Spiritualitate Si Cultura Filo curs-STAN NICOLAE-RAZVAN

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Departamentul de Teologie
CURS:
Spiritualitate și cultură filocalică
Specializarea: Master – Teologie și Cultură,

anul I, semestrul 2
TITULAR CURS:
Pr. Prof. univ. dr. Nicolae Răzvan STAN
CRAIOVA
An universitar 2022-2023
1
CUPRINS
I. Secularizarea și consecințele sale în viața societății și a Bisericii: o abordare din perspectiva

teologiei și a spiritualității ortodoxe
II. Drepturile omului din perspectiva teologiei și spiritualității ortodoxe
III. Dumnezeu şi libertatea persoanei umane. Viziunea Spiritualității filocalice
IV. Libertatea de alegere ca dar şi ca responsabilitate potrivit învăţăturii Filocaliei
V. Libertatea, ca proces continuu de concretizare și de împlinire potrivit Spiritualității filocalice
2
I. SECULARIZAREA ȘI CONSECINȚELE SALE ÎN VIAȚA SOCIETĂȚII ȘI
A BISERICII: O ABORDARE DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI ȘI A
SPIRITUALITĂȚII ORTODOXE
1. Introducere
Secularizarea reprezintă un fenomen complex cu multiple cauze și diferite conotații și implicații
de factură religioasă, culturală, filosofică și sociologică prin care se încearcă, în orice chip și cu orice
preț, transferarea centrului de greutate de la Dumnezeu la om. Scopul principal al acestui curent, al
acestei concepții moderne referitoare la Dumnezeu, om și credință este de a reduce totul la aici și
acum, hic et nunc, de a crea o viziune pur materialistă despre existență și de a elimina din sfera de
gândire orice referire la credință și la lumea spirituală: „Esența secularizării constă în faptul că
întoarce privirile omului de la lume valorilor spirituale supreme, de la Dumnezeu, către valorile
trecătoare ale acestei lumi, făcându-l să devină sclavul lor”;1 sau „Marea problemă pe care
secularizarea o ridică în fața creștinismului constă în tendința lui de a orienta pe om mai mult față de
lumea de aici, decât față de lumea spirituală… procesul de secularizare a provocat o deplasare a
centrului de gravitate al vieții și culturii de la Dumnezeu la om. În centrul existenței nu mai stă
Dumnezeu, ci omul, adică s-a trecut de la teocentrism la antropocentrism”.2
Sub aspect etimologic, termenul secularizare are la bază grecescul αιων și latinescul saeculum.
Cuvântul αιων desemnează timpul nedefinit, dar limitat, fiind opusul lui αιδος, care se referă la
veșnicie. Ca traducere fidelă a grecescului αιων, latinescul saeculum se referă la lumea nestatornică
și trecătoare care nu-L recunoaște pe Dumnezeu și nici veșnicia Sa. Este acea lume desemnată de
Sfânta Scriptură drept una a păcatului și a necunoașterii și neacceptării lui Dumnezeu (Mat. 13:22;
Lc. 16:8; Rom. 12:2; 1Cor. 1:20; 2Cor. 4:4; Gal. 1:4; 1Tim. 6:17; 2Tim. 4:10 etc.).3
În limbajul biblic și patristic conceptul de lume se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte
ca dar și creație a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte ca stare păcătoasă, egocentrică și autonomă, în
care plăcerea reprezintă singurul principiu de viață. Pervertind sensurile și realitățile, societatea de
azi percepe lumea numai sub forma celui de-al doilea înțeles. Omul modern este mai mult preocupat
1
PR. PROF. DR. DUMITRU GH. POPESCU, Teologie și cultură, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 5.
2
PR. PROF. DR. DUMITRU GH. POPESCU, Teologie și cultură, pp. 66-67.
3
PR. PROF. DR. VASILE RĂDUCĂ, „Familia creștină într-o lume secularizată”, în: Familia creștină, o binecuvântare pentru
Biserică și societate, Ed. Basilica, București, 2012, pp. 190-191.
3
de bunurile materiale pe care poate să le sustragă decât de înțelesurile spirituale pe care cosmosul le
posedă. Sub imboldul pervers de a i se da totul, omul este pus în mod permanent să renunțe la
Dumnezeu și la valorile creștine: „În «onestitatea față de Dumnezeu» ni se cere să Îl concediem: atât
de departe a ajuns schimbarea de atitudine în pietismul egocentric”. 4 Într-un asemenea context,
Biserica este pusă să-și desfășoare activitatea într-o lume ce-i este contrară și care are alte principii
de viață: „Înțelesul fundamental al crizei noastre prezente este acela că lumea în care Biserica
Ortodoxă trebuie să supraviețuiască astăzi, fie în Apus, fie în Răsărit, nu e lumea ei, nu e nici măcar
una «neutră» ci e o lume care o tulbură în ființa și esența sa, o lume care încearcă, conștient sau
inconștient, să o reducă la valori, filozofii de viață, viziuni aproape total diferite și opuse viziunii și
experimentării lui Dumnezeu, a omului și a vieții”.5
2. Manifestări și forme ale secularizării în contextul actual

Modul în care operează secularizarea este de factură hermeneutică, cu puternice nuanțe de
interpretare, bazate pe tendințele de inducere și de inoculare. Acest curent încearcă să atragă
umanitatea într-o altfel de „realitate”, în care nu se mai găsește nimic din conținutul spiritual cu care
Dumnezeu a înzestrat creația, existența și persoana umană. Altfel spus, secularizarea nu operează cu
realitatea concretă, ci se rezumă la conștiința umană pe care dorește cu orice preț să o pervertească și
să o facă să refuze și să se îndepărteze de orice raportare la Dumnezeu: „În mod normal, secularizarea
trebuie înțeleasă din perspectiva ei strict istorică, în sensul că lumea a fost desacralizată, detașându-
se sau îndepărtându-se de Dumnezeu și de valorile sale. Într-un anume fel, aceasta presupune o
izgonire, o îndepărtare, pur și simplu, a lui Dumnezeu din lume. Însă, pe bună dreptate, așa cum
afirmă Arnold Loen, aceasta nu înseamnă că, înainte de începuturile secularizării, «Dumnezeu ar fi
fost prezent realmente în lume, iar acum ar fi părăsit-o», ci înseamnă doar că Dumnezeu a fost
îndepărtat din conștiința omului. Prin urmare, secularizarea nu este un proces în spațiul existenței, ci
unul care se derulează în «spațiul» conștiinței omului. În mod paradoxal, secularizarea nu se produce
în realitate, ci se realizează efectiv în domeniul interpretării, al realității din orizontul rațiunii umane,
în filozofie, în știință, în cultură etc., deci în tot ceea ce imaginează și creează spiritul uman. În
concluzie, Dumnezeu n-a părăsit, în urma secularizării, lumea pe care El însuși a creat-o, ci este și va
fi prezent totdeauna în ea la fel ca mai înainte. El este pe mai departe prezent, dar este ignorat și trecut
sub tăcere de către omul de astăzi, a cărui vocație religioasă s-a pierdut în urma denaturării simțului
4
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, trad. Maria Vințeler, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 316.
5
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, pp. 17-18.
4
și capacității sale spirituale. Pentru omul secularizat, Dumnezeu și sacrul sunt atât de camuflate, încât
nici nu mai «există»”.6
Secularizarea coboară pe om în saeculum și îl face sclavul efemerului și al coruptibilității
materiale. Sub tentația plăcerii de moment, a confortului, a progresului nevinovat și a bunăstării, omul
este ispitit cu viziunea împlinirii de sine doar prin sine și pentru sine. De ce i-ar mai trebui omului să
se roage atât timp cât poate să-și rezolve și singur problemele și are capacitatea de aș asigura condițiile
decente de viață? De ce să mai caute Biserica, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie și viața de sfințenie,
când, de fapt, jobul este cel care-i asigură traiul cel de toate zilele? De ce să mai practice viața
duhovnicească, să se nevoiască și să îmbrățișeze și să împlinească normele ascetice, când poate fi
fericit și fără acestea? Cu astfel de argumente încercă secularizarea să îndepărteze pe om de
Dumnezeu și să-l facă să renunțe la tot ceea ce presupune viață duhovnicească. Se caută și se
promovează satisfacția de moment și se aleargă pe calea cea largă spre o stare conformă cu dorințele
ascunse, patimile și pornirile inferioare ale persoanei umane. Dumnezeu este dat la o parte, iar viața
duhovnicească nu mai are nicio însemnătate: „Omul așa-zis «modern» nu mai simte nevoia să se
roage, nu-și mai raportează viața la eternitate, ci este pur și simplu prizonierul momentului, al
satisfacțiilor efemere de tot felul; el nu mai are nicio preocupare pentru viața liturgică și sacramentală
a Bisericii, pentru că realmente nu mai simte nevoia de sfințenie, sfințenia fiind pentru el un ideal
uman depășit. Nu mai acceptă să țină seama de voia lui Dumnezeu și de normele morale impuse de
Acesta, socotind că el însuși este propriul său model și legiuitor. Acest așa-numit «om nou», atât de
diferit de ceea ce a fost și s-a înțeles de secole la rând prin «omul creștin», religios și «european»,
trăiește astăzi ca și când Dumnezeu n-ar exista sau devine adeptul unei religiozități sau pseudo-
religiozități difuze, în centrul căreia se află el însuși, ca un Dumnezeu”.7
În forma radicală, secularizarea urmărește desacralizarea omului și a creației, golirea întregii
realități create de sensul și conținutul teologic.8 Acest curent încearcă prin orice mijloace și pe orice
căi să convingă omul zilelor noastre și pe cel al zilelor care vor veni că atitudinea și convingerile
religioase reprezintă forme perimate de comportament și de viață, că pasul cu vremea și cu vremurile
se ține doar prin renunțarea la Dumnezeu. În acest sens, secularizarea propune și susține un stil de
existență care nu mai cunoaște nicio raportare la principiile și normele creștine. Omul ia locul lui
Dumnezeu și nu-L mai recunoaște în nici un fel drept Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul său. El,
omul stăpânit de secularizare, devine propriul său dumnezeu care încearcă să „creeze” un alt fel de
cultură, o altă societate umană, alte norme și valori universale etc. în care să nu se mai regăsească
6
NICOLAE ACHIMESCU, „Viață religioasă și secularizare în societatea europeană contemporană”, în: NICOLAE ACHIMESCU
(coordonator), Impactul secularizării asupra valorilor religioase și morale în societatea contemporană, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, p. 60.
7
NICOLAE ACHIMESCU, „Viață religioasă și secularizare în societatea europeană contemporană”, p. 42.
8
ARNOLD E. LOEN, Secularization: Science without God?, SCM Press, London, 1967, p. 7.
5
absolut nimic din ceea ce ar putea avea legătură cu Dumnezeu: „Complexă, adeseori tragică,
modernitatea europeană s-a născut astfel dintr-o dublă opoziție: aceea a «drepturilor» lui Dumnezeu
împotriva omului, și aceea a «drepturilor» omului împotriva lui Dumnezeu. Tentată de prometeism,
creația umană liberă se ridică împotriva «Dumnezeului moral», mult prea adeseori conceput ca un
Dumnezeu-jandarm, tată sadic și castrator. Puțin câte puțin, diferitele domenii ale existenței – politic,
social și cultural – se emancipează în așa fel încât «religiosul» devine un simplu compartiment al
acestuia din urmă”.9
Prin secularizare se propune omului contemporan un alt fel de valori, un alt fel de principii și
un alt fel de idealuri. Totul este schimbat și interpretat numai în funcție de interesul și de plăcerea de
moment. Omul este ispitit cu iluzia supremației și cea a autonomiei, cu soluționarea tuturor
problemelor sale și cu găsirea fericirii mult dorite încă din această lume, din acest moment. Saeculum
propune și susține numai pe aici și acum, doar ceea ce poate fi văzut și stăpânit, restul nu mai contează.
Din perspectiva secularizării numai are nicio importanță ceea ce propovăduiește creștinismul. Jertfa,
renunțarea, iubirea, virtutea etc. nu-și mai găsesc locul într-o lume în care întreaga atenție a societății
este concentrată pe hedonism, consumism și egolatrie. Lumea și atracțiile ei sunt cele care contează
cu adevărat. Dumnezeu este înlocuit cu creația, iar omul stăpânit de curentul secularizării se arată
interesat doar de satisfacțiile imediate. În acest sens, Preafericitul Părinte Anastasios Yannoulatos,
Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, prezintă secularizarea ca pe un nou tip de „erezie” prin
care se încearcă să se pervertească și să se relativizeze conținutul teologiei și spiritualității creștine:
„Subiectul cel mai crucial pentru teologia ortodoxă contemporană este fenomenul secularizării, al
absorbirii omului de către atracția «lumii» și «a acestui veac». Antropocentrismul egocentric,
ignorând toate valorile transcendente, conduce în continuu spre bulversarea gândirii și conștiinței
universale, criteriul evaluării vieții, a structurilor sociale, politice, economice și culturale. E vorba de
un nou tip de «erezie», care alterează sensul lumii și al omului, fiind nevoie de analiză profundă,
evaluare și confruntare”.10
Secularizarea distruge tot ceea ce are importanță, conținut și sens pentru existența umană. Omul
este amăgit cu mirajul acestei lumi și este abandonat în efemer. Ceea ce propune acest curent
comportamental și de gândire este o lume lipsită de sacralitate și concentrată doar pe materialitate:
„În general o societate secularizată este o societate care nu mai este preocupată de ceea ce înseamnă
sfințenie, de ceea ce înseamnă sacru. Ea trăiește și se comportă având cu totul alte repere, dar în
principal după «voia» sau după «moda timpului», ignorând adevărul lui Dumnezeu. Pentru omul
postmodern, mai important decât orice este ceea ce acumulează și experimentează el aici și acum, în
9
OLIVIER CLÉMENT, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, trad. Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 134.
10
ANASTASIE YANNOULATOS, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice
și omilii, trad. Diac. Dr. Ștefan Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, p. 90.
6
această viață trecătoare, și nicidecum ceea ce îl poate înălța și proiecta spre veșnicia lui Dumnezeu,
spre împărăția cerurilor. Tocmai de aceea, în universul său interior, scara valorilor cunoaște altă
ierarhie, o ierarhie în care, de cele mai multe ori, reperele existențiale au o altă semnificație ca, de
pildă: economia este cu mult mai importantă decât spiritualitatea, tehnica decât cultura, politica decât
morala, trupul decât sufletul, timpul decât eternitatea, relativul decât Absolutul, omul decât
Dumnezeu”.11
Pentru secularizare nu mai contează dacă Dumnezeu există sau nu există, dacă omul crede sau
nu mai crede în ceva, important este ca această credință să nu fie vie și lucrătoare și să nu aibă
implicații duhovnicești. Omul este lăsat să creadă, însă nu este lăsat să trăiască această credință. Se
face tot posibilul ca grijile și oferta acestei lumi să fie mult mai vocale decât lumea credinței. Astfel,
viziunea secularizantă operează foarte mult cu păcatul indiferenței față de credință. Te lasă să crezi,
dar face tot posibilul să te țină departe de lumea credinței. Indiferența, spune în acest sens Olivier
Clément, este o provocare și un păcat foarte greu peste care trebuie să treacă cel ce-L iubește cu
adevărat pe Hristos: „Cea mai mare provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi nu este ateismul,
ci indiferența”.12
Cardinalul romano-catolic Paul Poupard vorbește despre o nouă tipologie umană pe care a
născut-o postmodernismul și secularizarea, și anume: homo indiferrens, adică omul indiferent față de
Dumnezeu și față de duhovnicesc.13 Este vorba de acea formă de ateism practic ce se regăsește atât
la cei care se declară necredincioși, dar și la cei care spun că sunt credincioși și care se manifestă prin
neglijarea și prin relativizarea normelor creștine de viață:14 „Din păcate, în comparație cu perioadele
trecute, vremea în care trăim cei de astăzi pare a se caracteriza printr-o formă stranie de ateism practic,
uneori chiar și a celor care se declară creștini. E vorba de acei «creștini» care n-au nimic în comun cu
mesajul, principiile sau viața creștină. E vorba de o secularizare foarte profundă, corelată strâns cu
acea căutare individualistă a bunăstării materiale și cultura relativismului. O consecință firească a
acestora este diluarea căutării religioase într-o cvasispiritualitate, care nu mai are nici un conținut
religios”.15
Este ceea ce Mântuitorul Hristos prezintă a fi credința omului căldicel, a celui care pare că are
credință, dar care prin comportamentul său se opune acesteia și o contrazice. Or fără o trăire vie, reală
și vizibilă a credinței nu se poate vorbi despre o comuniune a omului cu Dumnezeu. Fără latura
interioară, concretizată prin comportament, practică și trăire duhovnicească, Creștinismul este
transformat într-un sistem filosofic și este golit de conținutul soteriologic.
11
12
OLIVIER CLÉMENT, Viața din inima morții, trad. Caudiu Soare, Ed. Pandora – M, Târgoviște, 2001, p. 39.
13
PAUL POUPARD, Credință și cultură la cumpăna dintre milenii. Convorbiri cu Patrick Sbalchiero, trad. Cristian
Șoimușan și Cornelia Cistelecan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006, p. 190.
14
DUMITRU POPESCU, Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996, pp. 120-122.
15
NICOLAE ACHIMESCU, „Viață religioasă și secularizare în societatea europeană contemporană”, pp. 65-66.
7
Profund dezrădăcinată și conștient oponentă valorilor autentice care asigură cultura vieții,
lumea actuală este adepta unei culturi secularizante în care religiosul nu-și mai găsește niciun loc.16
Promovând o „cultură a homosexualității și a incestului”,17 secularismul contemporan, prin știință,
filozofie și prin comportamentul social pe care-l cultivă, ia în derâdere ceea ce Creștinismul propune,
adoptând o atitudine de indiferență față de normele și realitățile autentice pe de o parte, iar pe de altă
parte, dând impulsuri puternice în favoarea comiterii pe o scară tot mai largă a păcatului uitării de
sine, de Dumnezeu, de celălalt și de tot ceea ce este important.18
În plan social, secularizarea urmărește despărțirea definitivă a religiei de tot ceea ce reprezintă
componentă sau manifestare publică. Astfel, se încearcă să se realizeze acea cultură, politică,
economie și societate în care să nu mai existe nicio conotație sau raportare religioasă. Se vorbește
despre așa-zisa „ieșire din religie” și de dezvoltarea unei laicități extreme, de o societate în care sacrul
să aibă o influență minimă, cel mult în sfera vieții private.19
Biserica și oamenii săi sunt atacați din toate părțile. Se duce o luptă de decredibilizare a Bisericii
și de relativizare a mesajului ei. Organizațiile și organismele seculare – cei care cultivă și promovează
curentul secularizării – neagă rolul Bisericii în societate și țin cu orice preț să o izoleze de spațiul
public, să provoace și să discrediteze prin orice mijloace pe cei care sunt implicați în viața și misiunea
Bisericii, atât pe clerici cât și pe credincioși.
Secularizarea, prin modernismul, ultramodernismul și postmodernismul prin care se propune și
încearcă să se impună în viața socială, atacă puterea și capacitatea sacramentală a Bisericii, făcând tot
posibilul să o reducă pe aceasta la statutul de simplă instituție umană cu care se poate opera în orice
fel și despre care se poate spune orice de către oricine, indiferent de gradul de credință sau de cultură.
Astfel, se încearcă să se inoculeze opinia că orice persoană este abilitată și are autoritatea necesară de
a exprima note dominante cu privire la rolul, utilitatea și locul Bisericii în spațiul public. Acesta este
și motivul pentru care Biserica a devenit subiectul a o serie de talk show-uri de televiziune, sondaje
de opinie sau atacuri de diferite feluri.
