RELIGIA IN CONTEXTUL CULTURAL AL LUMII CONTEMPORANE

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Sfintii Apostoli la propovaduire, poruncindu-

le sa predice Vestea cea buna la toate popoarele. Datorita acestui fapt, predicatorul
nostru, care ramane fidel poruncii Mantuitorului, pune accentul pe vestirea mesajului
evanghelic in virtutea unei misiuni care porneste de la Dumnezeu catre om. Dar tot
Mantuitorul ne-a aratat ca nu se poate vesti Evanghelia popoarelor, fara sa se ia in
consideratie contextul cultural care ramane specific fiecarui neam. De aceea, Mantuitorul
a predicat Evanghelia Sa prin mijlocirea parabolelor care pornesc de la realitatile sociale
si culturale ale poporului evreu, de la suferintele, problemele si nazuintele lui. In
convorbirea cu Samarineanca, Domnul porneste de la apa de baut atat de necesara
existentei materiale a omului, pentru a ajunge la apa vietii, atat de necesara existentei
spirituale a omului. Cu alte cuvinte, Domnul ne-a invatat sa predicam Evanghelia atat in
virtutea unei actiuni care porneste de la Dumnezeu la om, cat si in virtutea unei miscari
care porneste de la om la Dumnezeu. Daca nu se ia in considerare contextul cultural al
ascultatorilor, daca nu se tine seama de mentalitatea lor si de problemele lor, s-ar putea ca
mesajul evanghelic sa nu mai gaseasca ecoul cuvenit in mintea si inima ascultatorilor lui.

Acesta este motivul pentru care am gasit de cuviinta sa prezentam o expunere despre
credinta si cultura, in care sa abordam principalele trasaturi ale culturii contemporane
care exercita o influenta decisiva asupra credinciosilor prin intermediul mijloacelor de
comunicatie in masa si poate constitui tot atatea sanse sau tot atatea obstacole pentru
invatamantul religios din scoala.

Cultura europeana, fiindca de ea este vorba mai intai, a devenit cu trecerea vremii o
cultura din ce in ce mai secularizata, adica o cultura care tinde sa elimine pe Dumnezeu
din realitatea obiectiva pentru a pune in locul Sau omul. Asa se explica afirmatiile lui
Feuerbach care spunea, la capatul unui proces logic de evolutie filosofica, ca nu
Dumnezeu l-a creat pe om, ci omul l-a creat pe Dumnezeu. In cadrul acestui proces
evolutiv, Revolutia franceza a jucat un rol determinant. Daca pana la aceasta data (1789)
Biserica a jucat un rol important in domeniul vietii publice, de acum inainte Biserica a
fost obligata sa se cantoneze in domeniul privat. Cu alte cuvinte putem spune ca de la
Revolutia franceza cultura europeana se bazeaza pe separatia radicala dintre domeniul
public si cel privat, tinzand in permanenta sa excluda religia din sfera publica pentru a o
transforma intr-o chestiune de opinie personala. “Trebuie sa spun, afirma un bun
cunoscator occidental, ca dihotomia dintre domeniul public si cel privat ramane
fundamentala pentru cultura apuseana moderna si daca este vorba de o veritabila intalnire
dintre Evanghelie si aceasta cultura atunci intelegerea acestei dihotomii este o cerinta de
prim ordin” 1. Secolul luminilor, care a insotit Revolutia franceza, n-a facut decat sa
desavarseasca filosofic separatia radicala dintre cele doua domenii amintite.

Din punct de vedere religios, aceasta dihotomie a constituit o lovitura grava adusa
crestinismului in general si celui apusean in special. Datorita ei, religia crestina a incetat
sa mai joace un rol obiectiv in societatea europeana pentru a fi izolata in sfera
subiectivismului personal, deschizandu-se astfel portile pulverizarii crestinismului in
nenumarate secte. “Odata ce religia este definita ca o afacere de ordin privat, atunci
fiecare individ poate alege din evantaiul mesajelor religioase pe acela care ii place lui,
spune un sociolog al religiei, Thomas Lackman”2. In alti termeni am putea spune ca
retransarea religiei in sfera privata a dat nastere pluralismului religios crestin care
confrunta astazi si Biserica noastra cu tot mai mare intensitate.

