens, Sf.
Grigorie Palama avea dreptate să vorbească de o dumnezeire superioara şi
una inferioară.
Existenţa Văzută şi Existenţa Nevăzută Dumnezeu a făcut de la
început doua lumi: una văzută şi alta nevăzută. Intai a creat lumea nevăzută,
apoi pe cea văzută, iar în cadrul lumii văzute, întâi a pregătit materia amorfa
(cerul şi pământul), pentru ca apoi să zidească, una căte una făpturile, iar
după toate, omul (Sf. Grigorie Palama). Omul fiind îndoit, adica având
alcatuirea din suflet şi trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea cea
văzută şi nevăzută. Şi fiecăreia din aceste părţi i s-au rânduit în chip potrivit
unele din faptele şi grijile noastre (Sf Simeon Noul Teolog).
Scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea Crearea lumii de către
Dumnezeu este manifestarea iubirii şi a bunătăţii Sale. „Dumnezeu, Cel
supraplin, n-a adus cele create la existenţă pentru ca îi lipsea ceva, sau din
vreo trehuînta a Sa, ci din prisosinţa bunătăţii Sale” (Calist Patriarhul),
„pentru ca acestea să se împărtăşească din El, pe măsură şi pe potriva
fiecăreia, iar El să se bucure de lucrurile Sale, văzându-le bucuria” (Sf.
Maxim Mărturisitorul).
 „Dumnezeu prin faptul că este binele, ca bine fiinţial, întinde
bunătatea spre toate cele ce sunt” (Sf. Dionisie Areopagitul). „Existenţa este
identică cu binele; căci bunătatea e o existenta doritoare să daruiască din
prisosinţa ei”(Părintele Stăniloaie).
„Dumnezeu este iubire”, spune Sf. Ioan (I. Ioan 4, 8). Dumnezeu a
creat lumea deoarece iubirea Sa este îndreptată spre exterior şi se propagă de
la sine. Iubirea dumnezeiască nu este iubire de sine, ci iubire reciprocă
(împărtăşită). Dumnezeu este Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care se
iubesc unul pe altul. Dumnezeu nu este doar personal, ci şi inter-personal; nu
doar unitate, ci şi uniune.2
Dumnezeu a ales să creeze lumea, pentru că lumea să devină părtaşă
la mişcarea iubirii trinitare; fără aceasta iubire care se revarsă în exterior,
lumea nu ar exista.
Preamărind pe Dumnezeu, omul se simte fericit. Căci adevărată
fericire a omului este un imn de laudă şi mulţumire adus lui Dumnezeu.
Creaţia nu este un lucru asupra căruia Dumnezeu acţionează din
exterior, ci ceva prin care El S-a exprimat pe Sine din interior (Sf. Maxim
Mărturisitorul şi Sf Dionisie Areopagitul). Creaţia lumii nu trebuie privită ca
un eveniment trecut, încheiat definitiv, ci ca unul care continua şi în prezent;
Dumnezeu creeaza îumea în aceasta clipa şi întotdeauna.
Dumnezeu este atât în afară cât şi, în egală măsură, înăuntrul a toate
câte sunt. Sălăşluind în lume şi fiind omniprezent, Dumnezeu este în toate şi
umple toate lucruri.

2
Nicolae Cabasila, Despre viata în Hristos, EIBMBOR, Buc, 2009, p. 23
 2. CREAREA LUMII NEVĂZUTE

Prin lumea nevăzuta sau spirituală se înţălege lumea îngerilor.

Cuvântul înger înseama sol, crainic, vestitor, trimis. Dar acest cuvânt nu se
spune nimic cu privire la fiinţa îngerilor, căci se referă numai ia fun ţiunea
pe care ei o îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume de a face cunoscuta
oamenilor voia lui Dumnezeu, de a le trimite mesaje acestora. în acest
întăles, sunt numiţi îngeri şi proorocii, Apostolii, conducătorii Bisericilor şi
chiar Mântuitorul Hristos. îndeosebi în Apocalipsă. însă în înţăles propiu,
îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor,
create de Dumnezeu spre a-I fi „duhuri slujitoare'’, adică trimis ai lui
Dumnezeu către oameni, pentru a le vesti acestora voia Sa.
Despre existenţa îngerilor avem nenumărate dovezi atât în Vechiul, cât
şi în Noul Testament, de asemenea şi în Sfânta Tradiţie. In numeroase locuri
din Sfânta Scriptură, care şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, se vorbeşte atât
despre îngeri în general, cât şi despre unele cete îngereşti, ori despre anumiţi
îngeri pe care Dumnezeu i-a trimis ca mesageri ai Sal către oameni.3
De la heruvimii cu sabie de foc, puş sa pazească intrarea Edenului
după izgonirea lui Adam şi a Evei, şi până la mulţimea îngerilor despre care
se vorbeşte în Apocalipsă, paginile Sfintei Scripturi conţin dovezi de
netăgănuit despre existenţa acestora şi despre masajele trimise de Dumnezeu
oamenilor prin ei.