Prin aceste tendințe secularizante se încearcă să se promoveze ideea că între lumea actuală și
sacralitate nu există nici un punct de contact. Biserica, prin harul și învățătura sa, nu poate face nimic
concret pentru omenire, totul se poate rezolva numai prin știință și tehnică – aceasta este, de fapt,
noua credință pe care dorește să o impună secularizarea: „Se spune adesea că una dintre cauzele
majore ale acestei stări de lucruri, ar fi convingerea unanimă că religia ar reprezenta o simplă afacere
de ordin privat, care are în vedere viața afectivă a indivizilor. Explicația acestui fenomen specific
16
OLIVIER CLÉMENT, Repere spirituale pentru omul de azi, trad. Geanina Tivdă, Ed. Basilica, București, 2011, pp. 5, 46-
47, 100-101.
17
OLIVIER CLÉMENT, Repere spirituale pentru omul de azi, p. 103.
18
19
RADU CARP, „Stat, Biserică, cetățean – în căutarea unui model european al religiilor”, în: Pentru un creștinism al noii
Europe, Ed. Humanitas, București, 2007, pp. 283-293.
8
european, constă în faptul că dimensiunea religioasă și spirituală a lumii și a întregului cosmos văzut
a fost umbrită de o cultură secularizată, care aduce știința și tehnica în centrul interesului general. În
vreme ce știința și tehnica se află în centrul interesului public, religia rămâne izolată în sfera
domeniului privat. Cultura secularizată se întemeiază pe separația radicală dintre domeniul public și
cel privat, unul rezervat științei, altul religiei, fiindcă lumea nu mai are nimic spiritual sau religios în
structura ei. Golită de conținutul ei spiritual, lumea este înțeleasă ca o mașină care funcționează fără
să se știe de unde vine și unde trebuie să ajungă, făcându-se previziuni sumbre cu privire la viitorul
ei”.20
Moda actuală propusă de secularism este de a crea omul areligios, omul fără de religie și fără
simțământul religios. Din acest punct de vedere, cultura bazată pe secularizare vorbește despre o așa-
zisă perimare a omului prin religie: „Ideologiile la modă spun că religia este un atavism, că ea e
incompatibilă cu modernitatea, cu democrația, cu liberalismul. În cel mai bun caz, i se concede spațiul
privat, pe un fond de secularizare crescândă”.21
În aceste condiții, este cât se poate de clar că dacă nu reușește să convingă pe om să renunțe la
credința sa, secularizarea face tot posibilul să diminueze cât de mult impactul și manifestarea publică
a acestei credințe. Astfel, secularizarea își concentrează întreaga acțiune pentru a crea o viziune de
viață în care umanitatea să aibă o atitudine indiferentă față de religie. Iar dacă, totuși, umanitatea
acceptă pe Dumnezeu și religia, să-i perceapă ca pe niște bunuri relative la care să se raporteze doar
în spațiul privat.22
Pe baza principiului individualismului, promovat de iluminism și de liberalismul contemporan,
secularizarea propune un alt tip de religie bazată pe autonomia fiecărui individ în parte. Este acea
religie fără de Biserică în care fiecare poate să-și creeze propria credință și propriul dumnezeu așa
cum dorește și crede de cuviință.23 Este o religie personală față de care nimeni nu se poate pronunța.
Astfel, prin această formă de pervertire a credinței creștine, secularizarea reușește să-l prezinte pe om
atât în postura de adept, cât și în cea de idol al religiei sale personale. Este acea formă de autonomie
exacerbată în care omul se pune în locul lui Dumnezeu: „Din păcate, astăzi, a fi religios a început să
devină ceva original și absolut personal, fără nicio legătură cu viața comunității. În virtutea pluralizării
și individualizării ei până la «privatizare», religia s-a transformat într-un monopol strict personal. Ea
nu mai e nimic altceva decât o opțiune personală, potrivit căreia îți orientezi viața într-un sens pe care
tu însuți ți-l propui. În această «ecuație» nu se mai regăsesc nici un fel de tradiții, instituții bisericești
sau prescripții obligatorii. E vorba, pur și simplu, de o privatizare a sentimentului religios, o
20
PR. PROF. DR. DUMITRU POPESCU, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, București, 2001, pp. 92-93.
21
ANDREI PLEȘU, „Introducere”, la: Pentru un creștinism al noii Europe, p. 5.
22
PR. PROF. DR. DUMITRU POPESCU, „Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată”, Studii
Teologice, nr. 1-3/1994, p. 39.
23
PR. PROF. DR. ȘTEFAN BUCHIU, „Impactul fenomenului secularizării în viața Bisericii și a lumii contemporane”, în:
Îndrumător tematic pentru cursurile preoțești în vederea dobândirii gradelor profesionale, București, 2015, pp. 36-37.
9
privatizare care nu mai are nimic în comun cu Biserica sau cu vreo altă formă de religie
instituționalizată. Într-o atare perspectivă, religia nu mai reprezintă, de fapt, nimic din ceea ce ne
privește pe noi toți ca și comunitate, ca întreg, ci vizează exclusiv ceea ce mă privește, mă determină
și mă interesează pe mine ca individ”.24
3. Perspectivele teologiei și spiritualității ortodoxe față de provocările și impactul

secularizării
De la bun început trebuie precizat faptul că demonizarea Occidentului și învinovățirea sa
excesivă și exclusivă de nașterea secularizării, precum și negarea oricărei prezențe a secularizării în
viața și practica Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor săi nu reprezintă o soluție viabilă pentru
depășirea stării pe care acest curent încearcă să o cultive. „Auto-complezența inerțială” nu aduce
nimic bun pentru crearea unor perspective concrete în vederea depășirii situației de fapt și, totodată,
negarea pericolului secularizării nu înseamnă că acesta nu există în mod real sau că nu poate să ne
afecteze în vreun fel. Este o mare greșeală să se adopte o astfel de atitudine: „În ce le privește,
Bisericile ortodoxe post-comuniste se află încă într-o stare de auto-complezență inerțială. Ele se
complac într-o percepție selectivă a realității și consideră că secularizarea nu decurge din istoria însăși
a creștinismului, ci mai curând din proasta influență «a Occidentului» păgânizat. În aceste condiții,
reacția Bisericilor ortodoxe față de starea de fapt a desacralizării cosmosului creștin medieval se
limitează la încurajarea unui naționalism retoric (asemenea națiunii, dreapta credință se «apără» ca o
citadelă, prin închiderea porților) sau preferă să limiteze conceptul de populus Dei la cercul adulților
tradiționaliști, care frecventează bisericile pentru că nu au acces mental și economic la nici un stil de
viață alternativ”.25
De asemenea, tot o greșeală este să se creadă că doar credincioșii vreunei confesiuni creștine,
dintr-o anumită parte a lumii, se confruntă cu secularizarea. Secularizarea este o problemă reală și
actuală pentru creștinii ortodocși tot la fel cum este și pentru credincioșii romano-catolici sau
protestanți, sau chiar și pentru adepții altor religii, indiferent că trăiesc în Occident sau în Orient, în
nord sau în sud: „În Europa răsăriteană creștinii văd prăbușindu-se culturile pe care credința lor le
inspirase mai mult sau mai puțin, o întreagă artă de a trăi împreună pe care o distrug cu brutalitate
banul, individualismul, un hedonism adeseori grosier. Aproape un secol, sau o jumătate de secol de
persecuție au transformat Biserica într-un ghetou liturgic, în care credincioșii sunt mai degrabă
«liturgizați» decât evanghelizați. Atunci Ortodoxia devine mai degrabă un semn de apartenență
orgolioasă decât o credință personală plină de compasiune. De aici reacțiile identitare și exaltarea a
ceea ce mai rămâne atunci când totul se prăbușește: comunitatea de sânge, zisă «etnică», și pecetluită
24
25
TEODOR BACONSKY, „Europa creștină. Metoda cut & paste”, în: Pentru un creștinism al noii Europe, p. 33.
10
de un anume folclor «religios». Anesteziate de tiranie, adevăratele răni încep să sângereze din nou.
Acest naționalism religios e forma ortodoxă a secularizării”.26
Există și o secularizare în cadrul ariei de misiune și de viață duhovnicească a Bisericii Ortodoxe,
care atacă mai mult aspecte precum: vocația, trăirea, responsabilitatea și evlavia slujitorilor Bisericii,
vigoarea și seriozitatea vieții duhovnicești, conștiința apartenenței la viața și trupul Bisericii;
asumarea reală a statutului de creștin etc.27 Numai fiind conștienți de aceste realități putem să găsim
și soluțiile cele mai pertinente pentru revigorarea vieții duhovnicești și depășirea situaților
dezagreabile pe care încearcă să le creeze curentul secularizării: „Societatea secularizată nu ne este
deci străină, nouă creștinilor, și trebuie să încercăm să o re-orientăm din interior”.28
În asemenea condiții, Biserica trebuie să-și dea seama de pericolul pe care-l reprezintă un astfel
de context social și să conștientizeze că ea este o realitate diferită și nu este condiționată cu nimic de
acesta. Biserica este a lui Hristos, și prin urmare este mai presus de lume. Nefiind din lume, ea este
urâtă de lume, după cum și Întemeietorul ei a fost, dar aceasta nu trebuie să ducă la un pact al Bisericii
cu lumea. Biserica, indiferent de contextul discuțiilor și evenimentelor, nu trebuie să-și trădeze
niciodată principiile în fața mai marilor acestei lumi, chiar dacă i se propun mari beneficii și e
amenințată cu persecuții grele.
De remarcat este faptul că Părintele Alexander Schmemann nu propune o luptă din afara lumii,
ci chiar din inima ei. Astfel, Biserica este datoare să-și facă prezentă puterea sfințitoare și
învățătorească chiar acolo unde păcatul lumii se arată mai puternic. Ea nu trebuie să stagneze
niciodată în a-L mărturisi pe Hristos și iubirea Lui față de întreaga omenire, indiferent de contextul
în care se exprimă. Adăpându-se cu Sângele și hrănindu-se cu Trupul lui Hristos, obștea credincioșilor
primește puterea de a-și împlini vocația de mărturisitoare a lui Hristos: „Euharistia transformă
Biserica în «ceea ce este», o transformă în misiune”.29
Indiferența față de viața liturgică și cea duhovnicească poate duce foarte ușor la secularizare.
Astfel, dacă viața creștină este redusă la un timp anume, spre exemplu în intervalul dintre 8 și 12, în
duminici și sărbători, sau doar la o atitudine oarecare, cum ar fi împlinirea unei fapte bune atunci când
ne este nouă mai ușor, se poate decade foarte ușor în secularizare, în golirea treptată a existenței de
sfințenie și în reducerea acesteia la efemer. În aceste condiții, pentru a evita acest pericol, este
important să refacem modul de înțelegere și de raportare la ceea ce înseamnă liturgic și duhovnicesc.
Bisericii și slujitorilor săi le revine datoria de a intensifica acțiunile de catehizare și de a învăța
26
Bartolomeu I, p. 137.
27
ANASTASIE YANNOULATOS, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice
și omilii, pp. 96-102.
28
Bartolomeu I, p. 138.
29
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, p. 307.
11
credincioșii ceea ce înseamnă, de fapt, a fi credincios și a face parte din Trupul tainic al Mântuitorului
Hristos, ca mădular viu și activ al său: „Restaurarea vieții liturgice de peste an nu este o problemă
numai pentru educația religioasă. Ea este problema în viața bisericească de astăzi. Suntem ortodocși
foarte săraci dacă credem că putem comprima Ortodoxia între orele 10 și 12 duminică dimineața.
Dacă întreaga viață de peste săptămână, de luni până duminică, întreaga viață dintr-o lună, întreaga
viață de peste an nu este raportată la Muntele Tabor, la Paști, la Cincizecime, atunci dimineața de
duminică nu are înțeles. Generației noastre îi revine uriașa datorie de a restaura nu numai cele
exterioare, nu numai datele și numele sărbătorilor, ci și minunatele cunoștințe despre cum să
sărbătorim, despre cum să mergem la biserică și cum să găsim în biserică bucuria pe care nimeni nu
poate să o ia de la noi”.30
Pericolul secularizării poate fi depășit foarte ușor prin luarea în serios a statutului de creștin,
prin trăirea permanentă a tot ceea ce însemnă viață duhovnicească: „Ce schimbare uriașă ar avea loc
în parohiile noastre ortodoxe, dacă am începe cu toții, într-o măsură cât de mică, să viețuim potrivit
chemării noastre de ucenici ai Domnului!”.31
Orice compromis, oricât de mic și neînsemnat ar părea, în materie de viață duhovnicească, ne
îndepărtează de Mântuitorul Hristos și ne face să ne pierdem în amănuntele amăgitoare ale acestei
lumi. Așa cum ne spune Sf. Ap. Pavel, menținerea de către creștini a statutului de „templu al
Dumnezeului Celui viu” și de fiu al lui Dumnezeu este condiționată de separarea de pornirile
păcătoase ale acestei lumi, de curățirea de orice întinăciune și de împlinirea sfințeniei: „Nu vă înjugați
la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are
lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un
necredincios? Sau ce înțelegere este între templul lui Dumnezeu și idoli? Căci noi suntem templu al
Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul
lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de ce
este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi. Și voi fi vouă tată, și veți fi Mie fii și fiice»,
zice Domnul Atotțiitorul. Având deci aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată
întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu” (2Cor. 6:14-18 – 7:1).
În aceste condiții, tendințele secularizante ale lumii de astăzi trebuie depășite prin asumarea și
valorificarea cu toată fermitatea a statutului de creștin, fără a face vreo derogare sau vreo abatere de
la principiile vieții duhovnicești.32
30
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Liturghie și viață: desăvârșire creștină prin intermediul experienței liturgice, trad. Pr.
Viorel Sava, Ed. Basilica, București, 2014, p. 137.
31
PR. PROF. STANLEY S. HARAKAS, Despre viață și mântuire: tâlcuiri la lecturile biblice din slujba Sfântului Maslu, trad.
Prof. Paul Bălan, Ed. Basilica, București, 2012, p. 106.
32
PR. PROF. STANLEY S. HARAKAS, Despre viață și mântuire: tâlcuiri la lecturile biblice din slujba Sfântului Maslu, p.
110.
12
Pentru un astfel de context metamorfozat din ce în ce mai mult în rău, singura soluție găsită de
Olivier Clément este cea a întoarcerii la valorile creștine inepuizabile și mereu actuale. Astfel, într-o
societate secularizată care-l înstrăinează pe om de sens, de adevăr și de valoare, trebuie pledat pentru
trezirea persoanei umane și pentru recâștigarea tainei33 și a demnității sale. În aceste condiții, este
necesar să se afirme că Sfânta Scriptură nu îngrădește libertatea umană și nici nu deformează în vreun
fel importanța persoanei, ci, mai mult, le susține și le evidențiază într-un mod unic: „Biblia nu ne
înstrăinează de istorie. Dimpotrivă, ea este o sursă inepuizabilă de interes pentru tot ceea ce este
omenesc. Ea este sursa dorinței de nestăvilit de a trăi condiția umană fără a cunoaște umilirea,
aspirând la plenitudine și la divino-umanitate”.34
La rândul Său, Dumnezeu este Existența vie, personală și cea mai reală de care niciun om nu
poate face abstracție, deoarece El constituie temeiul întregii existențe, toți oamenii fiind legați de El
în mod ontologic: „în profunzimea ființei sale, el (omul n.n.) este în relație cu Dumnezeu, după al
Cărui chip a fost creat”.35 Astfel, Dumnezeu este prezentat de Olivier Clément în perspectiva agapică
a chenozei divine în care toate faptele descrise pe temeiul revelației au ca destinație iubirea omului.
Iubindu-i pe toți oamenii la fel, Dumnezeu nu lasă în afara preocupărilor Sale pe nicio persoană
umană, oricât de mică și neînsemnată ar putea apare aceasta înaintea criteriilor moderne de evaluare
socială. Tocmai de aceea, Jertfa lui Hristos și suferința îndurată de El pe Cruce constituie, în acest
sens, dovada cea mai clară a iubirii dezinteresate a lui Dumnezeu pentru umanitate, iar Învierea Sa
reprezintă marea minune dumnezeiască prin care umanitatea este scoasă din dimensiunea morții și e
așezată în perspectiva veșniciei: „Învierea a biruit lumea ca mormânt”.36
Având în vedere toate aceste realități teologice, Olivier Clément spune că pentru a contracara
tendințele distructive ale secularismului și ale nihilismului contemporan creștinii au datoria
fundamentală de a deveni și a se păstra mărturisitori ai Învierii și de a promova limbajul și cultura
vieții: „Civilizația noastră este împresurată de neant. Din acest motiv, cred că nihilismul contemporan
este spațiul providențial în care trebuie să se reverse vestea Învierii”,37 sau „Avem nevoie de profeți
ai vieții, care să iasă din zonele profunde ale Bisericii, pentru a da mărturie despre o viață trăită atât
de deplin, încât să descoperim că este o viață înviată”.38
Din păcate, așa cum remarcă Părintele Alexander Schmemann, mai există și pericolul
secularizării credinței, care duce în cele din urmă la crearea unei religiozități a Bisericii despărțite de
cea a lui Hristos. Conceperea credinței creștine după principiile lumii de azi o transformă în religie,
o tehnicizează și o golește de duh și de viață: „Am sentimentul că în Ortodoxie (adică în creștinism)
33
34
35
36
37
38
13
coexistă două religii care se opun una alteia. Religia lui Hristos – realizată în Biserică și religia
Bisericii, sau, pur și simplu, religie. În prima dintre ele, totul este înțeles și judecat prin Hristos. În
cea de-a doua, Hristos este, să zicem așa, creat, definit, văzut, auzit în măsura în care El însuși este
supus unui «sentiment religios» unei îmbisericiri etc. Iar oamenii… se împart în aceste categorii”.39
Secularizarea nu are nimic împotriva religiei, atâta timp cât aceasta este despărțită de viața
duhovnicească. Redusă la cultură, la tradiție, uneori chiar și la superstiție și noroc, religie este chiar
acceptată de curentul secularizării, deoarece în această formă ea caricaturizează și neagă credința ca
trăire împreună cu Dumnezeu. Este o mare eroare pe care încearcă să o cultive secularizarea la nivelul
vieții creștine, și anume să despartă religia de credință, să propună omului să fie, totuși, religios, dar
fără o raportare concretă la Dumnezeu:40 „Poți iubi religia ca orice altceva în viață: sportul, știința,
colecționarea de timbre; o poți iubi ca pe un lucru în sine fără vreo legătură cu Dumnezeu, cu lumea
sau cu viața. Religia fascinează, este antrenantă. Are tot ceea ce caută un anume fel de oameni:
estetică, mister, sacru, sentimentul valorii sinelui și o profunzime unică etc. Această religie nu este
neapărat credință. Oamenii așteaptă și însetează după credință – iar noi le oferim religia – o
contradicție care poate fi destul de profundă și dureroasă”.41
Tocmai acesta este și motivul pentru care se întâlnesc în rândul credincioșilor Bisericii o serie
de tendințe și de credințe religioase care nu au nimic în comun cu credința și cu spiritualitatea
autentică. Sunt persoane care se declară religioase, dar care în același timp citesc horoscopul, cred în
vrăjitorie, practică yoga, sunt de acord cu păcatul homosexualității, acceptă incinerarea, duc o viață
neconformă cu principiile evanghelice etc. Singura autoritate a așa-zisei lor religii sunt chiar ei înșiși,
și își formulează principiile în funcție de interesele hedoniste și de viziunea întunecată și împătimită
care le conduce existența.