Daca este vorba insa de sfera vietii publice, aici cuvantul decisiv nu-l mai are religia, ci
stiinta. Religiile individuale pot avea valoare pentru cei ce le respecta ca atare, insa
pretentia pentru adevar in sfera publica o poate avea numai stiinta. Aceasta fiindca stiinta
nu lucreaza prin deductii din revelatia divina, ci prin observarea fenomenelor si prin
inductie din rezultatul observatiilor.

Altfel spus, stiinta nu se bazeaza pe opinii subiective ca religia, ci prin analize obiective
in care matematica joaca un rol esential. De aceea pe cat de mult militeaza cultura
apuseana pentru pluralism in domeniul religios, pe atat de mult cauta sa elimine
pluralismul din sfera stiintei care ramane astfel un pivot central al vietii publice in locul
religiei. Or, tocmai datorita separarii dintre stiinta si religie scoala laica tinde sa elimine
din sanul ei invatamantul religios, fiindca il considera ca se intemeiaza pe supozitii
subiective, si nu pe criterii obiective.

Spun toate acestea fiindca si la noi, astazi, cand se cauta reintegrarea invatamantului
religios in scoala publica, potrivit unei vechi traditii care se pierde in negura timpurilor,
exista anumiti factori care incearca, sub diferite pretexte, sa se impotriveasca acestui
proces. “Se aud glasuri razlete, insinuante si incisive uneori, care incearca sa se constituie
intr-un zadarnic baraj al impotrivirii, se spune intr-un articol recent, motivand subred ca
atat scoala cat si Biserica nu ar fi, chipurile, pregatite pentru aceasta comuniune, ca nu
exista suficienti clerici formati pentru un atare profesorat, ca programele si metodica
predarii nu se confectioneaza peste noapte, ca trebuie sa se respecte optiunile tinerilor,
pentru a se respecta caracterul facultativ al predarii religiei, ca trebuie sa meditam cu
raspundere daca prin adoptarea acestei legiferari nu ne indepartam cumva de exemplul
tarilor occidentale inaintate”3. Dupa cum se vede, cei ce cauta sa se impotriveasca
introducerii religiei in scoala, se bazeaza, asa cum s-a aratat, pe dihotomia dintre sfera
privata si cea publica. Pe buna dreptate, se afirma in continuarea articolului amintit ca:
“motivarea asa-zisei neconcordante cu experienta Apusului este efectiv zdruncinata de o
realitate romaneasca de netagaduit: traditia de veacuri a unirii scolii cu Biserica, pornita,
de fapt, din inceputurile invatamantului romanesc in incinta si in spiritul Bisericii
Ortodoxe. Aceasta traditie trebuie pastrata, inflorita si continuata pe fundamentul innoirii
si atasarii la cerintele progresului politic, economic, moral si spiritual al actualei renasteri
romanesti”4. Aceasta cu atat mai mult cu cat si in Apus sunt tari in care religia se preda
in scoli.

Dupa Revolutia de la 1848 din Tarile Romane, cultura romaneasca a fost scindata de
doua curente. De o parte, avem o cultura populara care continua sa ramana profund
influentata de valorile si scrisul Ortodoxiei romanesti, si de alta parte o cultura a unei
parti din intelectualitate care ramane din ce in ce mai influentata de idealurile culturii
apusene.
La predarea religiei in scoala, pedagogul crestin trebuie sa cunoasca temeinic
coordonatele acestor doua curente specifice culturii romanesti. Mai intai, el trebuie sa
cunoasca cultura poporului nostru profund impregnata de valorile Ortodoxiei romanesti.
“Cunoasterea cat mai directa, mai adanca si mai completa a sufletului popular, a
religiozitatii romanesti, afundarea intelectuala in taina lui istorica, va da materialul si
sugerarile cele mai pretioase pentru o filozofie si o teologie moderna, care sa umple si sa
curete locul murdarit si vitriolat de filozofia comunista si de un ateism gregar.
Respingand filozofii si teologii artificiale, de imprumut, care au dus totdeauna la erezii
totalitariste, trebuie sa trecem drumul autohtonizarii filozofiei si teologiei noastre prin
sufletul popular, pentru ca aici gasim cele mai insemnate teme initiale ale filozofiei
romanesti, aici e forta Ortodoxiei romanesti, ce va trebui sa intre ca elemente de frunte in
gandirea filozofica romaneasca si sa ofere filozofiei si teologiei universale contributii de
tezaur inestimabil”5.