3
Revista Ortodoxia , anul XXXI nr 3-4 , iulie - decembrie 1979
 Cu toate acestea, existenţa îngerilor a fost tăgăduită încă din vechime
de către saduchei (cf. FA. 23,8), iar în timpurile mai noi de către raţionalişti,
materiaiişti şi alţii. Afirmaţia unora dintre aceştia, anume că iudeii au
înprumutat credinţa în îngeri de ia perşi. în timpul robia babilonică, se
vorbeşte depre îngeri ca despre fiinţe reale, ceea ce dovedeşte că credinţa
iudeilor în ei este anterioară căderii în această robie.
 3. CREAREA LUMII

Dumnezeu a făcut lumea în şease zile şi în a şaptea zi sa odihnit.

Ziua intaia
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol. întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se
purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: t!Să fie lumină!" Şi a fost
lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e buna lumina şi a despărtit Dumnezeu
lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă. iar întunericul 1-a
numit noapte. Şi a fost seara şi a fost dimineaţa: ziua întâia (Fac. 1, 1-5).

Ziua a doua
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se
despartă ape de ape!" Si a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărtit
Dumnezeu apele cele de sub tărie ele apele cele de deasupra tăriei. Tăria a
numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a
fost dimineaţa: ziua a doua (Fac. I, 6-8).

Ziua a treia
Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un ioc şi să
se arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la
locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar
adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a
zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-
însa, dupa felul şi asemănarea ei. şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţa
în sine, dupa fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă:
iarbă, care face sămânţă după felul şi după asemănarea ei. şi pomi roditori,
cu sămânţă, dupa fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (Fac. 1. 9-13).

Ziua a patra
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpuriie, zilele si anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului,
ca să lumineze pământul". Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare
pentru ca rm ui rea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii,
şi stelele. Şi le- a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
să cârmuiască ziua şi noaptea şi să desparta lumina de întuneric. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (Fac.
1, 14-19).

Ziua a cincea
Şi apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în
ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A
făcut
Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care
mişună în ape, unde ele se păzesc dupa felul lor, şi toate păsările înaripate
dupa felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat
Dumnezeu şi a zis: "Prăşiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi
păsările să se înmulţească pe pământ!" Şi a fost seara şi a fost dimineaţa:
ziua a cincea (Fac. 1, 20-23).

Ziua a șasea
Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, dupa felul lor:
animale, târâtoare şi fiare sălbatice dupa feiul lor". Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu fiarele sălbatice dupa felul lor, şi animalele domestice dupa felul
lor, şi toate târâtoarele pământului dupa felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că
este bine.
Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră, ca să stăpânească peştii marii, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ, şi tot pământul". Şi a făcut
Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: "Cresteti şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi".
Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse, şi iată erau bune foarte. Şi a
fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a sasea (Fac. 1, 24-31).

Dumnezeu rânduieşte ziua de odihnă

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit
Dumnezeu în ziua a şease lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea
S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat
Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-insa S-a odihnit de toate
lucrurileSale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduiala (Fac. 2, 1-3). Afară de
lumea văzută,
Dumnezeu a mai făcut o lume nevăzută, lumea duhurilor nenumărate,
care se numesc îngeri. Duhurile acestea la început erau toate bune şi fericite.
Mai pe urma însa multe din ele au păcătuit, căzând în mândrie, şi au fost
aruncate în iad. Acestea sunt duhurile rele sau diavolii. Lumea aceasta
nevăzută a fost făcută înaintea celei văzute, (is. 14; Ps. 103; luda 6; 2 Pt 2).