Biserica nu trebuie confundată nici cu lumea și nici cu vreo instituție umană. În ea, într-adevăr,
activează în chip văzut oamenii – clericii –, însă puterea și lucrarea sa profundă este cea
dumnezeiască. Dumnezeu Însuși este prezent și lucrează în Biserică, conducând-o în mod permanent
de-a lungul istoriei. Astfel, în aceste condiții, este o datorie generală, atât pentru clerici, cât și pentru
credincioși, de a se păstra drept colaboratori ai lui Dumnezeu în și prin Biserică. Eliminarea
elementului dumnezeiesc din viața Bisericii, chiar și prin cea mai mică atitudine morală sau printr-un
gest lumesc „nevinovat”, ne situează dincolo de realitatea concretă a Bisericii.42
39
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983),
trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 285-286.
40
pp. 48-49, 484.
41
p. 114.
42
„Ideea mea de bază este cea a «raportării» – raportarea tuturor la Împărăția lui Dumnezeu ca revelare și conținut al
creștinismului. «Noua viață» începe cu această relație și se realizează în ea. Păcatul multor creștini este orizontul lor
limitat – ruperea acestei relații, datorită idolilor și idolatrilor. Profunzimea și noutatea acestui păcat constă în faptul că
14
Un alt aspect care joacă un rol important în viața și misiunea Bisericii în vederea contracarării
impactului secularizării este cel eshatologic. Fără eshatologie nu poate exista o eclesiologie adevărată
și nici nu se poate concepe o misiune corectă pe care Biserica este pusă să o manifeste față de lume.43
Ca epifanie a Împărăției lui Dumnezeu în această lume, Biserica se găsește într-un continuu pelerinaj,
nimic din cele de aici neputând-o opri din mersul către Împărăția cea veșnică. Astfel, funcția Bisericii
în această lume nu este de a realiza o împărăție terestră, ci de a face prezent în istorie eshatonul, de a
predispune umanitatea în vederea trăirii Împărăției Cerurilor. Tocmai această realitate imprimă
Bisericii și slujitorilor săi puterea profetică prin care pot mărturisi pe Adevărul Hristos în tot timpul
și locul, și de asemenea pot critica păcatul pe care societatea îl propune ca normă de viață. Ierarhia,
clericii și credincioșii, atrage atenția Părintele Alexander Schmemann, trebuie să conștientizeze că ei,
ca Biserică, sunt ai lui Hristos și nu ai lumii, și de aceea este necesar să se mențină mai presus de
plăcerile cu care aceasta încearcă să-i îmbie: „Atâta vreme cât Biserica e încarcerată de către lume,
de ideologiile ei, atâta timp cât ea acceptă și cercetează toate problemele, înfruntând omenirea cu
formulările seculare și lumești, rămânem într-un cerc vicios, fără nicio șansă de a ieși din el. Noțiunea
de Împărăție a lui Dumnezeu trebuie făcută eficientă prin purificarea de tot «utilitarismul». Aceasta
se întâmplă atunci când, potrivit imnului euharistic ortodox: «lăsăm la o parte toate originile
lumii»”.44
Vorbind despre cauzele care stau la baza secularizării vieții creștine, Părintele Alexander
Schmemann spune că o mare vină le revine, în egală măsură, atât clericilor, cât și credincioșilor
Bisericii. Dacă primii s-au transformat în prestatori de servicii religioase, ceilalți, mirenii, au devenit
clienți, consumatori de cele sfinte, care caută și comandă doar ceea ce-i interesează, cum ar fi:
lungimea sau scurtimea slujbei, numărul slujitorilor, modul în care să fie afundat copilul în apă la
Botez etc. Astfel, sub acest aspect, locașul bisericesc a fost transformat într-un loc de servicii, în care
„beneficiul” este calculat în funcție de raportul dintre cerere și ofertă. 45 Totodată, continuă Părintele
Alexander Schmemann, clericalismul exacerbat desparte pe credincios de sfințenie, iar Biserica este
idolul este Biserica, slujbele, teologia, smerenia, religia în sine. Sună ca un paradox ieftin, dar Biserica este păgubită și
stingherită mai mult de Biserica însăși, Ortodoxia de către Ortodoxie, viața creștină de smerenie etc. Când Hristos zice că
n-ar trebui să numim pe cineva de pe acest pământ «tată» sau «învățător», El vrea să înțelegem tocmai aceasta (cred eu).
Biserica este un punct de referință, astfel încât să știm de ce se leagă totul, ce descoperă adevărul tuturor, care este
conținutul vieții noastre. În momentul în care Biserica devine una dintre componentele lumii (Biserică, guvernare, cultură,
etică et tutti quanti), în momentul în care Biserica încetează a mai fi un punct de referință, care înseamnă revelarea și
judecarea conform acestei revelări, dar și convertirea și transfigurarea, atunci ea devine un idol. De aici începe și aici
trebuie să se sfârșească orice învățătură despre Biserică. Aceasta se adresează Bisericii: «fii chipul…». Dar, Biserica a
început cu mult timp în urmă să trăiască prin sine, se dezvoltă în sine, nu în Dumnezeu, discută despre misiunea și vocația
ei – reflectând, așadar, această lume fără a raporta totul la Împărăția lui Dumnezeu – deci despre mântuirea lumii.
Dificultatea este următoarea: ajungem să cunoaștem Împărăția lui Dumnezeu din Biserică și Biserica prin cunoașterea
Împărăției pe care am primit-o de la Biserică. Aceasta este înțelegerea Bisericii ca sacrament” – PR. ALEXANDER
SCHMEMANN, Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), pp. 278-279.
43
44
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, pp. 92-93.
45
pp. 500-501.
15
percepută ca un organism strict uman în care preoții și episcopii au puterea și autoritatea deplină de-
a lega și dezlega, de-a ierta și de-a sfinți tot ceea ce ei doresc: „Clericalismul sufocă; el este o parte a
caracterului sacru al Bisericii, își transformă puterea pe care o are într-o putere sacră de a controla,
de a conduce, de a administra; o putere de a săvârși tainele și transformă, în general, orice putere într-
o «putere dată mie»! Clericalismul desparte «sacralitatea» de mireni: iconostasul, împărtășirea (doar
cu dezlegare), teologia. Pe scurt, clericalismul este de facto negarea Bisericii ca Trup al lui Hristos,
deoarece, în trup, toate organele sunt interdependente și diferite doar în funcțiunile pe care le
îndeplinesc nu și în esență. Și cu cât clericalismul este mai accentuat… cu atât Biserica însăși devine
mai lumească; se supune, din punct de vedere spiritual, acestei lumi. În Noul Testament, preotul apare
ca un mirean ideal. Însă aproape imediat, începe separarea lui radicală de mireni; și nu doar separarea,
ci chiar opoziția față de ei, contrastul cu aceștia. Cea mai evidentă expresie a acestei separări este
excluderea mirenilor de la împărtășire ca formă de realizare a comuniunii lor în Trupul lui Hristos. În
loc să fie «pildă credincioșilor» (1Tim. 4:12), ei devin «maeștri ai sacralității» separați de credincioși,
împărțind harul după cum cred ei de cuviință. Acesta este motivul pentru care unii clerici se opun
împărtășirii frecvente – apărarea împărtășirii prin spovedanie, dezlegare, «autoritatea ce mi s-a dat…»
etc. Această luptă devine mai puternică acum, sub influența unor clerici obsedați de puterea lor, de
«caracterul lor sacru». Nimic nu este la fel de periculos pentru autoritatea lor precum întoarcerea
Euharistiei în Biserică, renașterea ei ca «Taină a Bisericii», iar nu ca «unul dintre mijloacele de
sfințire…»”.46
De asemenea, o critică deosebită este adusă de Părintele Schmemann acelei teologii care a
„divorțat” de experiența și viața Bisericii. „Divorțul” dintre teologie și viață, dintre lex credendi și lex
orandi, pe care unii clerici și teologi îl trăiesc, duce la o smintire a lumii, la o decredibilizare a
Bisericii în activitatea sa misionară. În asemenea condiții, teologia actuală se găsește într-o mare
măsură într-o „criză de identitate”,47 în care una se propovăduiește și alta se trăiește. Or, rostul
teologiei este acela de a exprima experiența de viață pe care cel în cauză o trăiește pe baza învățăturii
și încărcăturii de sacralitate a Bisericii. Astfel, pentru ca teologia să aducă roade în vederea reînnoirii
lumii, Părintele Schmemann spune că este necesară atât o schimbare de perspectivă (în sensul
renunțării la „divorțul” dintre doctrină și experiență), cât și o schimbare de mentalitate, prin care
discursul teologic să fie reorientat spre problemele reale ale Bisericii.
Pentru a depăși atracțiile secularizării și a rămâne fidelă principiilor și învățăturii Mântuitorului
Hristos, Biserica Ortodoxă are datoria de a nu se lăsa stăpânită de logica și de modul de viață ale
acestei lumi. Orice renunțare, rabat sau „dezlegare” de la normele ascetice face ca viața creștină să-și
46
pp. 475-476.
47
16
piardă din vigoare și să nu-și mai găsească finalitatea, acea unire și trăire mult dorită cu Hristos:
„Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica și fundamentul
acestei lumi. Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere inițială a ei. Creștinismul
contemporan are nevoie de curaj și de libertate spirituală: să nu cedeze «înțelegerii», «implicării»,
«supraviețuirii lumii», indiferent cu ce preț”.48
Secularizarea, oricât de provocatoare, atractivă și cosmetizată s-ar prezenta, nu are nicio putere
față de cei care cred și trăiesc cu toată ființa lor adevărul creștin. Credința puternică și viața
duhovnicească activă sunt soluția cea mai potrivită care se poate găsi pentru depășirea tuturor ispitelor
secularizării. Cel ce-L are pe Hristos are tot ceea ce-i trebuie și în viața de aici, dar și în cea veșnică.
Hristos este Bunul cel mult prețios, care odată câștigat nu mai trebuie pierdut niciodată. Or
secularizarea tocmai acest lucru ne propune, și anume: să renunțăm la Hristos și la valorile creștine
și să ne preocupăm doar de efemer și material. Acestei ispite contemporane, cu care însuși diavolul
l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos, trebuie să i se răspundă prin aceeași atitudine fermă pe care
Mântuitorul Hristos a avut-o față de ispititorul Său: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu… Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău… Domnului
Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Mat. 4:4,7,10).
4. Concluzii
Secularizarea se prezintă ca un proces cultural, sociologic și psihologic, cu o serie de nuanțe de
factură antropologică, filosofică și religioasă, care încearcă să elimine din spațiul public, din viața și
chiar din conștiința umană orice referință și raportare la Dumnezeu și la sacru. Prin acest curent de
reflecție și de atitudine existențială se încearcă să se creioneze o realitate nouă, modernă, diferită de
cea în care trăim, în care să nu se mai găsească nimic din vechile principii creștine și religioase, și în
care omul să se prezinte ca singurul său stăpân. Se neagă în totalitate existența unei lumi viitoare, de
factură spirituală, și se promovează doar tipul de existență bazată pe biologic și material. Între acești
doi poli este chemat omul modern să se desfășoare și să-și creeze statutul social și confortul.
Potrivit acestor principii, omul nu mai trebuie să slujească pe nimeni, de acum înainte se slujește
doar pe sine. Egolatria este noua „religie” pe care o propune secularizarea. Se naște un dezinteres față
de valorile și principiile creștine și se promovează areligiosul, adică renunțarea la tot ce are legătură
cu Dumnezeu. Credința poate fi cel mult o chestiune particulară, ea nu mai are ce căuta în spațiul
public – aceasta este politica pe care încearcă să o impună secularizarea.
La nivel de credință și viață duhovnicească, față de credincioșii ortodocși, secularizarea se
manifestă prin indiferența față de cele sfinte, derogarea sau compromisul duhovnicesc în ceea ce
48
p. 62.
17
privește statutul de creștin, absența vieții liturgice și alte multe forme de comportament sau de gândire
care pun sub semnul întrebării prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în viața umană, pe de o
parte, iar pe de altă parte, comuniunea omului cu Dumnezeu, autenticitatea vieții duhovnicești,
lucrarea sfințitoare a Bisericii și realitatea Împărăției Cerurilor. Cert este că tentațiile secularizării
sunt multiple și îmbracă diferite forme tocmai pentru a-l face pe credincios să renunțe la mântuire și
să rămână legat de lumea aceasta și de plăcerile ei.
Într-un astfel de context propus de secularizare, Biserica, în integritatea constituției sale divino-
umane, este datoare să rămână fidelă principiilor și învățăturilor sale în tot timpul și în tot locul,
mărturisind și făcând cunoscută în mod permanent prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în
viața umană. Dumnezeu nu a părăsit și nu va părăsi vreodată creația Sa. Tocmai de aceea, din
perspectiva teologiei și spiritualității ortodoxe, ceea ce propune secularizarea nu va putea fi niciodată
acceptat. Secularizarea este și rămâne o erezie modernă, care se opune, cu prioritate, comuniunii
omului cu Dumnezeu, și de aceea ea trebuie combătută și eliminată prin luarea în serios a statutului
de creștin, trăirea și mărturisirea cu toată convingerea a adevărurilor de credință și printr-o viață
duhovnicească activă. Iubirea sinceră și dorința statornică de a rămâne cu Hristos conferă fiecărui
credincios capacitatea de a trece peste tentațiile acestei lumi.
18
II. DREPTURILE OMULUI DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI ȘI
SPIRITUALITĂȚII ORTODOXE
1. Introducere
Drepturile omului reprezintă un subiect extrem de important pe lista de discuţii a organismelor
internaţionale. Atât din punct de vedere politic, economic, social şi cultural, cât şi din punct de vedere
religios, drepturile omului au început să fie privite cu mare interes de factorii angajaţi în astfel de
discuţii. Dacă pentru unii ele se prezintă ca o lege universală care trebuie aplicată fără nicio ezitare,
pentru alţii se constituie ca o provocare la care trebuie să se dea un răspuns, ţinându-se cont de
specificul filosofic al fiecăruia de definire pe de o parte, iar pe de altă parte de acţiunile şi interesele
care se au în vedere.
În comparaţie cu celelalte Biserici şi denominaţiuni creştine, Biserica Ortodoxă, la nivel de
abordare teologică, a început târziu să vorbească despre un astfel de subiect. În comparaţie cu Biserica
Romano-Catolică şi cu cea Protestantă (în special luteranii), care au dezvoltat, într-adevăr, o doctrină
socială a drepturilor omului potrivit concepţiei lor teologice, în teologia ortodoxă studiile referitoare
la un astfel de subiect sunt foarte puţine. Totuşi, este demn de remarcat implicarea la nivel
internaţional a Sanctităţii Sale Preafericitul Părinte Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului
– Noua Romă şi Patriarhul Ecumenic pentru promovarea drepturilor omului într-o viziune creştin-
ortodoxă. Alte personalităţi ortodoxe care au acordat o atenţie deosebită problematicii drepturilor
omului şi temelor conexe acestui subiect sunt: Arhiepiscopul Iakovos al Americii de Nord şi de Sud;
Preafericitul Părinte Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii; Preafericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Preafericitul Părinte Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop
al Tiranei, Durrësului şi a Toată Albania. Totodată, de o preocupare permanentă în vederea analizării
şi încercării implementării drepturilor omului în societate într-o perspectivă ortodoxă autentică a dat
dovadă Biserica Ortodoxă Rusă. În acest sens Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse este primul
sinod al unei Biserici Ortodoxe care a reuşit să formuleze şi să adopte, în anul 2008, un document cu
privire la poziţia creştin-ortodoxă faţă de demnitatea, libertatea şi drepturile omului, intitulat:
19
Învăţătura fundamentală a Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la demnitatea, libertatea şi drepturile
omului.49
Tot în acest context trebuie amintite şi demersurile întreprinse de unele Biserici Ortodoxe
naţionale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru obţinerea anumitor drepturi. Aşa este
cazul Bisericii Ortodoxe din Basarabia – mai exact al Mitropoliei Ortodoxe Române a Basarabiei –,
care la 3 iunie 1998 s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg în vederea
recunoaşterii sale de către Republica Moldova, lucru soluţionat pozitiv de către Curtea Europeană
prin rezoluţiile din 13 decembrie 2001 şi 24 aprilie 2002. Alte demersuri a întreprins, de asemenea,
şi Biserica Ortodoxă a Ciprului la CEDO, deplângând atitudinea Turciei de distrugere a moştenirii
culturale cipriote şi totodată acţiunile acesteia de profanare a unor locaşuri şi obiecte ortodoxe de cult,
precum şi îngrădirea libertăţii de manifestare a sentimentelor religioase creştin-ortodoxe în sfera
publică, mai ales în regiunile situate în partea de nord a insulei.
2. Drepturile omului ca şi concept strict secular

Cu privire la originea drepturilor omului s-au emis o serie de teorii. Unele păreri susţin că
drepturile omului se fundamentează în mare măsură pe concepţiile religioase ale iudaismului şi ale
Creştinismului,50 iar altele afirmă că drepturile omului sunt creaţia exclusivă a filosofiei Renaşterii.
Evident, că cele două concepţii nu se exclud una pe alta, însă fiecare încearcă să accentueze sau să
anuleze punctele de contact care există între credinţa creştină şi drepturile omului.
Pe de altă parte, este greu de precizat o origine unică a drepturilor omului într-un concept, o
religie sau o civilizaţie, deoarece, în forma lor actuală, ele se prezintă ca o sinteză de idei şi principii
filosofice, culturale sau religioase care nu mai respectă sensul lor iniţial. Cert este, aşa cum ne dă
mărturie istoria, că ele nu sunt creaţia Bisericii, ci a puterii seculare, care, din păcate, de cele mai
multe ori, s-a poziţionat împotriva Bisericii şi a credinţei acesteia. În acest sens, este clar faptul că
mişcarea de promovare a drepturilor omului a cunoscut un avânt deosebit tocmai în perioada în care
filosofia s-a arătat ostilă credinţei creştine. Este important de precizat faptul că Declaraţia Franceză
a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 26 august 1789, şi Declaraţia Universală a Drepturilor
49
Vezi textul în limba română în: NICOLAE RĂZVAN STAN (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme,
fundamente, implicaţii, trad. textelor din lb. eng. de Nicolae Răzvan Stan, Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2010, pp. 28-
49.
50
JOHN WITTE, JR., “Introduction”, to: JOHN WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity and Human
Rights. An Introduction, Cambridge: Cambridge University Press, 2010, p. 12; OLIVIER CLÉMENT, Viaţa din inima morţii,
trad. Claudiu Soare, Târgovişte: Pandora, 2001, p. 16; PETRE SEMEN, „Drepturile omului din perspectiva biblică”, în:
NICOLAE RĂZVAN STAN (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, pp. 146-
163. „Human rights are, in no small part, the modern political fruits of ancient religious beliefs and practices – ancient
Jewish constructions of covenant and mitzvot, original Qur’anic texts on peace and the common good, classical Christian
concepts of ius and libertas, freedom and covenant” (JOHN WITTE, JR., “A Dickensian Era of Religious Rights: Catholic,
Protestant and Orthodox Contributions”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor), Violence and Christian Spirituality. An
Ecumenical Conversation, Geneva: WCC Publications/Brookline: Holy Cross Orthodox Press, 2007, p. 175.