Dar pedagogul crestin trebuie sa cunoasca si coordonatele culturii apusene, care

influenteaza o parte din intelectualitatea romaneasca, fiindca multe din aceste coordonate
intemeiate pe dihotomia dintre privat si public pot constitui bariere serioase in calea
invatamantului nostru religios din scoala, cu atat mai mult cu cat sunt vehiculate teze prin
intermediul mijloacelor de comunicatie in masa. Aceste coordonate sunt numeroase, dar
trei dintre ele mi se par principale si vrednice de cunoscut. Prima dintre ele priveste asa-
zisa “ratiune autonoma” care a jucat un rol important in domeniul dezvoltarii culturii si
stiintei occidentale. La originea acestui fenomen se afla filozofia iluminista a veacului al
XVIII-lea in frunte cu Immanuel Kant, care a vrut sa puna in evidenta, prin calificativul
de autonoma, doua lucruri: intai, sa protesteze impotriva inchizitiei catolice care a
intervenit cu brutalitate in cercetarea stiintifica a vremii pe baza unor premise teologice si
cosmologice aristotelice perimate, apoi, pentru a afirma pe aceasta cale suveranitatea
ratiunii fata de credinta si teologie6. Cu toate ca in domeniul stiintei s-au schimbat multe,
dupa cum o sa vedem mai tarziu, totusi conceptul de ratiune autonoma a ramas una din
cele mai specifice coordonate ale culturii occidentale.

Teologia rasariteana s-a impotrivit de la bun inceput conceptului de ratiune autonoma sau
de cunoastere autonoma pentru doua motive mai importante. Inainte de toate fiindca
conceptul in cauza reprezinta o inventie artificiala care nu corespunde realitatii. Marii
ganditori ai Bisericii, care au fost confruntati la vremea lor cu aceleasi tendinte
rationaliste, au aratat ca nu exista ratiune autonoma fiindca ratiunea sau este luminata de
puterea lui Dumnezeu si pusa in slujba binelui, sau este umbrita de puterea diavolului si
pusa in slujba raului. Intre aceste doua alternative nu exista loc pentru o pozitie
intermediara. Interpretata in spiritul teologiei patristice, ratiunea autonoma este ratiunea
omului cazut in pacat, inchis in sine si despartit de Dumnezeu. Pe de o parte, ea poate
contribui la progresul stiintific al omenirii, dar pe de alta parte, se afla la originea
profundei crize spirituale si morale care confrunta lumea in general si Apusul in special.
Fara Dumnezeu se prabuseste intreg edificiul ordinii morale7.

In al doilea rand, teologia rasariteana a dezavuat conceptul de ratiune autonoma fiindca

pe aceasta cale se ajunge la separatia periculoasa dintre ratiune si iubire. Nimeni nu poate
nega progresul stiintific si tehnologic infaptuit sub auspiciile acestei ratiuni autonome,
dar nimeni nu poate trece cu vederea ca aceasta ratiune autonoma, lipsita de iubire, a dat
nastere unor sisteme ideologice care au vrut sa schimbe lumea prin ura de rasa sau prin
ura de clasa, provocand adevarate inferne pentru zeci de milioane de fiinte umane; si nu
se poate trece cu vederea nici peste faptul ca aceeasi ratiune lipsita de carma iubirii a dus
la fabricarea bombelor atomice care au redus in pulbere Hiroshima si Nagasaki si care
planeaza ca umbra mortii peste viitorul intregii noastre planete. Atat pentru faptul ca
aceasta ratiune autonoma constituie un obstacol major pentru predarea religiei in scoala,
fiindca considera credinta in Dumnezeu ca o violare a suveranitatii ei, dar si pentru
primejdiile pe care le implica cu privire la destinul omenirii, pedagogul crestin are datoria
sa depaseasca conceptul de ratiune autonoma, aratand ca numai o ratiune luminata si
incalzita de puterea Duhului Sfant constituie o marire adusa lui Dumnezeu si ramane
pusa in slujba progresului stiintific, spiritual si moral de care are atata nevoie lumea de
astazi.

