Raportul dintre religie și cultură în acțiunea misionară a Bisericii.

SUSȚINERE

Biserica lui Hristos este în continuă dezvoltare. Scopul misiunii ortodoxe este acela de
a ajuta omul să se mântuiască, de a-l ajuta să devină conform îndemnului Mântuitorului
lumina lumii. Misiunea Bisericii este azi una specială. Trăim vremuri în care nu mai merge
doar cu Ceaslovul sau cu Molitfelnicul. Misiunea bisericii și implicit a preoților slujitori
cuprinde toate ramurile unei societăți. Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei
umilitor, contrar voinței unui popor religios, ne-au învățat să nu mai dorim cultură fără
credință, știință fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaștere fără speranță, școală fără
suflet, mai ales la vârsta marilor întrebări existențiale și a formării spirituale a tinerilor noștri.
Religia constituie parte integrantă și definitorie a culturii. Fără cunoștințele oferite de
aceasta nu putem înțelege istoria și cultura acestei omeniri, nu putem prețui catedralele,
mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală și muzicală, în marea lor majoritate inspirate de
credința religioasă. Nu putem șterge secole de istorie și cultură inspirate de credința
religioasă. Nu putem mutila sufletul acestei lumi ignorând capodoperele din arhitectură,
literatură, pentru a susține o pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării. Nu
putem înlocui valorile constante ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient
și antireligios.
Astăzi, ne confruntăm cu o schimbare a valorilor. În lumea modernă, secularizată, s-a
produs o mutație culturală de mare importanță. Biserica Ortodoxă se confruntă nu numai cu
fenomenul globalizării, ci și cu unul mult mai periculos, al negării valorilor ei de către o lume
desacralizată.
Având în vedere aceste aspecte, și ținând cont și de faptul că sunt preot la început de
drum, am ales pentru lucrarea de disertație să tratez problema raportului dintre teologie și
cultură în acțiunea misionară a Bisericii.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, precedate de introducere și o încheiere.
Fiecare capitol are patru subcapitole aferente. Aceste capitole sunt:
1. Credință creștină și cultura în primele veacuri creștine.
2. Societatea secularizată și cultura.
3. Misiunea culturală a Bisericii în societatea secularizată.
Primul capitol: Credința creștină și cultura în primele veacuri creștine, prezintă pentru
început impactul pe care creștinismul l-a avut în cultura vremii. Creștinismul a apărut în lume
în momentul în care aceasta era dominată din punct de vedere politic de către Imperiul
Roman, iar din punct de vedere cultural se afla sub dominația culturii elenistice. Romanii au
cucerit Grecia politic, însă grecii i-au cucerit din punct de vedere cultural. Filozofia greacă a
pregătit apariția creștinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oamenii au devenit
receptivi la o religie ce le oferea o abordare spirituală a vieții.

1
 Interacțiunea religie-cultură a fost un act misionar în care s-au respectat anumite
criterii, iar cel teologic a fost unul decisiv, făcându-se prin el o distincție clară între religie și
cultură.
Elementele comune dar și elementele diferite dintre teologie și cultură sunt tratate în
subcapitolul următor. Religia este definită ca fiind credința în sacru sau divin și codul moral,
practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. Cultura
este definită ca fiind acel întreg complex care cuprinde cunoștințele, credințele, arta, morala,
legile, obiceiurile și orice alte capacități și obișnuințe dobândite de membrii unei societăți. Se
arată apoi că acestea două își au sediul în sufletul omului. Nu se poate concepe ca religia să nu
acorde o importanță culturii. Artele, cultura își au începutul în sfera sacrului. Apoi teologia
are nevoie de cultură pentru a cunoaște și pentru a răspunde problemelor care îl frământă pe
om. Sunt analizate elementele comune ale relației dintre cultură și religie, precum și
elementele care le diferențiază pe acestea, insistându-se pe necesitatea colaborării dintre ele.
În subcapitolul trei sunt prezentate principiile educaționale și moștenirea culturală a
Sfinților Părinți. Sfinții Părinți ai Bisericii primare au folosit în misiunea lor învățătura și
cultura greacă. Idealul educațional al Părinților a fost antrenarea ființei umane într-o persoană
cultivată. Sfinții Părinți sunt modelul de legătură firească între bibliotecă și biserică. Trebuie
să învățăm de la Sfinții Părinți că, cultura este haina exterioară a religiei și religia este inima
culturii.
Se vorbește apoi, în ultimul subcapitol despre teologia și cultura românească în
primele veacuri creștine. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul
elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. Sunt prezentate aspecte din cultura și
religia strămoșilor noștri, aspecte ce au influențat creștinismul nostru ortodox. Folclorul
românesc, arta plastică, muzica, dansurile, obiceiurile, toate conțin urme ale civilizației geto-
dace, lexicul românesc conținând peste 200 de cuvinte dacice, toate acestea arătând că
poporul român este continuatorul civilizației și culturii geto-dace. Sunt prezentate apoi și alte
câteva elemente ce leagă religia ortodoxă de cultura acestui popor ( influența limbii slave,
mănăstirile ca și adevărate centre culturale, cărturarii bisericii- Varlaam, Dosoftei, Antim
Ivireanul, etc).