20
Omului, din 10 decembrie 1948, au fost formulate tocmai în momentul în care filosofi precum:
Thomas Hobbes, John Locke, Montesquieu, Voltaire, Jean-Jacques Rousseau etc. au început să
susţină aşa-zisa „necesitate” a îndepărtării de Dumnezeu şi de tot ceea ce presupune credinţa
religioasă,51 sau, mai rău, alţii precum Nietzsche, să declare chiar moartea lui Dumnezeu: „Moartea
lui Dumnezeu se desăvârşeşte în triumful omului, devenit izvorul tuturor valorilor”.52
Având în vedere aceste realităţi istorice şi tendinţe filosofice, este uşor de înţeles că drepturile
omului nu au ca scop mântuirea omului şi nici afirmarea credinţei şi a valorilor creştine, ci izolarea
de Biserică pentru a putea să-i ofere omului o libertate şi unele drepturi mult mai mari.
Unii militanţi pentru drepturile omului au ajuns chiar să susţină la ora actuală necesitatea
ieşirii persoanei umane de sub autoritatea Bisericii şi a familiei, deoarece acestea îngrădesc libertatea
de manifestare a omului.53 Biserica este percepută, de acest fel de „luptători pentru drepturile omului”,
ca un organism care se amestecă în viaţa privată a oamenilor. Şi tocmai din acest motiv, susţin aceştia,
trebuie să se facă diferenţa între morala constrângătoare a Bisericii şi cea din sfera publică. 54
În analiza Preafericitului Părinte Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, conceptul
modern al drepturilor omului se fundamentează pe principiile antropologiei păgâne ale Renaşterii, în
care, prin renunţarea la raportarea la Dumnezeu şi prin negarea imperfecţiunilor morale ale omului,
se încearcă promovarea valorii absolute a omului, a libertăţii şi a drepturilor sale.55
Conceptul, în sine, este expresia filosofiei liberale de factură iluministă care nu acceptă
intervenţia lui Dumnezeu în viaţa socială. Astfel, negându-se noţiunea de păcat, se ajunge să se
susţină, pe de o parte, că omul este unicul criteriu moral, iar pe de altă parte că nu există nicio diferenţă
între bine şi rău.56
Toate aceste idei au grave repercusiuni asupra antropologiei şi valorilor creştine57 şi creează
o serie de discrepanţe între principiile seculare ale organizaţiilor internaţionale de promovare a
drepturilor omului şi cele ale Bisericilor creştine.58 Tocmai din această cauză, pe temeiul şi de dragul
drepturilor omului, se încearcă astăzi ca principiile seculare să surclaseze şi să minimalizeze pe cele
religioase: „Today people talk about freedom as never before. But it is today that we are seeing the
51
JACQUELINE RUSS, Panorama ideilor filosofice. De la Platon la contemporani, trad. Margareta Gyurcsik, Timişoara:
Amarcord, 2002, p. 166.
52
Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice. De la Platon la contemporani, p. 225.
53
RAMA YADE, Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani, trad. Cristina Strătilă, Chişinău: Cartier, 2009,
p. 76.
54
RAMA YADE, Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani, p. 80.
55
PATRIARCH KIRILL OF MOSCOW, Freedom and Responsibility: A Search for Harmony – Human Rights and Personal
Dignity, translations by Deacons Michael Lomax and Basil Bush and the Department for External Relations of the
Moscow Patriarchate, London: Darton, Longmann and Todd, 2011, pp. 6-7.
56
Dignity, pp. 52, 76.
57
Dignity, p. 56.
58
Dignity, p. 1.
21
development of processes that pose a threat to personal freedom. Considering freedom to be the
highest value, the State and the international community impose as law socio-political norms which
are contrary to the life of believers who belong to traditional religions. On the one hand, no one
encroaches on another person’s privacy, but at the societal level believers are increasingly being
forced to accept a norm of life that is contrary to their beliefs. Soon, this may lead to a situation in
which Christians or any other believers will be unable to hold many socially important positions and
undertake many activities because they will be required to do things that cannot be done without
betraying their faith and without committing sin”.59
În acest sens, Patriarhul Kiril aminteşte de rezoluţia Consiliului Europei din 2005, „Woman
and Religion in Europe”, în care, printre altele, se afirma că drepturile omului au capacitatea de a
limita libertatea confesiunilor şi ale credinţelor religioase.60
Este regretabil să se întâlnească situaţii în care puterea seculară, sub pretextul drepturilor
omului, se amestecă în treburile Bisericii şi încearcă prin orice mijloace să-i dicteze ce trebuie să facă
pentru a nu fi acuzată de discriminare sau de încălcarea drepturilor anumitor minorităţi sau persoane:
“The secular world believes it has the right to interfere in the internal affairs of churches. In some
European countries the question is being raised of the need to require churches by law to ordain
openly proclaimed homosexuals, and all this for the sake of observing the ‘human right’ to commit a
sin that destroys human nature”.61
Astfel, nemaiţinându-se cont de diferenţa dintre normalitate şi păcat, se ajunge în cele din
urmă la un comportament deviant în care, în numele drepturilor omului, se promovează păcatul,
anomalia socială şi anormalitatea.62
Toate aceste opinii scot în evidenţă un lucru extrem de important, şi anume faptul că sub
conceptul drepturile omului se ascunde o realitate ambiguă care nu lasă să se întrevadă în mod clar
conţinutul, utilitatea, limitele şi finalitatea acestuia. Pentru Patriarhul Kirill drepturile omului au un
caracter duplicitar prin care, pe de o parte, se încearcă să se promoveze valorile umane, iar, pe de altă
parte, se urmăreşte îngrădirea libertăţilor religioase şi legitimitatea păcatului în sfera publică: “Over
the last few years tendencies have developed in the area of human rights which are viewed by
believers as two-faced, to say the least. On the one hand, human rights exist for the good of mankind.
We must not forget that it is thanks to their influence on public opinion in the countries of the former
socialist bloc that the Russian Orthodox Church and other religious communities in Eastern Europe
59
Dignity, p. 47.
60
Dignity, p. 66-67.
61
Dignity, p. 54.
62
22
were freed from the shackles of atheism. Moreover, human rights combat various abuses, humiliation
and evils committed against the person in society. But, on the other hand, we have become witnesses
to the fact that the human rights concept is used to cover up lies, falsehood and insults against religious
and national values. Moreover, the catalogue of human rights and freedoms is gradually being
augmented by ideas which conflict not only with the Christian but also with the traditional moral
understanding of the person. This is alarming, since behind human rights stands the coercive power
of the State, which can compel people to commit sin, tolerate it, or allow it to take place through banal
conformism”.63
3. Conţinutul şi valenţele teologice ale drepturilor omului

Pe de altă parte, chiar în lumea ortodoxă există păreri care susţin că Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului se bazează pe o serie de principii creştine şi că se prezintă ca rezultatul
progresului cultural deosebit pe care umanismul creştin l-a manifestat faţă de civilizaţia modernă.64
Astfel, drepturile omului sunt percepute ca şi criteriile umaniste superioare de organizare şi
funcţionare a societăţii65 prin care se garantează pacea, dreptatea, libertatea şi demnitatea
cetăţenilor.66
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, afirmă că Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948 este extrem de importantă pentru teologia ortodoxă,
întrucât „marchează în istorie un moment crucial în promovarea demnităţii şi valorii persoanei umane
prin recunoaşterea drepturilor sale fundamentale”.67
Fiind percepute ca o realitate favorabilă bunului mers al societăţii şi având în vedere caracterul
pozitiv pe care-l au faţă de valoarea libertăţii şi persoanei umane, unii autori ortodocşi ajung chiar să
afirme că nu poate exista o lume civilizată în afara criteriilor pe care drepturile omului le presupun.68
Bazându-se pe învăţătura biblică şi patristică, teologia ortodoxă susţine că drepturile omului
se fundamentează pe ontologia persoanei umane. Drepturile omului trebuie să ţină cont de
consubstanţialitatea umană, de faptul că toţi oamenii sunt egali şi posedă una şi aceeaşi fire umană.69
63
Dignity, pp. 58-59.
64
VASILE RĂDUCĂ, „Perspectiva creştină a drepturilor omului”, în: NICOLAE RĂZVAN STAN (editor), Biserica Ortodoxă
şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, p. 206.
65
KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and Autonomy”, in:
JINDŘICH HALAMA (editor), The Idea of Human Rights: Traditions and Presence, Proceedings of an International
Conference Held in Prague, Feb. 20-23, 2003, Praha: UK ETF, 2003, p. 68.
66
KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and Autonomy”, pp.
82-83.
67
DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Ştiinţa mântuirii: vocaţia mistică şi misionară a teologiei, ediţia
a 2-a, Bucureşti: Basilica, 2014, p. 122.
68
KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and Autonomy”, p.
84.
69
OLIVIER CLÉMENT, Viaţa din inima morţii, trad. Claudiu Soare, Târgovişte: Pandora, 2001, p. 15.
23
Legislaţia actuală, şi chiar marea Declaraţie Universală a Drepturilor Omului din 1948, nu conferă
drepturi, ci doar le recunosc şi certifică ceea ce ţine de fiinţa umană: „Era nevoie de o asemenea
Declaraţie, nu pentru că prin ea s-ar fi acordat oamenilor drepturi pe care nu le-ar fi avut până atunci,
ci pentru ca să se conştientizeze ceea ce până atunci era resimţit, dar nu suficient de clar, sau să se
constate şi să se recunoască de către instituţiile abilitate ceea ce omul a avut din totdeauna prin însăşi
calitatea lui de om. Declaraţia nu conferă drepturi, ci le afirmă şi, cel puţin moralmente, obligă statele
semnatare să le recunoască şi să le garanteze. Drepturile fundamentale ale omului ţin de ontologia
acestuia”.70
Omul are drepturi pentru că este creat de Dumnezeu. El nu-şi ia drepturi de la sine, ci le
primeşte prin actul creaţiei. Drepturile ţin de Dumnezeu şi de valoarea inestimabilă cu care El
investeşte pe fiecare om prin darul existenţei şi prin cinstea demnităţii, libertăţii şi a responsabilităţii:
„Înainte de toate din declararea faptului că omul este o fiinţă care are drepturi pentru faptul că este
pur şi simplu om şi nu simplu cetăţean al vreunui stat care se consideră protectorul omului pentru că
ar avea el anumite «simpatii» faţă de această fiinţă care se numeşte om, după cum alţii pot avea
simpatii faţă de oricare altă fiinţă a pământului. Se recunoaşte că omul, oriunde s-ar afla, are demnitate
şi drepturi cu totul excepţionale. Nu este mai mult om un exemplar uman dintr-o anumită parte a
pământului, în detrimentul altuia din altă regiune. Oriunde ar fi, omul este om, asemenea cu ceilalţi
oameni, semeni ai săi. Oamenii sunt în mod egal oameni peste tot”.71
Mai presus de orice context social, viziune culturală, moştenire religioasă sau sistem juridic,
teologia ortodoxă aşează demnitatea umană. Din punct de vedere ortodox, drepturile decurg din
demnitatea cu care Dumnezeu a înzestrat pe om prin însuşi actul creaţiei.72 De aceea, Biserica
Ortodoxă susţine cu tărie că legislaţia actuală a drepturilor omului trebuie să urmărească promovarea
demnităţii umane, ci nu îngrădirea ei. Demnitatea umană este sfântă pentru că este conferită şi
asigurată de Însuşi Dumnezeu, şi tocmai de aceea trebuie respectată ca atare: 73 „The Orthodox
Church’s role in this regard ought to be constantly on the watch that civil laws, while not reproducing
the content of ecclesiastical canons (designed for the believers), will not be dissonant in the face of
the notion of the sacred dignity of persons and their rights to freedom of conscience”.74
70
71
72
Dignity, pp. 60-61.
73
BARTHOLOMEW I, ECUMENICAL PATRIARCH OF CONSTANTINOPLE, In the World, Yet Not of the World: Social and
Global Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, edited by John Chryssavgis, New York: Fordham University
Press, 2010, p. 19.
74
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, in: JOHN WITTE,
JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity and Human Rights. An Introduction, Cambridge: Cambridge
University Press, 2010, p. 184.
24
Biserica Ortodoxă, aşa cum foarte frumos subliniază Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, are
o „misiune profetică socială” prin care, pe de o parte, descoperă lumii voinţa şi iubirea lui Dumnezeu,
iar pe de altă parte face tot posibilul pentru a apăra „valoarea unică a fiecărei persoane”. 75 Iar în alt
loc, tot Preafericirea Sa afirmă că, din punct de vedere social, misiunea Bisericii se concentrează pe
protejarea creaţiei şi pe afirmarea şi promovarea demnităţii umane: „Centralitatea misiunii Bisericii
constă deodată în protejarea creaţiei sau a lumii, văzută ca «dar al lui Dumnezeu» şi în recunoaşterea
şi afirmarea demnităţii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea persoanei
umane constituie de fapt cheia de boltă care uneşte între ele dreptul la existenţă, dreptul la libertate şi
drepturile sociale ale comunităţii ce se regăsesc ferm exprimate în Declaraţia universală a drepturilor
omului”.76 Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care Biserica Ortodoxă se opune acelei filozofii a
drepturilor omului care nu serveşte persoanei umane.77
Apărarea şi promovarea demnităţii umane nu este un lucru pe care Biserica Ortodoxă îl
descoperă şi-l învaţă acum, nu este ceva nou pentru ea, ci este o realitate care ţine de tradiţia cea mai
profundă a ei. Pe temeiul actelor şi faptelor trăite şi învăţate de Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica s-
a găsit permanent angajată, chiar de la întemeierea ei, în afirmarea şi cultivarea valorilor umane. 78
Din punct de vedere istoric, cultural, filosofic, social şi teologic, este clar că Biserica Ortodoxă a trăit
şi a mărturisit principiile drepturilor omului cu mult timp înainte ca acestea să fie descoperite de
cultura iluministă a Renaşterii. Teologul ortodox John A. McGukin afirmă că marii filosofii antici cu
care filosofia şi cultura evului mediu se laudă atât de mult au fost sistematizaţi şi asimilaţi încă din
primele secole creştine de Sfinţii Părinţi. Biserica produce o adevărată filozofie a drepturilor omului
chiar de la începutul său pe care o implementează atât la nivelul legilor civile, cât şi la cel al legilor
canonico-eclesiale, pe când Iluminismul reuşeşte să descopere aceste realităţi abia în sec. XVIII.79
75
DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Semne de speranţă în vreme de suferinţă: lucrarea Bisericii în
societate în anul 2012, Bucureşti: Basilica, 2013, p. 291.
76
DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Ştiinţa mântuirii: vocaţia mistică şi misionară a teologiei, p.
123.
77
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, pp. 186-187.
78
„Among the many surprises that Christ held in store was the fact that He identified Himself with the humble, the ‘least’
of the people; from among whom He chose His companions and apostles. In the well-known saying about the universal
Last Judgment He directly identified Himself with the despised, the infirm, the poor, the strangers and those in distress in
the whole world. ‘As you did it to one of the least of these my brethren, you did it to me’, He says, having ‘all the nations’
assembled before Him (Matt 25: 31-46). This course remains determinative for His Church, His mystical body, for all
ages. For this constitutes, in its authentic form, the most benevolent power that fights for human dignity, worth, relief,
and the raising up of every human being throughout the length and breadth of the earth. Concern for all the poor and those
unjustly treated, without exception – independent of race or creed – is not a fashion of the ecumenical movement, but a
fundamental tradition of the united Church, an obligation that its genuine representatives have always seen as of first
importance” (ANASTASIOS, ARCHBISHOP OF TIRANA AND ALL ALBANIA, Mission in Christ’s way: an Orthodox
understanding of mission, Brookline: Holy Cross Orthodox Press and Geneva: World Council of Churches Publications,
2010, p. 10).
79
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, pp. 176-177,
179, 183; DAVID LITTLE, „Human Rights and Responsibilities in a Pluralistic World”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor),
The Orthodox Churches in a Pluralistic World. An Ecumenical Conversation, Geneva: WCC Publications / Brookline,
Massachusetts: Holy Cross Orthodox Press, 2004, p. 78.
25
Chiar dacă la o primă vedere pare că în Biserica Ortodoxă există mai multe opinii diferite cu
privire la drepturile omului, totuşi această situaţie este posibilă nu datorită unei ambiguităţi de poziţie
sau de conţinut doctrinar, ci din cauza neclarităţii, structurii, conţinutului, fundamentelor şi finalităţii
drepturilor omului. Problemele apar, aşa cum remarcă şi John McGukin, datorită faptului că teologia
ortodoxă trebuie să explice ceea ce nu-i este propriu, să ofere o analiză creştină unui concept care are
un alt tip de baze.80 În acest sens, se poate afirma că, într-adevăr, este o provocare, dar în acelaşi timp
şi o mare oportunitate şi o importantă responsabilitate pentru Biserica Ortodoxă de a-şi valorifica
tezaurul doctrinar şi spiritual pentru a formula o învăţătură clară, coerentă şi unitară cu privire la
drepturile omului.81
3. Perspectiva duhovnicească cu privire la drepturile omului

Pentru teologia ortodoxă, aspectele care ţin de protecţia drepturilor omului sunt de natură
morală.82 Modul în care credinciosul se raportează la semenul său şi la drepturile acestuia este o
chestiune care ţine de credinţă şi de mântuire. În acest context este clar că Biserica Ortodoxă are
responsabilitatea de a menţine drepturile omului în sfera moralităţii creştine şi de a arăta că ţine de
datoria fiecărui credincios de a se raporta la semenul său prin respect, cordialitate şi ajutor: „The
church is responsible not only to maintain the highest standards of moral right and duty among its
sugjects, but also to serve as a moral agent in the community, to cultivate an understanding of
«common morality», and to admonish pastorally and prophetically those who violate this common
morality”.83
În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că lucrarea filantropică şi
comportamentul social îşi au fundamentul în viaţa duhovnicească a credincioşilor: „Învăţătura
Bisericii nu separă lucrarea socială de dimensiunea spirituală a vieţii, întrucât nu poate exista
filantropie socială deplină fără o puternică motivaţie spirituală. Iar temeiul filantropiei sociale creştine
este iubirea lui Hristos pentru toţi oamenii”.84 Preafericirea Sa vorbeşte despre necesitatea
valorificării libertăţii personale a credincioşilor pentru apărarea demnităţii umane a semenilor:85
„Valoarea reală a libertăţii noastre se măsoară potrivit cu mulţimea faptelor noastre bune săvârşite în
80
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, in: JOHN WITTE,
JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity and Human Rights. An Introduction, p. 173.
81
JOHN WITTE, JR., “Introduction” to: JOHN WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity and Human
Rights. An Introduction, p. 36.
82
CHRISTOS YANNARAS, „Human Rights and the Orthodox Church”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor), The Orthodox
Churches in a Pluralistic World. An Ecumenical Conversation, Geneva: WCC Publications / Brookline, Massachusetts:
Holy Cross Orthodox Press, 2004, p. 83.