O alta coordonata a culturii europene actuale in general si a celei apusene in special

rezida in interesul ei aproape continuu pentru renasterea unor valori specifice lumii antice
si pagane. Dupa opinia unui specialist, neopaganismul european isi face aparitia pe
fundalul a doua dezvoltari istorice. Primul dintre ele consta in traditia pagana din istoria
europeana. Este vorba despre traditii umaniste, filosofice si literare incepand inca de la
Renastere, de pasiunea pentru Roma si Grecia antica si de simpatia de care se bucura
intre intelectuali si filologi ideile antichitatii clasice. Se stie prea bine ca Goethe, cel mai
mare poet german, se considera pe sine ca “pagan”.

Al doilea fundal consta in criza actuala a culturii europene. Este vorba nu numai de o
criza a crestinismului ori de descrestinare, fiindca se pretinde ca se traieste astazi intr-o
epoca post-crestina, ci de o criza a modelelor culturale si politice care au inspirat viata
europeana in ultimii 20 de ani. Ideologiile ateiste, secularismul, comunismul, ca produse
ale culturii europene, se confrunta cu criza, dezorientarea si disperarea. Ca sa gaseasca un
sens nou al vietii si culturii, populatii intregi se intorc din nou catre paganism fiindca
vechiul paganism a fost distrus. In realitate este vorba de un neopaganism8. Dupa o epoca
indelungata in care cultura europeana a fost dominata de rationalism, astazi aceeasi
cultura se indreapta catre vitalism sau neopaganism. Visser’t Hooft, fostul secretar
general al CEB, spunea ca cultura europeana a constituit o arena unde s-au infruntat trei
forte: crestinismul, rationalismul stiintific si vitalismul neopagan9.

Crestinismul este acuzat de catre neopaganism ca s-a transformat intr-o credinta

rationalista stearpa care dispretuieste viata si duce la represiunea instinctelor naturale ale
fiintei umane, spoliind astfel omenirea de bucuria vietii. Vitalismul inseamna sanatate, in
timp ce crestinismul produce doar boala si nevroza. Vitalismul celebreaza apogeul unei
vieti abundente, puterea creatoare, bucuria vietii, apetitul pentru putere si fericire10.

Acuzatiile aduse de neopaganism impotriva crestinismului sunt intr-o anumita masura

indreptatite. Aceasta din cauza ca scopul principal al spiritualitatii latine a fost acela de a
inlocui postul si asceza cu tehnica exercitiilor spirituale, cu celibatul preotilor sau cu
mortificarea violenta a trupului prin practica autoflagelarii ca mijloc de imitare a
patimilor lui Hristos. Nu este de mirare daca din reactie fata de o astfel de mortificare
violenta a trupului cultura occidentala a trecut la extrema opusa, la adorarea trupului
omenesc, la vitalism si sensualism. Este vorba de o mutatie spirituala pe care Nietzsche a
prevazut-o cu un secol inainte, spunand despre cultura apuseana ca avea sa-l paraseasca
pe Apollo, zeul ratiunii, pentru Dionysos, zeul vitalismului si fecunditatii. Dar tot atat de
condamnabila este si teoria vitalista, ca una ce trece de la omul care cauta sa-si tortureze
trupul, ca sa inhibeze patimile din el, la omul care devine sclavul patimilor trupesti.
Educatia sexuala care se preda in unele tari in mod iresponsabil, pana si copiilor, nu va
duce la eliberarea omului de nevroze, ci va adanci criza spirituala si morala a lumii
contemporane. Vitalismul este religia omului natural care se lasa dominat de propriile
instincte. Acesta nu are constiinta pacatului si considera starea de imoralitate ca stare
normala a omului.