Dumezeu a făcut doua lumii:

- lumea văzută
- lumea nevăzută
 4. DESPRE LUMEA VĂZUTĂ

Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor” ?

Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi
pământul (Fac. I, 1). Am văzut mai înainte că "cerul" din aceste cuvinte,
înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută.
Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui era la început, nevăzut
şi netocmit, adică fără formă (Fac. I, 2).
Dumnezeu a făcut lumea, nu dintre-o dată, ci treptat, într-o ordine care
sa îngăduie lucrurilor să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce
urmau nu puteau să apară fără cele dina- inte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua
întâi lumina, fără care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. în ziua
a doua a făcut tăria sau cerul văzut; în a treia adunare a apelor,uscatul şi
toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi
stelele; în ziua a cincea peştii şi păsările; în ziua a şasea animalele cu câte
patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urma pe om (Fac. I, 3-
26). în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrările sale. Ordinea aceasta
în care diferitele feluri de viata şi de făpturi apar între o înlănţuire fireasca şi
necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adâncă
înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma
celorlalte lucruri, pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să
vină împărătul ei - omul.4
Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele necesare pentru
viaţa lui erau create. Ei nu puteau veni în lume înainte de apariţia vieţii.
Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înainte Nu. Făpturile au
fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: Şi a privit
Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte" (Fac. I, 31)
Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte
fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis : "Să facem pe om dupa chipul nostru
şi după asemănare noastra" (Fac, I, 26). Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână
iuând din pământ şi a suflat în Faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu
suflet viu" (Fac. II, 7). Omul a fost, deci. făcut nu din poruncă, ci din mâinile
iui Dumnezeu, cum zice un prooroc: "Mânile tale m-au zidit şi m-au făcut
(loi/X, 8).
Aceasta arată cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce
existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui
asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte materie pentru alcătuire. Omul a
fost făcut din pământ.)5
Ce ne spune Sf. Scriptură despre femeie?
Dumnezeu a văzut că nu este bine sa fie omul singur: "Şi a făcut
Dumnezeu pe om... barbat şi femeie i-a făcut pe ei" (Fac. I, 27). "Şi a făcut
Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam.
Şi a zis Adam : iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta
se va chema femeie, pentru că din barbatul său s-a luat" (Fac. II, 22-23).

4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxa, Ed Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române.
5
Pr. Pof. Dr. Isidor Todoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatică Ortodoxa, Manual pentru
Seminariile Teologice Ed Renaşterea Cluj Napoca 2004.
 Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentrucontinuarea neamului
omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: "Şi i-a binecuvântat Dumnezeu
pe ei zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul..." (Fac. I, 28). Eva a
fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. EFREM, ca să nu fie bănuială că
altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu,
De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi tărină ca Adam?
Eva n-a fost făcută din tărină, ci din coasta lui Adam, pentru că în
barbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului
omenesc.
De aceea, de la început n-au fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, doi
bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi apoi, din el, femeia.
Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om?
Părinţii Bisericii consideră chipul Iui Dumnezeu în om ca fiind
reprezentat prin următoarele puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu
care se îndreaptă spre Dumnezeu prin luptă pentru desăvârşire, iar
asemănarea lui Dumnezeu în om este înfaptuirea acestei desăvârşiri prin
împreună-lucrarea harului dumnezeiesc, cu efortul omului. în amănunt,
chipul lui.
Dumnezeu înseamnă:
1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii:
„...Umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el şi stăpâniţi peştii marii şi
păsările cerului şi toate dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile care se
târăsc pe pământ” (Fac. I, 28)." Micşorâtu-l-a-i pe dânsul (pe om) numai cu
puţin decât înger'ii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe
dânsul peste lucrul mâinilor tale (Psalm, VIII, 6);
2. Raţiunea şi voia libera In năzuinţă lor spre Dumnezeu, adevăr şî
bine.
 Dupa ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?
Dupa ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi î-a pus hrană la
îndemână, făcând: "Să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun
la mâncare" (Fac. II, 9). în Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei
binelui şi răului.
 CONCLUZII