83
84
DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Lumina Botezului şi bucuria Familiei: lucrarea Bisericii în
85
26
mod liber şi responsabil, pentru a creşte spiritual în bunătate şi generozitate. Dacă libertatea politică
sau socială nu este unită cu responsabilitatea morală pentru apărarea vieţii umane individuale şi
colective, libertatea devine autodegradare. De aceea, Sfântul Apostol Petru, cunoscând bine pericolul
permanent al pervertirii sau al degradării libertăţii omului îi avertizează pe creştini: «Nu folosiţi
libertatea ca pe un acoperământ al răutăţii!» (1 Pt. 2:16)”.86
Creşterea duhovnicească este echivalentă cu dezvoltarea şi încununarea propriei umanităţi,
lucru care devine posibil prin deschiderea plină de iubire şi de bunătate faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele. Astfel, umanitatea personală este pusă în lumină şi este valorificată numai în măsura în
care respectă şi cultivă umanitatea celorlalţi.87
Respectarea persoanei umane, a demnităţii, drepturilor şi libertăţii sale, este un act de credinţă
care se bazează pe faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Cinstind omul, cinstim pe
Dumnezeu care L-a creat. Şi totodată, nerespectarea semenului şi a drepturilor sale, reprezintă o
negare gravă a iubirii şi a providenţei lui Dumnezeu: “Orthodox spirituality assures us that Orthodox
Christians will always respect the human rights of others. If they do not respect those rights, then they
have desecrated the image of God that is inherent in all human beings. It is the responsibility of
religion to guide persons toward God, that they might seek justice in the love of one another. We see
spirituality, the relationship of the individual to God, as being fundamental to the realization of
freedom – the freedom of individuals to express their personhood as well as the faith that is necessary
to affirm the personhood of others”.88
Este regretabil că la ora actuală lupta pentru promovarea drepturilor omului se reduce doar la
acţiunea de conceptualizare. John Witt, Jr., îşi începe Introducerea sa la cartea Christianity and
Human Rights. An Introduction cu următoarea constatare: „We have seen the best of human rights
protections inscribed on the books, but some of the worst of human rights violations inflicted on the
ground”.89 Iar Patriarhul Anastasios Yannoulatos arată că există mulţi oameni care vorbesc şi luptă
în numele drepturilor unei umanităţi impersonale şi care, de fapt, îşi caută în mod egoist doar
drepturile lor.90 Tuturor acestor tipuri de militanţi pentru drepturile omului Biserica Ortodoxă, atrage
86
societate în anul 2012, p. 352.
87
societate în anul 2012, p. 435.
88
Global Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, p. 64.
89
90
„The various human rights declarations are certainly very important in the organization of society, as is also the
regulating role of the state. But in our complicated society, there are too many escape exists, too many possibilities for
violating human rights – artfully or cynically. There is always plenty of room for the exploitation of persons and no list
of rights, however detailed, can ever fully protect. The declarations are lacking in power to prompt the will for their
implementation. International hypocrisy in the matter of human rights has become the most cynical irony in ou rage”
(ANASTASIOS YANNOULATOS, „Eastern Orthodoxy and Human Rights”, International Review of Mission, vol. LXXIII,
no. 292, October, 1984, pp. 463-464).
27
atenţia Patriarhul Anastasios Yannoulatos, este chemată să le răspundă în duhul critic şi profetic al
Sfintei Scripturi: „The prophetic voice, both for the immediate and actual, and the whole world
remains always the Church’s obligation, even if it annoys certain people who do not wish to touch
any unjust establishment. In many situations, ‘inside’ and ‘outside’, the Church is obliged today to
speak in the way of biblical protest: Woe to those who talk about justice, but who in practice seek
only their own rights and their own privileges. Woe to those who rejoice, crying ‘Peace, peace’, but
forget the fetters of the defenseless. Woe to the rich nations that continually celebrate freedom and
love, but by their methods make the developing peoples poorer and less free. Woe to those who appear
as God’s lawyers and representatives, making a mockery – deliberately or unintentionally – of what
is finest in humanity, the witness of Jesus Christ (cf. Isa 5:16-23)”.91
Din perspectiva Spiritualităţii ortodoxe, indiferenţa faţă de semeni şi de nevoile lor spirituale
şi materiale este un păcat. Viaţa duhovnicească nu se reduce doar la cadrul locaşului de cult sau la
viaţa interioară a credinciosului, ci presupune întreaga realitate cotidiană cu care fiecare om
relaţionează. Iubirea, ca şi caracteristică esenţială a identităţii creştine (In. 13:35), reprezintă mult mai
mult decât o formă de politeţe sau decât un act de caritate. Ea presupune o angajare totală a întregii
fiinţe a credinciosului faţă de toţi semenii după modelul Sfintei Treimi, Iubirea prin excelenţă. 92 În
acest sens, Patriarhul Bartholomew vorbeşte despre responsabilitatea continuă pe care trebuie să o
aibă toţi oamenii faţă de toţi semenii lor.93
Faţă de drepturile semenilor, Spiritualitatea ortodoxă recomandă iubirea jertfelnică prin care
credinciosul este chemat să renunţe la propriile drepturi în favoarea drepturilor aproapelui: „In a time
such as ours, when the cult of human rights sometimes approaches the stage of idolization, Christian
thinking and Christian experience, at least as we of the Eastern Church feel, stresses the right of each
individual to sacrifice freely even his/her rights for the sake of love. That, of course, is not a thing
that can be imposed, it is a matter of free choice. Love is a dynamic decision radiating beyond the
narrow confines of legal constructions; it gives freedom from the law – not just the Mosaic, but any
law. ‘Love is the fulfilling of the law’ (Rom. 13:10)”.94
În teologia ortodoxă drepturile omului nu pot fi tratate niciodată din perspectiva
individualismului, ci numai din cea a comuniunii. Comuniunea dintre oameni şi cea dintre aceştia şi
Dumnezeu este climatul natural în care persoana umană poate să se dezvolte. Persoanei îi este proprie
comuniunea, ci nu individualismul. În acest sens, Spiritualitatea ortodoxă propune o abordare lipsită
91
ANASTASIOS, ARCHBISHOP OF TIRANA AND ALL ALBANIA, Mission in Christ’s way: an Orthodox understanding of
mission, Brookline: Holy Cross Orthodox Press and Geneva: World Council of Churches Publications, 2010, pp. 18-19.
92
ANASTASIOS YANNOULATOS, „Eastern Orthodoxy and Human Rights”, p. 457.
93
Press, 2010, p. 66.
94
28
de orice egoism atât faţă de drepturile individuale cât şi de cele comunitare. Egoismul idolatrizează
drepturile omului şi fac din acestea un mijloc de desconsiderare a celorlalţi şi o modalitate de
renunţare la iubire. Egoismul duce la îngrădirea drepturilor celorlalţi, cât şi la distrugerea propriilor
drepturi.95 Or, din perspectiva creştinismului răsăritean, drepturile omului trebuie să garanteze tocmai
respectarea condiţiilor esenţiale ale realizării personalităţii fiecărui om în parte.
Tocmai de aceea, pentru a fi folositoare umanităţii, este necesar ca drepturile omului să se
disperseze de tot ceea ce este pătimaş, egoist şi negativ, cu alte cuvinte de orice formă de pervertire
şi de decadenţă morală care de dragul interesului şi al dorinţelor păcătoase personale ar duce la cea
mai mică posibilitate de alterare a demnităţii şi personalităţii semenilor. Astfel, învăţătura ortodoxă
despre comuniunea dintre persoane subliniază necesitatea abordării drepturilor omului în
dimensiunea raportării la celălalt şi în perspectiva iubirii creştine.96 Numai iubirea poate duce de la
individualism la comuniune şi de la egoism la alteritate şi dăruire, de la drepturile personale la cele
ale celorlalţi, la ale celor dinainte de noi şi la ale celor de după noi: „Orthodoxy has always advocated
self-sacrificing love towards one’s neighbour, and thus towards one’s family, local community and
homeland. It is important to be able to put aside egoism in favour of another person. Therefore, in our
opinion, it would be correct that liberties and rights always be balanced by social solidarity”.97
În Ortodoxie demnitatea, drepturile şi libertatea omului au un caracter comunitar-comunional,
ci nu individual.98 Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care, de-a lungul istoriei sale, Biserica
Ortodoxă s-a preocupat mai mult de apărarea şi respectarea drepturilor celorlalţi (a celor în nevoi,
oropsiţi, persecutaţi, săraci, sclavilor etc.) decât de propriile drepturi.99
Cei în nevoi, în suferinţă, săracii, bolnavii etc. sunt identificaţi cu Hristos, şi tocmai de aceea
aceştia necesită o mai mare atenţie şi iubire, chiar şi decât propria noastră persoană. 100 Acesta este
paradoxul iubirii creştine prin care fiecare credincios este îndemnat să dea tot timpul prioritate
celuilalt, celui în nevoi şi suferinţă.
95
96
ANASTASIOS YANNOULATOS, „Eastern Orthodoxy and Human Rights”, p. 463; JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of
Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, in: JOHN WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER
(editors), Christianity and Human Rights. An Introduction, p. 188.
97
Dignity, p. 67.
98
JINDŘICH HALAMA (editor), The Idea of Human Rights: Traditions and Presence, Proceedings of an International
Conference Held in Prague, Feb. 20-23, 2003, Praha: UK ETF, 2003, p. 80; MARIAN GH. SIMION, “Human Rights and
The Orthodox Church: A Functional Perspective”, in: Civil Society and Orthodoxy, Interparliamentary Assembly on
Orthodoxy, Boston, USA: Holy Cross Brookline, 2012, pp. 43-44.
99
STANLEY S. HARAKAS, “Human Rights: An Eastern Orthodox Perspective”, Journal of Ecumenical Studies, vol. 19,
no. 3, summer 1982, pp. 16-18.
100
BARTHOLOMEW I, ECUMENICAL PATRIARCH OF CONSTANTINOPLE, Speaking the truth in love: theological and spiritual
exhortations of Ecumenical Patriarch Bartholomew, p. 33; ANASTASIOS, ARCHBISHOP OF TIRANA AND ALL ALBANIA,
Mission in Christ’s way: an Orthodox understanding of mission, p. 132.
29
Din păcate, Iluminismul, şi cu el întreaga filozofie modernă şi postmodernă, pe temeiul
individualismului şi al liberalismului, au transformat drepturile omului în drepturi ale individului.101
În acest sens, credem că este greşit ca drepturile omului să fie înţelese doar din perspectiva filozofiei
iluministe şi a celei seculare. Ele presupun mult mai mult, şi aşa cum istoria o demonstrează originea
lor este mult mai veche decât orice filozofie sau revendicare umană,102 iar fundamentele lor găsindu-
se nu în viziunea seculară despre om, ci în concepţia religioasă cu privire la persoana umană.103
În contextul celor afirmate până aici, credem că este responsabilitatea Bisericii Ortodoxe de a
intra în dialog cu întreaga lume şi cu toate concepţiile antropologice pe care aceasta le presupune, iar
în cazul de faţă cu întreaga filozofie a conceptului drepturile omului, şi de a arăta că omul şi creaţia
sunt prin natura lor de factură teologică, ci nu seculară. Nu există o despărţire între Dumnezeu şi
creaţie. Biserica Ortodoxă, contrar afirmaţiilor unor aşa-zişi „teologi ortodocşi”,104 are puterea
necesară de a face faţă oricărei provocări, de orice natură, atât umană, cât şi spirituală, iar istoria a
demonstrat foarte bine acest lucru.105 În acest sens, Patriarhul Bartholomew spune că drepturile
omului sunt: “an inherent element of Orthodox spirituality, a dogmatic truth of the relationship
between Christ and man”.106
101
BARTHOLOMEW I, ECUMENICAL PATRIARCH OF CONSTANTINOPLE, Cosmic grace, humble prayer: the ecological vision
of the green patriarch Bartholomew, edited by John Chryssavgis, Grand Rapids, Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing
Co., 2009, p. 182.
102
„Human rights norms are not a transient libertarian invention, or an ornamental diplomatic convention. Human rights
norms have grown out of millennium-long religious and cultural traditions. They have traditionally provided a forum and
focus for subtle and sophisticated philosophical, theological, and political reflections on the common good and our
common lives” (JOHN WITTE, JR., “Introduction” to: JOHN WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity
and Human Rights. An Introduction, p. 41).
103
DAVID E. AUNE, „Human Rights and Early Christianity”, in: JOHN WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors),
Christianity and Human Rights. An Introduction, p. 81.
104
Vezi, în acest sens, poziţia lui Teodor Baconsky, care vorbeşte despre incapacitatea Bisericii Ortodoxe de a se raporta
la sistemul drepturilor omului: „Într-o lectură «politică» – improprie, dar posibilă – Ortodoxia răsăriteană (care include
Bisericile autocefale din fostul lagăr comunist) se aşează pe poziţii la fel de «reacţionare» (paseiste) precum acelea
adoptate de către Bisericile apusene pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Ea refuză (deşi aşteptările publice au fost foarte
intense în acest sens) să devină o campioană a democratizării Estului şi un turn de monitorizare a felului în care statele
post-comuniste respectă drepturile omului atât pentru că nu are habitudini de acest ordin, cât şi pentru că nu vrea să
«copieze» strategiile pastorale specifice catolicismului contemporan (detestat generic pentru compromisurile sale faţă de
«lume»). Relaţia potenţial-ostilă faţă de sistemul democratic şi denunţarea drepturilor omului ca ideologie
antropocentrică, refuzul de a legitima realitatea unei etici private, ignorarea tendinţei urbane de independenţă faţă de
Bisericile instituţionalizate, tratarea vieţii sociale secularizate ca sursă de rău moral – şi nu ca prilej de metanoia –,
suprapunerea rigidă între teritoriul canonic şi conceptul statului-suveran sunt principalii factori disuasivi din cauza cărora
Ortodoxia răsăriteană nu reuşeşte să contribuie, teoretic şi pastoral, la articularea unui proiect european pe temelia unei
teologii politice de inspiraţie creştină” (TEODOR BACONSKY, „Europa creştină. Metoda cut & paste”, în: TEODOR
BACONSKY, IOAN I. ICĂ JR., BOGDAN TĂTARU-CAZABAN (editori), Pentru un creştinism al noii Europe, Bucureşti:
Humanitas, 2007, pp. 33-34).
105
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, in: JOHN
WITTE, JR. and FRANK S. ALEXANDER (editors), Christianity and Human Rights. An Introduction, p. 176.
106
Global Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, p. 64.
30
La ora actuală, atât la nivel naţional cât şi mondial, este nevoie de o cultură a drepturilor
omului. Pentru a fi respectate şi puse în practică, drepturile omului trebuie să aibă la bază o cultură
reală a lor,107 iar în acest sens Biserica Ortodoxă are un rol capital.108
Învăţătura ortodoxă cu privire la persoana umană, comuniune, libertate, demnitate,
responsabilitate, iubire, mântuire etc. aduce, cu siguranţă, un plus conţinutului conceptului drepturile
omului şi plasează aceste drepturi într-o lumină mult mai umană. Teologul ortodox Konstantinos
Delikostantis afirmă, în acest sens, că cea mai importantă contribuţie pe care Biserica Ortodoxă poate
să o aducă problematicii drepturilor omului se referă la modul de definire şi de înţelegere a persoanei
umane: „I am convinced That the Orthodox idea of person is the most precious heritage we have to
offer today to the issue of human rights and to a deeper understanding of human freedom and
dignity”.109
Cert este că Biserica Ortodoxă are o serie de resurse de ordin doctrinar, spiritual, liturgic,
pastoral-misionar, canonic şi practic prin care poate duce la o îmbunătăţire substanţială a modului de
abordare a drepturilor omului. În acest sens, John Witte, Jr., afirmă că resursele spirituale ale Bisericii
Ortodoxe reprezintă un unicat în lumea creştină, iar modul în care ele sunt folosite în valorificarea
conceptului drepturilor omului constituie, într-adevăr, o provocare pentru Biserica Ortodoxă, dar şi o
mare oportunitate prin care ea poate să faciliteze punerea drepturilor omului în slujba omului şi a
umanităţii: „The Orthodox Church has immense spiritual resurces, whose implications for human
rights are only now biginning to be seen. These spiritual resources lie, in part, in Orthodox worship
– the passion of the liturgy, the pathos of the icons, and the power of spiritual silence… These deep
spiritual resources of the Orthodox Church have no exact parallels in modern Catholicism and
Protestantism. How the Orthodox Church can apply them to the nurture of human rights is one of the
great challenges, and opportunities, of this new century”.110
Însăşi viaţa Bisericii reprezintă un model clar de raportare la drepturile celorlalţi. Comuniunea
de iubire realizată şi trăită de credincioşi prin întreg cultul ortodox, şi în special prin Sfânta Liturghie,
107
„These paradoxes of the modern human rights revolution underscore an elementary, but essential, point – that human
rights norms need a human rights culture to be effective” (JOHN WITTE, JR., „A Dickensian Era of Religious Rights:
Catholic, Protestant and Orthodox Contributions”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor), Violence and Christian Spirituality.
An Ecumenical Conversation, Geneva: WCC Publications / Brookline, Massachusetts: Holy Cross Orthodox Press, 2007,
p. 174).
108
ELIZABETH H. PRODROMOU, „Beyond the Dickensian Paradoxes of Human Rights: Reconceptualizing Proselytism,
Rediscovering Evangelism”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor), Violence and Christian Spirituality. An Ecumenical
Conversation, p. 227; KOSTAS MYGDALIS, „Freedom, Human Rights – Orthodox Church – Modern World”, in: Civil
Society and Orthodoxy, Interparliamentary Assembly on Orthodoxy, Boston, USA: Holy Cross Brookline, 2012, p. 54.
109
JINDŘICH HALAMA (editor), The Idea of Human Rights: Traditions and Presence, p. 78.
110
JOHN WITTE, JR., „A Dickensian Era of Religious Rights: Catholic, Protestant and Orthodox Contributions”, in:
EMMANUEL CLAPSIS (editor), Violence and Christian Spirituality. An Ecumenical Conversation, Geneva: WCC
Publications / Brookline, Massachusetts: Holy Cross Orthodox Press, 2007, pp. 194-195.
31
constituie o adevărată sursă de inspiraţie şi de putere pentru o inter-relaţionare cât mai viabilă între
semeni şi drepturile lor.111
Trăirea vie şi activă a Sfintei Liturghii şi a întregii spiritualităţi ortodoxe imprimă în sufletul
credinciosului dorinţa de slujire a semenului. Experienţa harului lui Dumnezeu din cadrul comunităţii
ecesiale îndeamnă pe cel în cauză să împărtăşească această bucurie şi celor în nevoi şi în suferinţă, să
se arate el însuşi lucrătorul mântuirii celorlalţi. Fără această extindere către ceilalţi, mântuirea nu este
posibilă. În Biserica Ortodoxă mântuirea nu se obţine în mod individual, ci numai în comuniune cu
ceilalţi: “One cannot remain indifferent before the various forms of oppression of people just because
they are poor, to unjust discriminations because of race, sex or age, or to human egotism, in its many
forms, which is precisely in and of itself the sin, the rebellion against the love of the Triune God. The
participation, therefore, in any kind of dynamic movement to liberate human life from the domination
of every demonic power, oppression and unjust construct is the direct result of the liturgical
experience, the direct expression of the experience of salvation… after the Divine Liturgy in the
church, a new liturgy begins on the stone altar of everyday reality, a liturgy that every faithful must
carry out… Whosoever wishes to live in Christ is obligated to follow Him, not only to the upper room
and to the Mount of Tranfiguration, but also in the dust of the apostolic way, uphill to Jerusalem and
to Golgotha”.112
Abordarea drepturilor omului din perspectiva Spiritualităţii ortodoxe presupune, totodată,
centrarea întregii analize pe Dumnezeu şi pe voinţa Sa. Aşezarea lui Dumnezeu în centrul
problematicii drepturilor omului oferă garanţia că drepturile nu mai sunt expresia individualismului,
egoismului şi a patimilor umane, ci că reprezintă mijlocul prin care se asigură exprimarea libertăţii
umane şi posibilitatea de manifestare a personalităţii fiecărui om în parte.113 Dumnezeu este singurul
garant plauzibil al demnităţii, drepturilor şi libertăţii umane. Tocmai acesta este şi motivul pentru care
teologia ortodoxă vorbeşte despre necesitatea raportării constante a drepturilor omului la valorile
morale114 şi despre armonizarea lor cu principiile sănătoase ale moralei creştine.115
Din păcate, aşa cum atrage atenţia Patriarhul Kiril, societatea secularizată de azi promovează
acel tip de drepturi umane care nu fac nicio referire la moralitate, şi care, în numele individualismului
111
CHRISTOS YANNARAS, „Human Rights and the Orthodox Church”, in: EMMANUEL CLAPSIS (editor), The Orthodox
Churches in a Pluralistic World. An Ecumenical Conversation, p. 86.
