Cârcotaşii Oastei Domnului

joi, 4 iunie 2009

Î
ntr-un sătuc de prin partea Sucevei, în decurs de mai puţin de doi ani de zile, 15
protestanţi au revenit la Ortodoxie prin Oastea Domnului. Alţi câţiva urmează să
primească, în curând, Sfânta Taină a Botezului. Oameni simpli, înşelaţi de vremi şi de
încredinţări străine, reîntorşi la matcă prin cântarea şi cartea de la Oaste. În satul acela nu
există încă adunare a Oastei, ci doar o singură familie de ostaşi. Prin răspândirea casetelor
cu cântări ostăşeşti şi prin câteva cărţi fundamentale ale Lucrării, oamenii aceştia au
reuşit să se re-aşeze în Biserica ce i-a aşteptat, mereu, durută, să se reîntoarcă acasă.
Din aceeaşi zonă (a Sucevei), mai zilele trecute mi-a căzut în mână o foaie volantă, un
manifest distribuit, se pare, printre credincioşi. Manifestul în cauză se vrea a fi un
“semnal de alarmă” tras de un anumit “binevoitor” (cleric, printre altele, spun gurile rele)
– care-şi arogă drepturile de vajnic apărător al Ortodoxiei româneşti şi de tezaurizator al
adevărurilor de credinţă -, ridicat împotriva… iminentului pericol pe care-l prezintă
existenţa şi activitatea… Oastei Domnului. Indignat, acel autor (care “uită” să-şi semneze
scriitura) se întreabă cum de este tolerată o asemenea mişcare, păgubitoare neamului şi
Bisericii noastre, ieşită din – crede el – tiparele tradiţionale ale spiritualităţii ortodoxe.

Desigur, nu e primul antecedent acesta în materie de cârcoteală la adresa Oastei

Domnului. De-a lungul existenţei sale, mulţimi de împotrivitori, mai mult sau mai puţin
făţişe, au avut câte “ceva” cu explozia aceasta de har şi energie izvodită în “cadrele
Ortodoxiei româneşti”, cum ar spune Părintele Iosif. Îmi vine acum foarte greu să
nominalizez fie şi numai pe doi-trei dintre ei. Timpul şi Dumnezeu le-au şters numele
până şi din memoria istoriei. Convocări la nivel înalt, sfătuiri peste sfătuiri şi consfătuiri
peste consfătuiri, ordine guvernamentale, măsuri opresive şi alte atâtea formule de
decimare ale celor care s-au înrolat în lupta pentru mântuire în această Lucrare nu au
reuşit să oprească mersul înainte, frumos şi demn, al însetaţilor de cer şi veşnicie.
Manifestul de la Suceava nu poartă semnătură. Formulă clasică de laşitate şi
iresponsabilitate pentru cuvântul scris, pe care nu ai curajul să ţi-l asumi.
Întoarcerea protestanţilor la Ortodoxie – stră-vedere a “semnăturii” lui Dumnezeu!
Două situaţii factuale, din aceeaşi zonă a ţării. Vorbe, într-un caz, fapte – într-altul.
Cârcoteli şi biruinţe.
S-au tot obişnuit unii să-şi “dea cu părerea” despre Oastea Domnului, ca ghicitoarele în
ghioc. Alţii, la un nivel mai înalt (oameni cu diplome teologice la purtător), nu reuşesc
să-şi mai dea rândul cu presupusul în cărţi, studii, tratate… Şi unii şi alţii, cu pretenţii de
fini şi buni cunoscători ai fenomenului Oastei Domnului.
Cândva, în publicaţiile vremii, Părintele Iosif Trifa obişnuia, în cadrul unei rubrici
speciale (“Din Cartea Biruinţelor” ori “Din biruinţele Oastei”, cel mai adesea) să redea
faptele de curaj şi credinţă ale ostaşilor. Crâşme închise, biserici umplute până la refuz,
transformări de-a dreptul uimitoare de suflete umpleau paginile “Luminii Satelor” sau ale
foii “Isus Biruitorul”. Şi atunci, ca şi acum, lucrurile acestea deranjau. Nu conveneau
stăpânitorilor veacului aceluia. Şi, de cele mai multe ori, erau trecute cu vederea de
analiştii Oastei. Şi de această dată, faptele deranjează cuvintele. Oameni care nu-şi pot
asuma nici măcar o semnătură, “minţi betege” (vorba e a lui Nae Ionescu) cred că pot da
directive de conduită moral-creştinească unei mişcări ce s-a învăţat să-şi mărturisească,
de atâta vreme, credinţa, credincioşia şi ataşa¬mentul său prin facere de bine Bisericii ei,
prin vocaţia pildei.
Sunt convins că niciodată studenţii la muzică n-ar accepta să fie instruiţi de către cineva
care este afon. Cei ce nu rezonează împreună cu melodia, ori care nu sunt mişcaţi de ea,
pot fi în stare să-ţi vorbească mult, la nesfârşit, despre teoria muzicii şi despre cum
trebuie să faci muzică. Dar ei nu te vor putea conduce foarte departe înlăuntrul lumii
fascinante a muzicii.
Pentru a vorbi de Oastea Domnului şi pentru a-ţi permite să-i trasezi linii de acţiune îţi
trebuie, neapărat, să cunoşti “muzica” acestei mişcări, duhul ei curat ortodox. Să vrei să
cunoşti cu inima, în primul rând, ceea ce ai vrea să mărturiseşti în cuvinte.
Oastea Domnului nu o pot înţelege laşii, iresponsabilii. Cei care, din peluze, dau mereu
indicaţii celor din mijlocul evenimentelor. Nu o pot înţelege, pentru că, pentru aceasta, e
nevoie de coborâre în real, în simţire, în luptă.
Or, lupta e pentru cei curajoşi, pentru cei care lasă, pe unde trec, semnătura faptei şi a
credinţei.

Romeo PETRAŞCIUC
“Iisus Biruitorul”, nr. 35 / 2003, p. 1