Lumea nu e făcută din ceva, nici din Fiinţa lui Dumnezeu, nici din
altceva.
Aceasta înseamnă că îşi datorează existenţa puterii lui Dumnezeu care
se manifesta înlucrarea Lui. Deşi există şi durează datorită puterii lui
Dumnezeu, ea nu e puterea lui Dumnezeu însăşi. Aceasta este deosebită de
oricare altă putere prin faptul de a putea creea ceva din nimic si a-1 putea
susţine în existenţă. Tot ceea ce este real în lume este produsul exclusiv al
puterii voluntare a lui Dumnezeu.
Puterea şi lucrarea lui Dumnezeu nu nu mai că creează şi susţine în
existenţă făpturile, nefolosindu-se de nimic, ci le poate şi susţine în lucrările
lor adaugând la puterea lor natural ce le-a dat-o prin creaţie, o putere a Lui
mai presus de fire.
Astfel, lucrarea lui Dumnezeu, deosebită de Fiinţa Lui, face posibilă
atât existenţa deosebită a lui Dumnezeu ca Persoană liberă de creaturi, cât şi
existenţa lor deosebita de a Lui.
Lucrările prin care Dumnezeu creează lumea, o susţine şi o
desăvârşeşte, ducând-o spre Sine, sunt forme ale bunătăţii necreate. Prin
aceasta se dovedeşte că bunătatea lui Dumnezeu nu este închisă doar în
interiorul Lui, în relaţiile celor trei Persoane ci se poate îndrepta şi spre
existente în afară de Sine, dar le poate creea pe acestea nefiind silit să-şi
marginească bunătatea numai în arătarea ei faţă de ceea ce ar exista deosebit
de El, fără voia Lui.
 Frumuseţea zidirilor create de Dumnezeu este aşa de minunată, încăt
şi îngerii din cer se uimesc de armonia lor, dupa cum spune Iov : "când s-au
creat stelele, lăudâtu-M-au cu glas mare toti îngerii Mei" (Iov 38, 7 ) .
Armonia şi frumuseţea zidirilor au uimit pe sfinţi, pe filosofii, pe înţelepţi,
pe poeţi, pe artişti, pe creştini si chiar pe păgâni, înălţându-i cu mintea la
Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri mulţi au cunoscut pe
Dumnezeu, au sporit în rugăciune, au înalţat imne de laudă Ziditorului şi au
ajuns chiar la rugăciunea cea mai înaltă a minţii şi a inimii. De aceea, spun
Sfinţii Părinţi, ne este de mare folos să cugetăm la zidirile lui Dumnezeu,
pentru a-L cunoaşte şi iubi mai mult pe Dumnezeu.
 BIBLIOGRAFIE

1. Sfânta Scriptura sau Biblia, EIBMBOR, Buc., 1990.

2. Pr. Pof. Dr. Isidor Todoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean,
Dogmatică Ortodoxa, Manual pentru Seminariile Teologice Ed.
Renaşterea Cluj Napoca 2004.
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxa,
EIBMBOR, Buc., 1992.
4. INTRODUCEREA.
5. Nicolae Cabasila , Despre viata in Hristos , Ed. IBM al BOR, Buc ,
2009.
6. Revista Ortodoxia , anul XXXI nr 3-4 , iulie - decembrie 1979.
 Declaraţie
pe proprie răspundere privind respectarea drepturilor intelectuale în
elaborarea lucrării de obţinere a certificatului de
competenţă profesională

Subsemnata Cazacu Marieta Nicoleta domiciliat în Sat. Dîmbova,

Com. Drăguţeşti, judeţul Gorj, elevă în clasa a XII-a, declar pe proprie
răspundere, privind falsul în declaraţii, că lucrarea cu titlu:
Crearea Lumii, elaborată în vederea susţinerii examenului de
finalizare a studiilor liceale, examen de certificare a competenţelor
profesionale, organizat de către LICEUL TEOLOGIC „SFÂNTUL
NICODIM” TG-JIU, sesiunea mai a anului şcolar 2018-2019, având
conducător de lucrare pe pr. prof. lonaşcu Gheorghe, reprezintă o contribuţie
proprie, originală.
La realizarea lucrării am folosit doar sursele bibliografice menţionate
în subsolul paginilor şi în bibliografia prezentată la sfârşitul lucrării, cu
respectarea legislaţiei române şi a convenţiilor internaţionale privind
drepturile de autor.
Lucrarea este elaborata de mine şi nu reprezintă un plagiat.

Tg-Jiu, la data de ………………………. Semnătura,