112
mission, p. 151.
113
BARTHOLOMEW I, ECUMENICAL PATRIARCH OF CONSTANTINOPLE, Cosmic grace, humble prayer: the ecological vision
of the green patriarch Bartholomew, pp. 183-184.
114
115
Dignity, pp. 68-69.
32
exacerbat şi a libertăţii absolute, încearcă să elimine din comportamentul şi conştiinţa umană noţiunile
de bine şi de rău.116
Acest fapt generează o decadenţă a drepturilor omului, o cădere a lor din umanitate în
inuman.117 Bineînţeles, din perspectiva Spiritualităţii ortodoxe acest lucru nu poate fi acceptat de
Biserică. Misiunea fundamentală a drepturilor omului este de a asigura normalitatea cadrului social
în care fiecare persoană să poată să-şi dezvolte propria personalitate şi demnitate, atât din punct de
vedere ontologic cât şi spiritual: „No one contests that a society in which the individual is disdained,
in which the State and the collective possess all rights over the person, is unstable and inhumane. But
societies in which human rights become an instrument for the emancipation of the instincts, in which
the notions of good and evil are confused and driven out by the idea of moral autonomy and pluralism,
become equally inhumane. Such societies lose their mechanisms of moral influence on the
personality. In civilized society – let us call it so – the balance between these polarities must be
maintained. It should base itself on the understanding that each person by nature possesses
unchanging value, and at the same time that everyone is called on to grow in dignity and bear civic
responsibility before the law and moral responsibility for his actions”.118
Susţinerea imoralităţii în numele demnităţii, libertăţii şi drepturilor omului119 este un păcat cu
grave consecinţe în plan social, şi de aceea este de datoria Bisericii Ortodoxe de a mărturisi tot timpul
poziţia sa cu privire la ceea ce reprezintă şi ceea ce trebuie să fie cu adevărat drepturile omului. Pentru
teologia ortodoxă, dreptul fundamental al omului este dreptul la mântuire, la Dumnezeu. Toate
celelalte drepturi trebuie să premeargă spre acest deziderat şi să faciliteze fiecărui om posibilitatea şi
libertatea comuniunii cu Dumnezeu.120 Acesta este un drept care ţine de structura şi de menirea
omului, şi prezintă cel mai bine valoarea inestimabilă de care persoana umană se bucură înaintea lui
Dumnezeu: „In recent years, many proclamations have been heard about human rights. Considering
humankind and our work in the light of the Ascension, we come to realize more and more that our
Christian mission is a proclamation about and a struggle for the highest human rights – to become
that for which we are created; to become ‘Christ-like’, by the grace of God; to realize our true nature.
All other human rights are derived from this right. In this they all find their fulfillment. Any thought
that ignores the ultimate right of the human person results in disorientation, and makes one indifferent
116
117
Dignity, p. 65; KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and
Autonomy”, in: JINDŘICH HALAMA (editor), The Idea of Human Rights: Traditions and Presence, pp. 76-77.
118
Dignity, p. 65.
119
Dignity, p. 63.
120
33
towards what is the essential element of human existence: one’s divine origin and one’s divine
destination”.121
Fiind creaţia lui Dumnezeu, oamenii se bucură de o demnitate, o valoare şi un statut aparte.
Ei nu sunt nişte elemente oarecare ale creaţiei, ci sunt chiar icoana lui Dumnezeu în creaţie. Pentru ei
Dumnezeu vine şi se întrupează în istorie şi în umanitate, şi tot pentru ei se jertfeşte şi învie pentru ca
întreaga umanitate să aibă înscrisă în propria natură dreptul la fericire şi la viaţă: “The source of life
and joy is Christ, beloved brothers and children. He invites us all to become participants of His divine
gifts. He invites not only us, as Orthodox Christians, but every person. Every human being is invited
to partake in the fullness of a joyful life. God created human beings so that they might live joyfully;
He intended for us to be adornments of the material and spiritual universe. He gave each person the
opportunity to enjoy all creation. This could become possible, of course, only if people showed
respect for one another, and, moreover, if they loved God and all other beings. The observance of this
commandment leads to social harmony in the context of all creation in the service of humanity; and
it is based on freedom as the foundation of love. Our feeling of this love, which is based on free will,
reveals the ineffable beauty of the Lord’s face – the most desired face, as the holy Church Fathers say
– and also the face of every beloved human person. The human face reflects and depicts the divine
and supreme beauty of God’s face; for it was created in His image and likeness. Every faithful
Christian, and every human being, must feel the opportunity to experience and cherish life, also
recognizing this right in all others”.122
Dumnezeu a conferit prin creaţie omului dreptul la iubirea Sa şi la iubirea celorlalţi, 123 şi
tocmai în această perspectivă trebuie realizată şi raportarea faţă de întreaga gamă de drepturi pe care
societatea seculară se oferă să le apere. În acest sens este clar că pentru Spiritualitatea ortodoxă
drepturile şi responsabilitatea omului se regăsesc şi se împlinesc prin renunţarea la păcat şi prin
integrarea în procesul îndumnezeirii.124
121
mission, pp. 142-143.
122
exhortations of Ecumenical Patriarch Bartholomew, edited by John Chryssavgis, New York: Fordham University Press,
2011, p. 37.
123
124
“Uppermost in the thoughts and beliefs of the Orthodox is the unfaltering certainty that one has the right to become
that for which one was created: that one’s ultimate right is to fulfil one’s true nature, to become a child of God by grace.
The most fundamental human right is the right to overcome the tyranny of death, the most cruel of masters ever to
dominate human existence. Any partial grant that ignores these existential rights may result in a human being’s
disorientation and may make one indifferent to the essential – one’s divine origin and divine destination. The Christian
faith will never cease proclaiming that each person has the right and the duty to use the possibilities offered by the grace
of God, in order to overcome one’s sinful nature, to overcome death, and to approach theosis” (ANASTASIOS
YANNOULATOS, „Eastern Orthodoxy and Human Rights”, p. 465).
34
Fiecare om are dreptul divin de a se elibera de moarte şi de răutate, de a-şi transcende existenţa
efemeră şi de a se plasa în comuniunea veşnică cu Dumnezeu, 125 şi de a atinge marea demnitate a
împărtăşirii de harul dumnezeiesc necreat.126 Omul este creat pentru viaţă, libertate, bucurie, iubire şi
veşnicie, şi numai în măsura în care el se împărtăşeşte de aceste bunuri poate să spună că are drepturi,
demnitate şi libertate.
5. Concluzii
Luând în considerare toate aceste premize, tendinţe şi poziţii ideologice este clar că misiunea
Bisericii Ortodoxe în raport cu drepturile omului nu este deloc uşoară. Dar, cu toate acestea, însăşi
dificultatea actului misionar în sine este cea care atrage Biserica spre o mai mare implicare a ei în
clarificarea problematicii drepturilor omului. Ţine de natura Bisericii de a nu rămâne indiferentă faţă
de provocările la care o supune lumea.127 Ea este trimisă în lume de Mântuitorul Hristos pentru a
propovădui credinţa cea adevărată, a preschimba deprinderile şi concepţiile cele rele, a sfinţi lumea
şi a-l plasa şi păstra pe om în comuniunea cu Dumnezeu. În baza acestor prerogative misionare este
evident că Biserica Ortodoxă nu trebuie să se teamă sau să se simtă complexată faţă de deciziile,
poziţiile sau concepţiile organismelor internaţionale sau de cele ale puterilor politice seculare cu
privire la drepturile omului, ci, din contră, ea trebuie să caute să intre în dialog cu toate acele foruri
pentru a îmbunătăţi şi completa conţinutul conceptului drepturile omului.128
Fiind o provocare nu numai pentru Biserica Ortodoxă, ci pentru toate religiile 129 şi
confesiunile creştine, este foarte uşor pentru Biserica Ortodoxă de a găsi o serie de aliaţi care să fie
interesaţi de apărarea şi promovarea aceloraşi valori în raport cu drepturile omului. Ţinând cont de
realitatea naturală a bazei comune a moralităţii de care se împărtăşesc toate popoarele, religiile şi toţi
oamenii – pe temeiul legii morale naturale implementate de Dumnezeu în fiinţa şi conştiinţa fiecăruia
dintre noi130 – teologiei ortodoxe îi revine responsabilitatea, pe de o parte, de a-l ajuta pe omul
contemporan să conştientizeze rolul şi importanţa comportamentului moral în dezvoltarea
125
mission, p. 230.
126
exhortations of Ecumenical Patriarch Bartholomew, edited by John Chryssavgis, New York: Fordham University Press,
2011, pp. 82-84.
127
Dignity, p. 48; KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and
Autonomy”, p. 69.
128
Press, 2010, p. 41; VASILE RĂDUCĂ, „Perspectiva creştină a drepturilor omului” [“The Christian Perspective on Human
Rights”], in: NICOLAE RĂZVAN STAN (ed.), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii,
[The Orthodox Church and Human Rights: Paradigms, foundations, implications], p. 207.
129
KONSTANTINOS DELIKOSTANTIS, „Human Rights and Ortodoxy. Remarks on Christian Freedom and Autonomy”, p.
69.
130
Dignity, p. 28.
35
personalităţii umane, iar pe de altă parte de a-şi prezenta propria învăţătură cu privire la drepturile
omului.131
Doctrina, cultul şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe constituie un suport puternic în favoarea
clarificării, promovării şi apărării drepturilor omului. Tezaurul de credinţă şi viaţă al Ortodoxiei
reprezintă o posibilitate unică pentru conceptul drepturile omului, pe de o parte în vederea
fundamentării sale pe învăţătura şi izvoarele creştine care susţin în modul autentic viaţa, demnitatea,
libertatea şi persoana umană, iar pe de altă parte pentru recuperarea şi dezvoltarea dimensiunii
practice de slujire întru iubire a semenului şi a întregii umanităţi.
Pentru Biserica Ortodoxă drepturile omului pot fi receptate, înţelese şi aplicate doar într-o
raportare morală. În sfera moralităţii şi a mântuirii, drepturile pot să servească la dezvoltarea
personalităţii şi a demnităţii umane. În acest sens, teologia ortodoxă susţine că drepturile omului
trebuie să ajute persoana umană să se împlinească în sensul autentic ce i-a fost dat prin creaţie de
către Dumnezeu, ci nu să legalizeze un comportament imoral, bazat pe egoism, hedonism şi
demonism, care duce la alterarea propriei umanităţi şi a umanităţii celorlalţi. Acesta este şi motivul
pentru care Ortodoxia aşează la baza drepturilor pe care le propune societatea seculară drepturile care-
i conferă persoanei umane familiaritatea cu Dumnezeu, posibilitatea transcenderi timpului şi a
existenţei efemere, garanţia nemuririi şi a fericirii veşnice, certitudinea iubirii lui Dumnezeu şi a
semenilor, şi, în final, marele dar al mântuirii.
131
JOHN A. MCGUKIN, “The Issue of Human Rights in Byzantium and the Orthodox Christian Tradition”, p. 187.
36
III. DUMNEZEU ŞI LIBERTATEA PERSOANEI UMANE.
VIZIUNEA SPIRITUALITĂŢII FILOCALICE
1. Introducere
Libertatea reprezintă o realitate vie și dinamică fără de care nu poate fi concepută persoana
umană. Abordarea antropologică implică, totodată, și necesitatea raportării la ceea ce presupune
posibilitatea și modul de manifestare de manifestare al libertății umane. Este un lucru unanim
recunoscut și acceptat că omul nu poate fi conceput ca atare dacă se neagă libertatea sa. Libertatea
este una din caracteristicile fundamentale care se conjugă în definirea ființei umane. Din această cauză
omul a fost permanent preocupat de înțelegerea libertății sale și nu de puține ori el a preferat să se
vadă și să se explice doar din perspectiva gradului și a tendințelor de manifestare ale acesteia.
Astfel, din păcate, s-a ajuns la o absolutizare a libertății, iar preocuparea pentru perceperea
corectă a libertății a fost schimbată repede cu provocarea a ceea ce poate să reprezinte omul prin
abuzul de libertate. În acest sens apar o serie de tendințe prin care, în numele libertății, sunt înlăturate
sau chiar anulate o serie de principii, valori și realități care ar putea să limiteze în vreun fel pretenția
așa-zisei libertăți absolute a omului modernizat și postmodernizat. Dumnezeu este perceput de
promotorii acestor curente de gândire și de comportament drept cel mai mare oponent al libertății.
Tocmai acesta este și motivul pentru care societatea seculară de azi face tot posibilul să elimine din
sfera ei de viață și de activitate orice referință și orice raportare la Dumnezeu.
În acest context, în studiul de față, ne propunem să analizăm raportul dintre libertatea
persoanei umane și Dumnezeu și să descoperim modul în care aceasta este păstrată, afectată sau
împlinită de către Dumnezeu. Cercetarea noastră se concentrează pe viziunea Spiritualității filocalice
cu privire la această problematică, deoarece considerăm că lucrările patristice cuprinse în colecția
Filocalia, în toate edițiile sale (de la Filocalia lui Origen până la edițiile moderne de limbă greacă,
slavonă, română, engleză sau italiană), constituie repere esențiale de înțelegere a persoanei umane și
a libertății sale în concretul și autenticul vieții duhovnicești.
37
2. Dumnezeu – garantul permanent al păstrării, cultivării şi împlinirii duhovniceşti a
libertăţii persoanei umane
Potrivit Spiritualităţii filocalice, Dumnezeu este Singurul liber cu adevărat, întrucât El este
mai presus de orice lege şi orice stăpânire. Nimeni şi nimic nu-L poate constrânge, coordona sau
stăpânii. La El, libertatea şi firea se întrepătrund, concurg şi consonează în aceeaşi lucrare şi trăire. În
comparaţie cu libertatea fiinţelor create, care oscilează între bine sau rău, sau este condiţionată de
anumiţi factori externi sau interni, libertatea lui Dumnezeu este deplină. Ea se identifică cu binele,
raţiunea şi adevărul. Tocmai de aceea, având în vedere stabilitatea, deplinătatea şi puterea absolută a
libertăţii dumnezeieşti, este clar că persoana umană poate să-şi găsească şi să-şi cultive libertatea doar
în comuniune cu Dumnezeu:132 „Dumnezeu e prin fire Binele mai presus de fire. Nu e un bine supus
unor legi ale naturii, ci e desăvârşit liber de acestea şi deci neîngustat de nicio lege. E bun propriu-
zis, adică e bun pentru că vrea, dar în acelaşi timp aceasta ţine de firea Lui. Libertatea şi firea sunt la
El unul şi acelaşi lucru; libertatea aceasta nu poate fi şi rea, pentru că n-ar mai fi o libertate deplină.
Răul exercită totdeauna o silă asupra celui rău. Tot ce e creat e supus unor legi, în ultimă analiză
măcar legii dumnezeieşti. Pentru că nimic din cele create, nu-şi este propria lege a existenţei sale.
Numai în comuniune cu Dumnezeu făptura raţională e complet liberă. Pofta acestei făpturi e
îndreptată spre bine, dar Binele adevărat şi deplin e Dumnezeu”.133
Pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne promovează şi ne sporeşte libertatea, dorind ca noi,
oamenii, să creştem în şi mai multă libertate, pentru ca în deplină cunoştinţă şi libertate să ne
deschidem comuniunii de iubire cu Sine:134 „Frica de Dumnezeu întăreşte pe om, nu-l anulează. Căci
îl face să lupte împotriva a tot ce-l robeşte, pentru a fi liber din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, pentru
a putea primi în el înaltele bogăţii ale lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi place să primească iubirea
omului tare în libertatea lui, nu a robului”.135
132
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 232”, la: CALIST şi IGNATIE XANTHOPOL, Metoda şi regula foarte
amănunţită, care are mărturiile sfinţilor şi poate fi întrebuinţată, cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ca-şi aleg să
vieţuiască în linişte şi singurătate, sau despre purtarea, petrecerea şi vieţuirea lor şi despre toate bunătăţile ce le
pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu ea cu dreaptă judecată, Filocalia 8, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 146; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 532”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN,
Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2016, p. 430; PR.
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 648”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, pp. 535-
536; „Dumnezeu este Izvorul libertăţii, căci e deasupra patimilor ce robesc. În Dumnezeu devenim şi noi liberi de orice
patimi, stăpâni pe noi înşine. Numai viaţa de unul singur sau în legătură cu cineva pătimaş, care vrea să te robească, te
face rob. Comuniunea cu cel ce te iubeşte, care nu vrea să te facă rob, te face şi pe tine liber. Căci cel iubit vrea şi poate
să răspundă liber iubirii tale” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 241”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori
duhovniceşti, Filocalia 11, p. 228).
133
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 9”, la: CALIST ANGELICUDE, Meşteşugul liniştirii, Filocalia 8, p. 441.
134
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 264”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p.
242.
135
299.
38
Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt, luminează raţiunea şi libertatea persoanei umane şi le
aduce la deplinătatea activării şi conştientizării.136 Duhul Sfânt este Eliberatorul persoanei umane,
Cel care o înduhovniceşte pe aceasta şi o ridică mai presus de orice înrobire.137 Duhul Sfânt este
Duhul libertăţii, Cel care conferă, asigură şi desăvârşeşte libertatea omului.138
Dumnezeu şi doar Dumnezeu este Cel care-l înzestrează pe om cu libertatea. El l-a creat pe
om liber şi tot El îl face pe acesta liber:139 „îl face prin libertatea Sa liber”.140 Libertatea reprezintă
starea de normalitate a omului, întrucât aşa a fost creat şi aşa a fost dorit de Dumnezeu.141
Chiar actele căderii în păcat a îngerilor şi a protopărinţilor Adam şi Eva reprezintă o dovadă
clară că Dumnezeu respectă în mod deplin libertatea creaturilor Sale. Căderea diavolului s-a realizat
în mod liber. De bună-voie s-a îndepărtat de Viaţa cea adevărată şi a îmbrăţişat răutatea şi moartea.142
Şi tot la fel, Adam se îndepărtează singur de Dumnezeu şi alege moartea, iar Dumnezeu nu-l opreşte
şi nu-l forţează să adopte o altă atitudine, deoarece îi respectă libertatea de alegere. 143
Pentru persoana umană, Dumnezeu nu apare ca o forţă constrângătoare, ca un subiect care-şi
impune voinţa înaintea libertăţii făpturii, ci ca Cel care asigură, cultivă şi ajută libertatea umană.
Dumnezeu nu este împotriva libertăţii omului, ci, din contră, El este pentru aceasta: „Libertatea
Duhului nu stânjeneşte libertatea omului, ci o sporeşte. Subiectul dumnezeiesc se întâlneşte cu
subiectul omenesc şi-l face ca el însuşi să primească mişcarea şi să şi-o însuşească... Omul e subiect
de posibilităţi nesfârşite, pentru că îşi are rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului
nesfârşit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârşit în viaţa şi în înţelesurile Lui, poate comunica omului
mereu ceva nou din ele, iar omul şi le poate însuşi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârşit în aceste
posibilităţi ce-i vin din legătura cu Dumnezeu, dar şi le însuşeşte el însuşi, în mod liber”.144
136
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 11”, la: CALIST PATRIARHUL, Capete despre rugăciune, Filocalia 8, pp.