Capitolul al doilea: Societatea secularizată și cultura, are ca și temă principală
aspectele pe care cultura le îmbracă în societatea secularizată. Se vorbește pentru început,
despre originea și sensul secularizării. Este definit termenul de secularizare: proces
caracteristic în special epocii moderne care constă în tendința de diminuare a rolului religiei în
viața socială. Cultura secularizată este una limitată, efemeră, cu tentă doar terestră. Se
constată că rațiunea experimentală nu poate răspunde marilor întrebări existențiale.
Subcapitolul următor vorbește despre țintă secularizării și anume despre fericirea
terestră ca scop în sine. Fericirea omului este un ideal pentru omul secularizat. Doar că
nemaiavându-L pe Dumnezeu, omul nu mai are nimic, și în consecință nu mai tinde sau mai
bine spus nu mai poate tinde spre o iubire, fericire desăvârșită. Iubirea este centrată pe eu, pe
lume, o iubire terestră, limitată egoistă. Petru omul secularizat, fericirea rezidă de regulă din
plăceri, din onoruri, celebritatea devine paradigma fericirii. Există însă diferență mare între
fericire și plăcere.
Omul între modelul Hristos și modelul doar eu, este tema subcapitolului următor. În
viață omul are nevoie de modele. Ori societatea secularizată de astăzi duce lipsă de modele.
Tinerii sunt dezorientați. Caută cu disperare modele, dar ceea ce li se oferă este de multe ori
total greșit. Criza spirituală a acestei societăți poate avea la bază și lipsa modelelor. În virtute
libertății sale, omul are de ales între modelul Hristos și modelul său, al eului său. Hristos este
2
modelul desăvârșit, modelul ce propovăduiește viața veșnică, desăvârșită. Suntem chemați să
fim un alt hristos, un mic hristos. Acesta este viața în Hristos, cu Hristos, prin Hristos.
Modelul eului, este limitat, egoist, închis. Ținta lui este fericirea terestră, fără nici o speranță
la desăvârșire. Eul caută plăceri imediate. Modernitatea a transferat centrul de gravitație al
lumii de la Dumnezeu la om, eul devine robot, mașină, veșnic nemulțumit.
În subcapitolul Cultura omului și cultura Duhului, se prezintă misiunea pe care
Biserica o are și anume aceea de a conștientiza omul și de a-l aduce de la cultura omului la
cea a Duhului. Cultura omului este o cultură a trupului. Cultura trupului nu promovează omul
ca și unitate promovând doar trupul, pe când cea a Duhului aduce o cinste deosebită trupului,
arătându-l ca și creație a lui Dumnezeu, în legătură cu sufletul. În persoana umană cultura
trupului și cea a Duhului trebuie să fie asemenea celor două mâini ale omului împreunate în
rugăciune. Consumând o cultură exterioară, pierdem legătura cu interioritatea, rădăcina vieții
trupului este în suflet, iar tot ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup.
Capitolul al treilea: Misiunea culturală a Bisericii în societatea secularizată, vorbește
despre misiunea culturală pe care o are Biserica încă de la începutul existenței sale. Pentru
început se are în vedere raportul dintre cultură și religie în acțiunea misionară a Bisericii.
Scopul misiunii ortodoxe este de apărare , aprofundare și transmitere a ortodoxiei în fidelitate
cu tradiția apostolică. Ori cultura ortodoxă este cultura lui Hristos. Misiunea Bisericii,
indiferent că se realizează prin propovăduirea învățăturii teologice sau prin promovarea
culturii creștine, are același scop și anume înnoirea omului. Întregul tezaur doctrinar, moral și
cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibila.
Se vorbește apoi în subcapitolul al doilea despre situația intelectualului și valorile
culturale în lumea secularizată. Adevăratul intelectual, este un om senin, nepărtinitor, tolerant,
un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal al egal, un om care se ține strâns de
principiile logici și a adevărului, și care nu ține să aibă dreptate în afara lor. Omul culturii se
găsește azi între cuvântul scris și ziditor al minții și imaginea fugitivă, răvășitoare de minți. În
România atât de credincioasă în tradiția ei ortodoxă, operează astăzi influențe venite din țările
profund secularizate. Intelectualului credincios îi revine misiunea de a se înrola în rândurile
Bisericii, pentru a lupta împotriva tendințelor despărțitoare de Dumnezeu și ucigătoare de
suflet și a celor ce urmăresc îndepărtarea omului de Creator.
Misiunea culturală a preotului în cadrul parohiei este subiectul subcapitolului următor.