Ortodoxia a respins cu hotarare atat mortificarea violenta a trupului, cat si doctrina

neopagana a vitalismului. In primul caz fiindca ea considera ca mortificarea trupului nu
se realizeaza prin mijloace exterioare si violente, prin torturarea trupului, ci prin puterea
interioara a Duhului Sfant care spiritualizeaza si transfigureaza dinauntru intreaga fiinta a
omului, atat sufletul cat si trupul. Acesta este motivul principal pentru care Apostolul
neamurilor le spune crestinilor ca trupul lor este templu al Duhului Sfant. In al doilea caz,
Ortodoxia se opune si vitalismului care transforma pe om in sclavul patimilor fiindca
considera ca rolul transfigurarii trupului prin puterea Duhului Sfant in Hristos este cel de
a converti energia ce alimenteaza patimile in energie pusa in slujba virtutii astfel ca omul
sa dobandeasca libertatea fiilor lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca este
mai usor sa cuceresti o cetate decat sa te biruiesti pe tine insuti. Intr-adevar, demnitatea
omului de coroana a creatiei consta in faptul de a dobandi prin puterea lui Dumnezeu
adevarata stapanire de sine. Fata de educatia sexuala care cauta sa-l faca pe om un sclav
al patimilor, inca din copilarie, pedagogul crestin trebuie sa arate ca omul poate contribui
la sfintirea trupului si a creatiei prin puterea si lucrarea Duhului Sfant in Hristos.
Pnevmatologia este cea care a permis Ortodoxiei sa evite atat excesele puritanismului, cat
si pe cele ale neopaganismului, cautand sa-l inalte pe om la asemanarea cu Dumnezeu.

In fine, o ultima coordonata a culturii europene la care ne referim este determinismul ei

cosmologic care a transformat lumea intr-o masina. Christian Wolff, ganditor iluminist, a
inlocuit vechea imagine organica a lumii cu imaginea lumii ca masina, care a devenit
fundament al unei filozofii si teologii iluministe a naturii. Desigur, o astfel de conceptie a
favorizat progresul stiintific si tehnologic al lumii apusene, dar a avut si doua consecinte
negative. In primul rand atunci cand se ia masina ca model al lumii, se ajunge inevitabil
la premisa unui sir neintrerupt de cauzalitati care determina fiecare eveniment din lume.
Altfel spus lumea inteleasa ca masina suprima libertatea omului si transforma fiinta
umana intr-o rotita ce face parte dintr-un angrenaj inexorabil. Dintr-o astfel de conceptie
au aparut ideologiile totalitare care au bantuit pe scena europeana cu dispretul lor profund
pentru om si libertatea lui, cat si conceptia lui Darwin unde omul apare ca ultimul produs
al unui proces mecanic evolutiv. Interpretat in aceasta perspectiva determinista, scopul
educatiei nu poate fi altul decat de a transforma omul mai mult sau mai putin intr-un
robot.
In al doilea rand, din momentul in care lumea apare ca masina ce functioneaza prin ea
insasi, atunci se exclude din principiu orice interventie a lui Dumnezeu din creatie. Daca
se mai admite existenta lui Dumnezeu, aceasta se face doar in masura in care lumea ca
masina a avut nevoie de un impuls initial pentru a se pune in miscare. Dupa aceasta
Dumnezeu ramane izolat intr-o transcendenta inaccesibila, care pierde orice legatura cu
universul creat. Dar eliminarea lui Dumnezeu din creatie, in virtutea unui concept
artificial care reduce lumea la o simpla masina, golind-o de orice continut spiritual, a
provocat in sufletul omului contemporan vidul spiritual pe care incearca sa-l compenseze
prin consum de droguri, prin explozii de violenta, prin fascinatia vitalismului neopagan,
prin abandonarea lui in mana sectelor care-l scufunda in confuzie si dezorientare
nedescrisa. Omul modern poate decreta moartea lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu este
mort, ci omul fata Dumnezeu moare asfixiat in necropola propriei lui imanente, golita de
adierea eternitatii. Nu mai vorbim de dezastrul ecologic provocat de conceptia unei lumi
inteleasa ca masina.