282-283; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 168”, la: CALIST PATRIARHUL, Capete despre rugăciune, Filocalia
8, p. 389.
137
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 6”, la: CALIST CATAFYGIOTUL, Cele ce s-au păstrat din capetele preaînalte
şi de dreaptă judecată (silogistice) despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, Filocalia 8, pp. 466-467.
138
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 88”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 99.
139
SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, 324, Filocalia 11, pp. 429-430.
140
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 190”, la: CALIST CATAFYGIOTUL, Cele ce s-au păstrat din capetele
preaînalte şi de dreaptă judecată (silogistice) despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, Filocalia 8, p. 597.
141
pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu ea cu dreaptă judecată, Filocalia 8, p. 154; SF. VARSANUFIE ŞI IOAN,
Scrisori duhovniceşti, 60, Filocalia 11, p. 111.
142
SF. GRIGORIE PALAMA, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa
morală şi despre făptuire, 41, Filocalia 7, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 532-
533.
143
morală şi despre făptuire, 51, Filocalia 7, p. 542.
144
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 6”, la: CALIST PATRIARHUL, Capete despre rugăciune, Filocalia 8, pp. 269-
270.
39
Dumnezeu nu forţează niciodată pe om nici să facă binele şi, cu atât mai mult, nici să facă
răul. Pentru că l-a creat ca persoană conştientă, îi respectă permanent libertatea.145 Bineînţeles că, în
atotmilostivirea Sa, Dumnezeu doreşte ca fiecare om să împlinească numai binele pentru a putea să
se împărtăşească de viaţa cea adevărată, dar, până la urmă, cel care decide modul de desfăşurare şi
împlinire a existenţei este tot omul prin propria libertate: „Omul primeşte darul sau puterea de la
Dumnezeu de a se apropia tot mai mult de El. Dar rămâne în seama libertăţii lui să dezvolte acest dar,
sau nu. Dumnezeu scrie în cartea mântuirii pe tot cel ce se botează. Dar depinde de fiecare ca
Dumnezeu să scrie în dreptul lui faptele care-l fac vrednic să ajungă la El, sau nu”.146
Lupta pe care diavolul o duce cu atâta insistenţă împotriva omului are ca scop anularea
libertăţii acestuia din urmă. Diavolul doreşte cu orice chip ca omul să nu mai fie liber, să nu mai poată
decide asupra faptelor sale, să fie un obiect în care el să-şi reverse întreaga răutate. Însă, în mod
contrar, Dumnezeu îl doreşte pe om liber. Aşa l-a creat şi aşa vrea să se dezvolte.147 De aceea,
persoana umană, pentru a-şi menţine şi aş cultiva libertatea, are nevoie de conlucrarea cu Dumnezeu.
El este singurul garant al dobândirii libertăţii adevărate a persoanei umane: „Diavolul, dornic de
tiranie prin răutatea lui, dar incapabil să stăpânească din pricina ei, vrea să răstoarne pe om din treapta
de stăpânitor peste lucruri, peste lume, din treapta de subiect. Dumnezeu însă, ca Cel ce a făcut pe
om liber şi singur stăpân pe sine, nu voieşte aceasta. Îl voieşte pe om liber, singur stăpân pe sine şi
stăpân peste lucruri, dar nu tiran peste persoane. Căci vrea ca toate persoanele să fie libere şi singure
stăpâne pe ele. Iar această libertate fiind sădită în noi prin voinţa lui Dumnezeu, noi ne-o menţinem
numai în comuniune interpersonală cu semenii şi cu Dumnezeu, supremul izvor al iubirii în
comuniune liberă. Omul încă îşi apără el însuşi această libertate. Libertatea aceasta nu ne poate fi
luată decât prin amăgirea de a săvârşi fapte prin care ni se pare că ne afirmăm libertatea, dar în fond
145
SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, 482, Filocalia 11, pp. 584-586; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE,
„nota 176”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 176; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE,
„nota 720”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 585.
146
600.
147
„Numai satana vrea să fie stăpânitor, în sensul că vrea să domnească asupra omului, robindu-l. Dumnezeu e Domn şi
Împărat prin iubire, făcând pe om liber şi dându-i puterea să-L iubească liber de orice patimă. Prin aceasta îi dă omului
puterea să biruiască pe «stăpânitorul lumii», făcându-se el stăpân. Dumnezeu nu e un despot nici chiar faţă de lume.
Pentru omul liber de satana, lumea devine ambianţa libertăţii lui Dumnezeu şi a libertăţii omului. Omul trebuie să se
elibereze de robia lumii (a satanei, prin lume), dar nu să o dispreţuiască. Ea îl poate face să vadă prin ea pe Dumnezeu şi
să se întâlnească cu El. Numai satana face lumea să-l stăpânească pe om, sau numai el stăpâneşte prin lume peste om.
Dumnezeu nu stăpâneşte prin lume pe om, ci îl face liber în ea. Dumnezeu îl arată pe om superior lumii, stăpân al lumii.
Lumea îi devine omului străvezie pentru Dumnezeu, când acesta trăieşte relaţia nemijlocită cu Dumnezeu prin ea. În
sensul acesta satana coboară lumea, o face instrumentul lui de stăpânire a omului. El e, în ultimă analiză, stăpânitorul
lumii pentru omul supus lui prin păcat” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 94”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN,
Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 103); „Diavolul vrea să ne facă fricoşi, ca să ne predăm şi să devenim robii lui;
Hristos vrea să devenim puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi la slava Sa. Dracii ne
robesc pentru că nici ei înşişi nu sunt liberi, fiind robii slabi ai patimilor mândriei lor şi lucrând sub stăpânirea ei. În sensul
acesta de absolut liber de orice patimă şi lege mai presus de El, care L-ar putea îngusta, trebuie să înţelegem afirmarea
Părinţilor că Dumnezeu este nepătimitor (ᾀπαθής)” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 285”, la: SF. VARSANUFIE
ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 268).
40
ne-o pierdem. Răul uzează de un echivoc, de o mască. El nu are puterea să ne amăgească în mod
descoperit. De acest vicleşug se foloseşte diavolul, şoptindu-ne în chip înşelător că, neascultând de
porunca lui Dumnezeu de a nu ne face robi dulceţii nespirituale a naturii, vom deveni mai liberi decât
suntem, liberi ca Dumnezeu însuşi”.148
Relaţia de comuniune dintre credincios şi Dumnezeu în viaţa duhovnicească se realizează în
deplina libertate a unuia faţă de altul. Atât Dumnezeu, cât şi persoana umană, ca subiecte conştiente,
se angajează în mod liber în căutarea celuilalt. Nu există obligaţie, condiţionalitate sau constrângere,
ci numai libertate: libertatea absolută a lui Dumnezeu şi libertatea persoanei umane. Doar în întâlnirea
celor două libertăţi este posibilă viaţa duhovnicească.149 Dumnezeu nu sileşte în niciun fel libertatea
şi iubirea omului, ci aşteaptă ca fiecare persoană umană să se deschidă comuniunii cu Sine. Relaţia
omului cu Dumnezeu poate fi caracterizată numai prin libertate şi iubire.150
Harul dumnezeiesc nu anulează niciodată capacitatea de alegere a persoanei umane.
Dumnezeu se pogoară şi acţionează numai în cei care se deschid lucrării Sale. Este o adevărată
conlucrare pe care credinciosul o consimte în mod liber151
Avva Dorotei afirmă că libertatea adevărată se poate dobândi numai prin tăierea voii proprii.
Prin renunţarea la voinţa pătimaşe şi urmarea voinţei lui Dumnezeu, credinciosul ajunge să trăiască
libertatea ca realitate şi ca prezenţă. Libertatea adevărată este mult mai mult decât vaga impresie de
a face ceea ce doreşti.152 Ea se prezintă ca demnitate şi bucurie, ca viaţă şi sfinţenie, şi tocmai de
148
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 469”, la: SF. GRIGORIE PALAMA, 150 de capete despre cunoştinţa naturală,
despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, Filocalia 7, pp. 535-536.
149
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 56”, la: TEOLIPT, MITROPOLITUL FILADELFIEI, Cuvânt despre ostenelile
vieţii călugăreşti, Filocalia 7, p. 73.
150
„Caracterul personal al lui Dumnezeu şi raportul Lui cu omul ca persoană ascunde o taină adâncă şi nesfârşit de
complexă. Dumnezeu are tot felul de posibilităţi de a răspunde omului şi de a alege dintre ele în mod liber pe una sau alta,
ţinând seama de multiplele situaţii şi de multiplele moduri schimbătoare ale omului. Şi Dumnezeu nu rânduieşte cu de la
Sine putere aceste schimbări, căci prin aceasta ar anula pe om ca persoană liberă și nu l-ar mai lua în serios. Dumnezeu
vrea ca omul să-L iubească liber, lăsându-i şi putinţa de a nu-L iubi. Dumnezeu lasă aceasta la latitudinea omului, sperând
că omul Îl va iubi, dar nu-l sileşte la iubire. Altfel, totul ar fi rigid în relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu. Nici Dumnezeu,
nici omul n-ar fi persoane adevărate. Dumnezeu acceptă această chenoză (smerire): de a spera și aştepta iubirea omului,
dar de a nu o sili printr-o prevedere necondiţionată. În acest caz, n-ar mai fi creat oameni preţuiţi de El ca persoane reale,
de a căror iubire liberă se bucură cu adevărat. Dumnezeu poate să-şi permită să renunţe cu voia la o prevedere care ar sili
iubirea oamenilor faţă de El, ca să nu rămână fără bucuria pe care I-o dau ei printr-o iubire nesilită de o astfel de prevedere.
Această nesilire a iubirii oamenilor nu tulbură ordinea şi plinătatea vieţii Lui interne. La fel, lipsa de iubire pe care I-o
pot arăta unii oameni nu tulbură fericirea pe care o are în El însuşi din iubirea desăvârşită dintre Persoanele treimice.
Această nesilire a libertăţii omului de către Dumnezeu printr-o prevedere necondiţionată a faptelor lui e afirmată de
Sfântul Ioan Damaschin. Ea ascunde o dependenţă voită a preştiinţei lui Dumnezeu de libertatea omului, o dependenţă
tainică, greu de înţeles, căci e dependenţa unei ştiinţe anterioare de fapte posterioare. Poate că Dumnezeu priveşte la
faptele omului dintr-un plan care depăşeşte succesiunea temporală, dar fără să o desfiinţeze. În orice caz, raportul dintre
preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului nu poate şi nu va putea fi clarificat niciodată de gândirea omenească” (PR.
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 579”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, pp. 470-
471).
151
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 54, scolia 9, Filocalia 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009, p. 291.
152
„Dacă Dumnezeu ne vrea liberi, căci vrea să-L iubim, iar iubirea nu e fără libertate, demonii ne robesc prin patimi,
dându-ne impresia că suntem liberi, dar, de fapt, nu suntem, căci nu ieşim de sub stăpânirea lor, ca forme ale egoismului,
contrare lui Dumnezeu. Atât ele, cât şi demonii ne încântă cu părerea că facem voia noastră, ca să ne despartă de
Dumnezeu. Demonii vor, prin aceasta, să fim ca ei” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 565”, la: Fragmente din
41
aceea se concretizează în viaţa umană pe măsură ce libertatea de alegere a credinciosului se deschide,
consonează şi se lasă transfigurată de libertatea lui Dumnezeu: „De voim deci să ne izbăvim şi să ne
eliberăm cu desăvârşire, să ne învăţăm să ne tăiem voile noastre şi aşa, înaintând câte puţin cu ajutorul
lui Dumnezeu, vom ajunge la despătimire. Căci nimic nu foloseşte pe oameni aşa de mult ca tăierea
voii lor. Din acest lucru înaintează cineva cu adevărat aproape peste toată virtutea. Şi precum omul,
mergând pe drum şi aflând un buştean şi înlăturându-l, mai face o bună parte din drumul lui, aşa e cu
cel ce înaintează tăindu-şi voia lui. Căci, tăindu-şi voia lui, câştigă despătimirea şi, prin despătimire,
vine cu Dumnezeu la desăvârşita nepătimire”.153
3. Mântuitorul Hristos şi libertatea persoanei umane

Prin Hristos, prin tot ceea ce El a făcut pentru noi, umanitatea a fost eliberată de păcat, de
moarte şi de diavol.154 De această libertate se învredniceşte oricine doreşte, prin: Sfântul Botez,
curăţirea de patimi şi împlinirea sfintelor porunci.155
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a îndumnezei umanitatea şi pentru a-i împărtăşii
acesteia întreaga Sa iubire. El este Cel care ne face cu adevărat liberi, Cel ce luminează omul şi-l
aduce la cunoştinţa adevărului pentru a-l ajuta să înţeleagă că voinţa egoistă şi libertatea haotică nu
duc decât la constrângere, robie şi moarte. Ca Unul ce a îndumnezeit libertatea propriei Sale firi
umane, Hristos conferă şi libertăţii persoanei umane această capacitate de depăşire a egoismului,
căutate a binelui şi de dezvoltare a sa prin împlinirea voii dumnezeieşti: „Prin firea omenească
asumată, ne comunică puterea dumnezeirii Sale, ca să ne facă asemenea Lui; ne umple de darurile
dumnezeieşti. Ne ajută să nu mai urmăm în mod egoist voilor noastre, ci voii Lui, depăşind orice
egoism; ne eliberează de falsa sau de pretinsa cunoaştere care face din propriul eu centrul existenţei;
ne ajută să-L cunoaştem pe El printr-o experienţă directă, drept centru şi izvor al existenţei noastre şi
al tuturor. Toate se umplu de dumnezeirea lui Hristos, dacă voiesc, fără să înceteze să fie ele însele”.156
Cuvintele Avei Isaia din „Codicele 113”, din secolul al XVII-lea, al Colecţiei patriarhale din Ierusalim, Filocalia 12,
trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 257).
153
AVVA DOROTEI, Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avvei Serid şi a întemeiat cu
ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avvei Ioan, „Proorocul”, şi după tăcerea desăvârşită a Avvei
Varsanufie, I, 18, Filocalia 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 566.
154
Varsanufie, I, 4-5, Filocalia 9, pp. 554-555.
155
Varsanufie, I, 7, Filocalia 9, p. 556.
156
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 133”, la: SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia 12,
p. 86.
42
Adevărata libertate a omului este Hristos, deoarece doar din El ne vine toată puterea de
eliberare:157 „Iisus este eliberarea, căci El este liber şi izvorul din care emană toată puterea libertăţii
sau a puterii asupra patimilor înrobitoare”.158
Libertatea duhovnicească este o prerogativă pe care Mântuitorul Hristos o conferă fiecărei
persoane umane. În acest sens, Sf. Simeon Metafrastul spune că, prin iconomia mântuirii împlinite
de Hristos, umanitatea a primit două daruri cu totul excepţionale, şi anume: pe de o parte, a fost
înzestrată cu demnitatea dumnezeiască, iar pe de altă parte, i s-a conferit posibilitatea libertăţii depline
pe care o oferă comuniunea cu Hristos: „Care este iconomia venirii lui Hristos? Reîntoarcerea firii
noastre la ea însăşi şi restaurarea ei. Căci a redat firii omeneşti demnitatea lui Adam cel întâi zidit.
Dar pe lângă aceasta i-a dăruit ei şi o moştenire cerească – o, dumnezeiesc şi cu adevărat mare har! –
, şi scoţând-o din temniţa întunericului, i-a arătat calea vieţii şi uşa prin care celui ce intră şi celui ce
bate i se dă putinţa să ajungă înăuntru Împărăţiei. Căci zice: «Cereţi şi se va da vouă, bateţi şi vi se
va deschide» (Marcu 12, 30). Prin această uşă intrând, nimănui din cei ce voiesc nu-i este cu neputinţă
să afle libertatea sufletului său, şi acesta să-şi primească gândurile proprii şi să se îmbogăţească cu
Hristos, având-L sălăşluit în sine, şi să-i fie ca un Mire prin împărtăşirea Duhului cel bun. Iată iubirea
negrăită a Stăpânului faţă de omul făcut de El după chipul Său!”.159
Prezenţa şi lucrarea lui Hristos în viaţa omului înseamnă, de fapt, puterea curăţitoare de patimi
şi dătătoare de viaţă, luminarea raţiunii, paza simţurilor, limpezirea gândurilor şi dobândirea libertăţii.
Hristos nu vine în viaţa omului pentru a-l depersonaliza pe acesta, pentru a-i anula libertatea şi
raţiunea, ci, din contră, El coboară în adâncurile fiinţei umane pentru a întării toate elementele sale
psiho-somatice şi a-le atrage în mişcarea de activare în conformitate cu propria lor fire. Astfel, a-L
avea pe Hristos în noi înseamnă a ne împărtăşi, în acelaşi timp, şi de libertatea şi de raţiunea Sa, într-
un cuvânt de toate cele ale Sale: „Cuvântul dumnezeiesc ca Persoană apare în noi şi se face vădit
înţelegerii noastre când ne-am curăţit de patimi, căci patimile ne ţin legaţi cu deosebire de lucruri ca
obiecte şi ne împiedică să intrăm în relaţie adevărată cu persoanele semenilor, dar mai ales cu
Persoana supremă a lui Hristos. Dar Hristos îşi impune stăpânirea în noi ca raţiune şi cuvânt al Său,
întărind raţiunea noastră şi limpezind cuvântul nostru, când am scăpat de patimi. Iar aceasta înseamnă
157
despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, Filocalia 7, p. 517.
158
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 92”, la: SF. GRIGORIE SINAITUL, Cuvinte foarte folositoare în acrostih, al
căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi
şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune, Filocalia 7, p. 156.
159
SF. SIMEON METAFRASTUL, Parafrază în 150 de capete la cele 50 de cuvinte ale Sf. Macarie Egipteanul, 150, Filocalia
5, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011, pp. 441-442. Vezi, în acest sens, şi: SF. SIMEON
NOUL TEOLOG, Cuvântări morale, I, 2, Filocalia 6, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011,
p. 149.
43
înstăpânirea Duhului în noi, cu puterea şi cu libertatea Lui. În baza acestei libertăţi simţim pornirea
să-I spunem lui Dumnezeu: «Avva, Părinte», ca unii ce ne simţim fraţi cu Hristos”.160
Căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva s-a produs în mod liber, prin mutarea voinţei
acestora de la bine la rău, sau mai bine zis prin activarea abuzivă şi contradictorie a libertăţii de
alegere.161 Este un păcat născut de libertatea de alegere a omului. De aceea, prima consecinţă pe care
acesta o generează este la nivelul libertăţii umane prin coruperea libertăţii de alegere a raţiunii. La
rândul său, libertatea căzută şi coruptă produce îmbolnăvirea şi alterarea firii umane, mutarea ei de la
starea de nestricăciune la cea de stricăciune.