În mijlocul comunității eclesiale, preotul misionar și duhovnic este persoana care polarizează
întreaga viață și activitate liturgică, pastorală, religios-morală și caritativă a parohiei.
Pastorația și misiunea preotului în societatea contemporană este atât o necesitate, dar și o
provocare pentru sine și pentru Biserică, pentru că realitățile vieții sunt unele care cer ca
preotul slujitor să fie unul de vocație și duhovnicesc, pe lângă celelalte calități spirituale,
care să asigure o pastorație autentică și să-și atingă scopul de a învăța, a sluji și a conduce
pe credincioși la mântuire.
Sunt prezentate forme prin care preotul poate contribui la culturalizarea parohiei sale.
Dacă în trecut era suficientă activitatea liturgică, dacă era suficient ca preotul să cunoască
Molitfelnicul și cărțile de cult, astăzi aceasta nu poate fi suficientă, nu poate da roadele dorite,
deoarece ea nu răzbate în toate laturile vieții. De aceea se cere ca activitatea liturgică să fie
dublată de ce cea didactică și culturală și de cea de propovăduire a temeiurilor credinței.
Printre aceste activități culturale sunt amintite: amenajarea unei biblioteci a parohiei,
realizarea unei monografii a satului, organizarea de concerte de colinde, a unor șezători, mai
ales în perioada de iarnă. Școlile de vară organizate în anumite parohii sunt de asemenea o
modalitate de a-l atrage pe tânăr la biserică. Activitățile desfășurate în cadrul acestor școli de
3
vară au rolul de a promova tradițiile și spiritualitatea creștin ortodoxă, ori, din cadrul acestor
activități nu poate lipsi preotul. O altă misiune culturală a preotului în cadrul parohiei este
acela de a păstra și de a transmite tradițiile autentic creștine și de a lua atitudine împotriva
celor greșite. Tradițiile, obiceiurile, portul popular și folclorul sunt comori inestimabile, care
definesc un popor, făcându-l unic, statornic și nemuritor. Din inițiativa preotului paroh, pot fi
organizate diverse manifestări de spiritualitate ortodoxă și tradiție populară românească, prin
care se urmărește conștientizarea în special a tinerilor din cadrul parohiei, cu privire la
valorile spiritualității ortodoxe și ale tradițiilor populare românești, precum și asupra
pericolului reprezentat de fenomenul secularizării și al desacralizării.
Ultima parte a lucrării vorbește despre câteva manifestări cultural religioase
desfășurate în parohia Vinerea- Cugir. Pentru început se face o scurtă prezentare a satului
Vinerea. Vinerenii sunt oameni bogați mai ales în tradiții. Păstrarea și transmiterea lor în
decursul timpului dovedește acest lucru. La păstrarea și transmiterea tradițiilor culturale a
contribuit și biserica. Dintre activitățile cultural-religioase sunt amintite: sărbătorirea
împlinirii a 60 de ani de la sfințirea Bisericii Ortodoxe din Vinerea – Cugir, ce poartă
hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae”- 2017, Festivalul național de dansuri și tradiții populare,
Obiceiul Păștenilor, Festivalul „Colinda, o Evanghelie Populară”, proiectul cultural ,,Istorisiri
din vreme de război” decembrie 2018. În cadrul parteneriatului Biserică-Școală se desfășoară
de asemenea o diversivitate de activități religios-culturale, menite să ducă pe mai departe
tradițiile și cultura credincioșilor noștri.
Misiunea preoților este astăzi și aceea de a-l ajuta pe credincios să-și răspundă
preocupărilor zilnice. Pentru a realiza acest lucru, Biserica prin preoții ei trebuie să se facă
înțeleasă de spiritul modern, așa de mândru de realizările sale, și, în același timp, așa de
neliniștit pentru viitorul său.
Trăim într-o lume în care pe măsură ce ne apropiem mai mult de miezul materiei,
privirea noastră spirituală se încețoșează, ca suferind de prea multă focalizare pământească.
Lumea în care trăim devine tot mai apropiată fizic, ne strivește, intimitatea ne este invadată de
ochii electronici de pretutindeni. Și totuși există motive de speranță. Speranța se găsește în
oamenii care au o credință autentică și o exprimă în mod real. Speranța se găsește în oamenii
care fac cultură cu ochii ațintiți spre cer.
Prezența culturii în acțiunea misionară a Bisericii o exigență care a marcat întreg
drumul istoric al existenței sale, dar astăzi este foarte acută și urgentă și cere timp îndelungat.
Prin urmare, este un proces profund și global. Dar este și un proces dificil. Credința în Hristos
dă culturilor o dimensiune nouă, cea a speranței împărăției lui Dumnezeu. Creștinii au vocația
de a insera în centrul culturilor această speranță a unui pământ nou și unor ceruri noi. Foarte
departe de a o amenința ori sărăcii, evanghelia aduce culturii cea mai mare bucurie și
frumusețe, libertate și semnificație, adevăr și bunătate.