Trebuie insa remarcat ca stiinta contemporana a inceput sa depaseasca conceptia lumii ca

masina, pentru a se indrepta catre o imagine a lumii mai apropiata de realitate. Iata ce
spune un teolog apusean despre aceasta schimbare a modelului cosmologic: potrivit
teoriei mecaniste lucrurile exista in sine insesi si sunt legate unele de altele prin legaturi
exterioare. In noua teorie a universului, lucrurile sunt legate intre ele prin relatiile
interioare ale energiei lor caci nimic in lume nu exista, nu traieste si nu se misca in sine
insusi, totul exista, traieste si se misca in celalalt, unul in altul, unul cu altul, unul pentru
altul in realitatea cosmica reciproca sustinuta de Duhul lui Dumnezeu. Doar comuniunea
creatiei in Duhul Sfant poate fi numita ca fundamentala. Duhul lui Dumnezeu este
sustinatorul tuturor lucrurilor care nu exista in sine, ci unele in altele (ab alio et in aliis).
Modelele si simetriile, miscarile si ritmurile, campurile si concentrarile de energie
cosmica, totul apare si se pastreaza in comuniunea Duhului Dumnezeiesc. In Biserica
veche, aceasta comuniune a fost inteleasa ca o armonie a ordinii cosmice11. De la o
conceptie mecanista, bazata pe existenta lucrului in sine, care facea abstractie de
Dumnezeu, se trece la o conceptie energetica deschisa a lumii, bazata pe ideea de
comuniune si relatie reciproca, care implica pe Dumnezeu ca Duh creator si sustinator al
lumii. Daca ai fi spus unui copil din secolul trecut ca Dumnezeu este lumina si iubire n-ar
fi inteles prea mare lucru, fiindca mintea lui era impregnata de o conceptie mecanista si
determinista a lumii, in care nu era loc pentru Dumnezeu. Astazi, el intelege mai usor
acest lucru, fiindca mintea lui este informata de o conceptie energetica a universului, care
inalta mintea catre Dumnezeu si care dobandeste aspectul unei comuniuni cosmice.
Schimbarea este de-a dreptul spectaculara. Si pedagogul crestin trebuie sa tina seama de
ea atunci cand vorbeste de Dumnezeu si de adevarurile de credinta ale Bisericii noastre.

In concluzie, as vrea sa subliniez ca pedagogul crestin este dator sa ia in consideratie

doua lucruri esentiale atunci cand preda religia in contextul lumii contemporane. In
primul rand, trebuie sa caute sa dezvolte in mintea si sufletul copiilor spiritul de ordine,
de disciplina, de cercetare si de analiza, care este specific culturii apusene. Datorita
acestui spirit, cultura apuseana a reusit sa infaptuiasca realizari remarcabile in domeniul
stiintei si tehnologiei, de care profita toata lumea. Iar aceasta trebuie facuta nu numai in
virtutea culturii apusene, ci in primul rand in virtutea Duhului lui Dumnezeu care nu este
duh al dezordinii si neoranduielii, ci duh al randuielii si comuniunii reciproce.

In al doilea rand, in totala opozitie cu cultura europeana actuala, pedagogul crestin

trebuie sa afirme prezenta Duhului la toate nivelele. Sa afirme prezenta Duhului nu numai
in sfera subiectiva ci si in cea publica, ca sa puna stavila pluralismului sectar; sa puna
accentul pe prezenta Duhului atat in sufletul credinciosului cat si in ratiunea omului de
stiinta, ca sa sparga conceptul de ratiune autonoma si atee opusa lui Dumnezeu; sa afirme
prezenta Duhului nu numai in suflet, ci si in trup, ca sa curme renasterea vitalismului
neopagan; sa puna accentul pe prezenta Duhului nu numai in Biserica ci si in cosmos, ca
sa puna capat degradarii spirituale, morale si ecologice a lumii in care traim.

Marea diferenta dintre cultura apuseana si cea rasariteana consta in pnevmatologie. Criza
spirituala care confrunta astazi cultura europeana este rezultatul lipsei de pnevmatologie.
Ca sa-si aduca contributia necesara la opera de educatie si renastere spirituala a tarii
noastre, pedagogul crestin trebuie sa fie inainte de toate un pnevmatolog care face apel la
Duhul Sfant. Sa inceapa lucrarea sa educativa cu rugaciunea “Imparate ceresc,
Mangaietorule, Duhul adevarului” fiindca educatia crestina nu este numai rezultatul
omului ci in primul rand este rezultatul Duhului Sfant in Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

“Teologie si cultura”, Bucuresti, 1993, pag. 43-54.