Analizând modul în care Mântuitorul Hristos realizează restaurarea libertăţii şi a firii umane,
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu a asumat în ipostasul Său
dumnezeiesc întreaga fire umană cu toate caracteristicile ei. Firea umană bolnavă şi stricăcioasă a
devenit firea lui Dumnezeu Cuvântul întrupat. Astfel, dacă Adam prin coruperea libertăţii de alegere
a dus firea umană la păcat şi la stricăciune, Hristos, prin faptul că a dorit numai binele, a vindecat
întreaga fire umană şi a ridicat-o mai presus de orice formă de robie sau de stricăciune: „Şi precum
printr-un om, care şi-a mutat de bunăvoie libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toţi oamenii
prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel, printr-un om, Iisus Hristos, Care nu Şi-a mutat
libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toţi oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea
de nestricăciune. Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinţei mele libere, nu a
luat şi nu S-a făcut păcatul meu. Dar luând păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru
povârnirea voii mele libere, S-a făcut pentru noi om prin fire pătimitor, desfiinţând prin păcatul cel
pentru mine păcatul meu. Şi precum în Adam hotărârea liberă a voinţei lui proprii pentru rău a
desfiinţat podoaba comună a nestricăciunii firii – Dumnezeu socotind că nu e bine ca omul, care şi-a
înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare –, la fel, în Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine
a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi. Şi astfel, la înviere firea a fost preschimbată întru
nestricăciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că e drept ca omul care nu
şi-a schimbat voia liberă spre rău să primească iarăşi firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul
lui Dumnezeu cel întrupat, care Şi-a unit Sieşi, după ipostas, trupul străbătut de sufletul raţional. Căci
dacă pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire le-a adus în Adam povârnirea voii libere, pe
drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea cea
după fire, prin Înviere”.162
Prin faptul că recrează firea umană şi realizează întreaga mântuire a acesteia, Hristos este
văzut de Sf. Maxim Mărturisitorul drept Eliberatorul nostru al tuturor de tot ceea ce înseamnă păcat,
160
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 539”, la: CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire,
despre fire şi despre cunoştinţă, Filocalia 6, p. 375.
161
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 42, scoliile 6-7, Filocalia 3, p. 185.
162
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 42, Filocalia 3, pp. 182-183.
44
stricăciune, răutate şi moarte, de coruptibilitatea plăcerii şi a durerii.163 El este noul Zorobabel care,
fiind născut din neamul nostru omenesc, însă fără de păcat, S-a făcut mântuitorul şi eliberatorul
întregii umanităţi: „Frumos s-a arătat congruenţa dintre chip şi adevăr. Căci precum Zorobabel n-a
fost dus el însuşi în robie, ci s-a născut dintre cei ce se aflau atunci în robia Babilonului şi s-a făcut
eliberatorul lor, aşa şi Domnul, fiind fără de păcat, S-a născut dintre noi, a fost între noi şi s-a socotit
ca unul dintre noi. El a îmbrăcat de bunăvoie trăsătura pătimitoare a firii noastre, prin care, suportând
cu adevărat neputinţele noastre naturale, ne-a slobozit de sub stăpânirea pricinuitoare de stricăciune
şi ne-a suit de pe pământ la cer. Anume, prin întruparea Sa a luat fără ştirbire toată firea noastră,
unind-o cu Sine printr-o unire negrăită, dar prin chemarea harului, numai pe aceia care au primit cu
bucurie chemarea şi au cinstit prin fapte harul renaşterii lor”.164
Mântuitorul Hristos, prin activitatea Sa răscumpărătoare și mai ales prin Jertfa plină de
suferință și de răbdare, a întărit „umanitatea asumată în libertate desăvârșită față de toate durerile și
plăcerile, de toate neputințele intrate în firea noastră prin păcat”.165 În El umanitatea dobândește
libertatea deplină, atât față de înrobirile răutății și ale tendințelor împătimitoare, cât și față de
stăpânirea morții: „În El, existența umană nu e supusă nici unei înrobiri”.166
Această libertate a umanității lui Hristos se transmite tuturor persoanelor care se unesc cu El
și care cultivă în propria existență faptele învierii. Renunțarea la egoism, la viața pătimașă și la toate
faptele înrobitoare și accederea la Hristos și la lucrarea Sa eliberatoare și mântuitoare plasează
persoana umană în procesul dobândirii libertății celei adevărate.167
163
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia 3, pp. 379-396; „Osteneala şi moartea Domnului
au fost mijlocul care a desfiinţat extremele, întrucât naşterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său
dumnezeiesc, luat pentru noi, curată de viaţa pătimaşă. Răbdând pentru noi cu trupul naşterea şi moartea de bunăvoie, S-
a făcut mijloc care a desfiinţat naşterea noastră din plăcere şi moartea de pe urma vieţii pătimaşe, şi ne-a mutat la o altă
viaţă, liberă de început temporal şi de sfârşit, pe care nu firea, ci harul o creează” (SF. MAXIM MĂRTURISITORUL,
Răspunsuri către Talasie, 61, scolia 5, Filocalia 3, p. 393).
164
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 54, scolia 16, Filocalia 3, p. 293.
165
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 69”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 87.
Vezi și: PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 557, 831”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia
11, pp. 453-454, 664-665.
166
167
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 158, 518”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11,
pp. 161, 419. „Dacă nu vom muri vieții spre moarte, vieții slăbite prin patimile egoiste ce o stăpânesc, tăind voia noastră,
care nu e a noastră, care mai mult ne robește, nu ne vom ,,ridica” sus, la viața puternică, nemuritoare, pentru că e cu
adevărat liberă, în comunicarea iubitoare cu Hristos Dumnezeu, a Cărui umanitate s-a ridicat cea dintâi la viața
nemuritoare și veșnică prin Cruce și Înviere, datorită Ipostasului dumnezeiesc cu care era unită. La această libertate și
nemurire cu trupul nu poate ajunge firea omenească prin ea însăși; aceasta ar însemna o identitate a ei cu dumnezeirea în
sens panteist. Dumnezeu este însă transcendent lumii și omului. Faptul că lucrurile lumii sunt supuse unor legi și că omul,
în plus, și unor ispite arată că nu sunt suprema realitate, absolut liberă. Însă trebuie să existe și o astfel de realitate,
nesupusă niciunei legi și ispite înrobitoare, ca realitate supremă, iar ea trebuie să fie Persoană, căci numai Persoana poate
fi absolut liberă. Legea nu e nici ea liberă, oricât de supremă ar fi. Iar întrucât libertatea absolută nu se poate manifesta
decât în iubire, într-o iubire fără nici-o scădere, realitatea supremă trebuie să fie o comuniune desăvârșită între persoane,
deci o realitate pluripersonală și totuși desăvârșit una. Numai în comuniune cu Ea poate primi și omul libertatea
desăvârșită și deplin iubitoare, prin care să copleșească tot ce îl poate robi din partea lumii, a trupului, care îl face să-și
afirme o autonomie, pe care nu o are de fapt. Această înălțime a fost comunicată de o Persoană dumnezeiască unei
umanități pe care și-a făcut-o proprie, ca prin ea să o comunice tuturor oamenilor care o voiesc, unei umanități de care nu
se mai desparte în veci. Aceștia nu pot deveni însă liberi, stăpâni pe toate cele ce-i pot robi, dacă nu vor și ei să fie liberi
45
4. Raportul dintre libertatea umană şi harul dumnezeiesc
O problemă extrem de importantă ridicată şi clarificată de Spiritualitatea filocalică este cea a
raportului dintre libertatea umană şi harul dumnezeiesc. Astfel, Marcu Ascetul spune că viaţa de
sfinţenie în care suntem introduşi prin Sfântul Botez este rodul harului lui Dumnezeu. Botezul
eliberează omul din robia păcatului şi îi conferă capacitatea de a împlini faptele libertăţii, de a alege
în mod liber să crească în libertatea vieţii celei adevărate. Eliberat din păcat, omul creşte în libertate
în măsura în care se deschide lucrării harului şi împlineşte faptele libertăţii, adică virtuţile. Harul
Botezului nu face abstracţie niciun moment de libertatea omului, nici înainte de primirea lui şi nici
după ce acesta a fost săvârşit. Dumnezeu nu mântuieşte omul în mod mecanic, ci numai în funcţie de
dorinţa pe care acesta şi-o manifestă în mod liber prin faptele virtuţii. Tocmai de aceea Marcu Ascetul
spune că posibilitatea căderii în păcat, după primirea Botezului, nu este cauzată de incapacitatea
sfinţitoare a Botezului, ci doar de libertatea umană care este şi rămâne activă permanent şi înainte,
dar şi după Botez. Botezul este desăvârşit şi curăţeşte omul în totalitate de păcat, însă, fără a-i anula
liberul arbitru. Astfel, în baza capacităţii de alegere, persoana umană poate, chiar şi după primirea
Botezului, atât să crească în sfinţenie, cât şi să cadă în păcat:168 „Chiar dacă suntem ţinuţi sub păcat
şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că Botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim
porunca şi ne alipim de plăceri de bunăvoie, cum ne mustră dumnezeiasca Scriptură. Căci omul se
întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, «ca un câine care vine la vărsătura sa» (2 Ptr 2, 22). Pentru
că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului. Oare n-au auzit aceştia că
poruncile lui Hristos, cele date după Botez, sunt o lege a libertăţii? Căci zice Scriptura: «Aşa să lucraţi
şi aşa să grăiţi, ca unii ce veţi avea să fiţi judecaţi prin legea libertăţii» (Iac 2, 12)”.169
Botezul nu anulează libertatea, ci o cultivă, dându-i omului posibilitatea de a conlucra cu harul
dumnezeiesc primit sau de a se închide lucrării acestuia. Este extrem de important de subliniat că
viaţa ascetică, în care credinciosul este plasat prin Botez, nu apare ca un mijloc de îngrădire sau de
anulare a libertăţii, ci, din contră, ca o posibilitate de creştere în libertate. În acest sens Marcu Ascetul
numeşte poruncile dumnezeieşti drept „porunci ale libertăţii” prin care credinciosul renunţă la robia
patimilor şi se menţine şi creşte în libertatea cea întru Dumnezeu.170 Analizând o serie de texte din
murind tuturor, deși numai prin ei nu pot să fie liberi. În Hristos, deși izvorăsc din dumnezeirea transcendentă, libertatea
absolută și nemurirea și-au găsit un inel prin care se comunică comunității umane” (PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE,
„nota 300”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, pp. 276-277).
168
MARCU ASCETUL, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, Filocalia 1, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 361-362.
169
MARCU ASCETUL, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, Filocalia 1, pp. 332-333.
170
MARCU ASCETUL, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, Filocalia 1, pp. 334-337, 338-339.
Comentând pe Sf. Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae spune că fiecare poruncă divină şi, de asemenea, fiecare
virtute posedă un logos al său, o energie dumnezeiască, prin care fiinţa umană, pe măsură ce se exercită în deprinderea
lor, se eliberează de iraţionalitatea patimilor şi îi este dat să cunoască adevărul (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota
161”, la: SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării
46
Sfânta Scriptură, Marcu Ascetul spune că faptele ascetice ale vieţii duhovniceşti apar drept „fapte ale
învierii, ale libertăţii şi ale luminii”, iar faptele păcătoase sunt considerate „abateri ale libertăţii” şi
fapte împotriva libertăţii.171
Botezul conferă persoanei umane iertarea păcatelor, eliberarea din vechiul blestem şi
sfinţenia.172 El nu se săvârşeşte împotriva libertăţii, ci pentru libertate. Prin aceasta se pune începutul
libertăţii şi al conlucrării persoanei umane cu Mântuitorul Hristos în vederea primirii libertăţii depline
pe care El o cunoaşte faţă de păcat şi de moarte: „Botezul nu ia de la noi libertatea voinţei şi puterea
de a ne hotărî prin noi înşine, ci abia el ne dăruieşte libertatea, ca să nu mai fim stăpâniţi silnic şi fără
să vrem de diavolul. De aceea, după Botez, atârnă de noi fie să stăruim de bunăvoie în poruncile lui
Hristos, Stăpânul nostru, în Care ne-am botezat, şi să umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să
ne abatem de la această cale dreaptă, întorcându-ne prin faptele rele la potrivnicul şi vrăjmaşul nostru,
diavolul. Cei ce se supun după Sfântul Botez voii celui rău, şi împlinesc cele voite de el, se
înstrăinează de sfântul sân al Botezului, după cuvântul lui David (Ps. 57, 3). Căci nu ne schimbăm,
nici nu ne mutăm din firea în care am fost zidiţi, ci fiind zidiţi buni de Dumnezeu (căci Dumnezeu nu
a făcut răul), şi rămânând neschimbaţi prin firea şi prin natura în care am fost zidiţi, cele ce le alegem
şi le voim prin socotinţa de bunăvoie, pe acelea le şi facem, fie bune, fie rele. Căci precum cuţitul nu-
şi schimbă firea sa, fie că e folosit de cineva spre rău, fie spre bine, ci rămâne fier, aşa şi omul lucrează
şi face, precum s-a zis, cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa”.173
Harul dumnezeiesc este cel care-i conferă omului capacitatea de a se elibera de orice
strâmtorare păcătoasă.174 Harul ajută sufletul să se elibereze de patimi şi de ispite.175
Persoana umană, ajutată de harul dumnezeiesc, poate să treacă peste întreaga stăpânire a
patimilor şi să-şi recâştige libertatea. Este vorba despre acea aşezare în fire şi în firesc a persoanei
umane, acea descoperire a sensului şi a vieţii. Este libertatea firii în raport cu tot ceea ce o putea
stăpânii.176 Sau, aşa cum afirmă Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, sufletul îşi găseşte libertatea prin
punerea în rânduială a simţurilor.177
Sf. Simeon Metafrastul spune cât se poate de clar că nici voinţa şi nevoinţa omului şi nici
harul dumnezeiesc nu pot produce în mod separat mântuirea. Aceasta este rezultatul exclusiv al
conlucrării dintre libertatea omului şi harul dumnezeiesc. Numai împreună, harul şi libertatea, pot să
Fiului lui Dumnezeu, II, 95, Filocalia 2, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 246). Pe
de altă parte, neîmplinirea poruncilor dumnezeiești privează persoana umană de adevărata libertate (PR. PROF. DR.
DUMITRU STĂNILOAE, „nota 51”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 75).
171
MARCU ASCETUL, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, Filocalia 1, p. 356.
172
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 de capete teologice şi practice, II, 45, Filocalia 6, p. 89.
173
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 de capete teologice şi practice, II, 89-90, Filocalia 6, pp. 108-109.
174
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 27, Filocalia 3, p. 133.
175
SIMEON EVLAVIOSUL, Capete morale, 21, Filocalia 6, p. 122.
176
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 28-20”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea
despre nevoinţe, Filocalia 9, pp. 67-68.
177
TEOLIPT, MITROPOLITUL FILADELFIEI, Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti, Filocalia 7, p. 60.
47
realizeze desăvârşirea omului: „Fiecare din noi primeşte mântuirea prin harul şi darul dumnezeiesc al
Duhului, dar poate ajunge prin credinţă, prin iubire şi prin lupta voinţei lui libere la măsura desăvârşită
a virtuţii, ca precum prin har, aşa şi prin dreptate să moştenească viaţa veşnică. Căci nu se
învredniceşte cineva numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu, fără să aducă şi lacrimile sale, de
înaintarea desăvârşită; dar nici nu ajunge numai prin sârguinţa şi puterea sa, fără să ajute şi harul, la
măsura desăvârşită a libertăţii şi curăţiei. «Căci de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în
zadar ar priveghea păzitorul, în zadar ostenitorul şi ziditorul» (Ps. 126, 1)”.178
Harul dumnezeiesc nu anulează şi nici nu constrânge libertatea de alegere, ci o ocroteşte şi o
întăreşte, atrăgându-o permanent spre împlinirea binelui.179 Harul nu afectează în niciun fel libertatea
omului, ci doar o ghidează şi o luminează pentru a alege cu mai multă cunoştinţă decizia de împlinire
a binelui: „Precum puterea potrivnică, aşa şi harul dumnezeiesc ni se arată îndemnându-ne, nu silindu-
ne, ca astfel să ne rămână neatinsă libertatea şi stăpânirea peste noi înşine. De aceea, pentru relele pe
care le face omul îndemnat de satana, nu satana, ci însuşi omul îşi pricinuieşte mai degrabă pedeapsă,
ca unul ce n-a fost dus cu sila, ci s-a lăsat înduplecat de bunăvoie prin răutate. Asemenea şi în cazul
binelui, harul nu pune fapta săvârşită pe seama sa, ci pe seama omului, şi de aceea îl îmbracă în slavă,
fiindcă el însuşi s-a făcut sieşi pricină a binelui. Căci harul nu-l face prin silă pe om neschimbător,
legându-i voia lui, ci măcar că e de faţă, lasă voia liberă, ca să se facă vădită voia omului aşa cum
este, fie spre virtute, fie spre păcat. Căci e o lege nu în fire, ci în hotărârea voii libere, să se poată
îndrepta spre bine sau spre rău”.180
Numai prin Dumnezeu Cel liber putem avea şi noi libertatea: „Numai în Dumnezeu cel
nepătimitor, Cel desăvârşit liber putem avea şi noi nepătimirea, sau libertatea deplină de orice robie
a păcatului, a pornirilor păcătoase”.181
Libertatea duhovnicească este o stare care se atinge prin multă stăruinţă şi nevoinţă, şi care,
de asemenea, se menţine prin luptă continuă. Însă, aşa cum atrage atenţia Sf. Maxim Mărturisitorul,
cel care nu se îndepărtează niciun moment de Dumnezeu poate foarte uşor să se adâncească şi să se
arate a fi cu adevărat liber. Prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului reprezintă, de fapt,
sursa, garanţia şi realitatea libertăţii autentice. Nu prin sine este omul liber, ci prin Dumnezeu care-l
înalţă mai presus de orice tendinţă păcătoasă, egoism, decadenţă sau slăbiciune. Prezenţa Sa în
sufletul omului este cea care conferă puterea eliberării şi a libertăţii.182
178
5, p. 340.
179
5, p. 392.
180
5, p. 418.
181
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 884”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea despre
nevoinţe, Filocalia 9, p. 469.
182
48
Dumnezeu nu forţează niciodată libertatea omului. Prin harul Său, adică prin prezenţa şi prin
lucrarea Sa cea plină de viaţă, El luminează şi susţine în mod permanent voinţa umană pentru a o
ajuta să se dedice în mod liber slujirii binelui şi a virtuţii: „Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este
îndoit: unul dă celor născuţi întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potenţă; celălalt le dă să aibă
întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu,
încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut... Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una
voită o modelează până la îndumnezeire... Rămâne aşadar în seama fiecăruia dintre noi, care putem
încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului”.183
Explicând un text din Scrisorile duhovnicești ale Sfinților Varsanufie și Ioan, Părintele
Stăniloae spune că slujirea lui Dumnezeu conferă omului libertatea deplină. Prin faptul că voiește
toate câte voiește Dumnezeu, că se conformează prin viața duhovnicească voinței lui Dumnezeu,
înseamnă că persoana umană se ridică mai presus de tendințele înrobitoare ale propriei sale voințe:
„A voi ce vrea și Dumnezeu nu înseamnă a avea o voință slabă, ci, dimpotrivă, a avea o voință slabă
înseamnă a voi ceea ce voiește vrăjmașul, care ne ispitește la rele. Primind ispita, renunțăm la efortul
voii noastre, pentru a face cu ușurință ceea ce îi place lui. Acest om nu mai are voința tare, deși se
obișnuiește a se spune că omul devine liber când iese din ascultarea lui Dumnezeu”.184
Altfel spus, prin voința lui Dumnezeu credinciosul ajunge la voința curată. El nu mai oscilează
între bine și rău, între dorințele sale păcătoase și ceea ce este cu adevărat folositor pentru sine, ci
urmând voinței lui Dumnezeu, împlinește doar ceea ce este comform menirii sale teologice.
Dumnezeu voiește doar binele pentru om, și de aceea urmarea voinței Sale poate să-l conducă pe cel
în cauză doar la atingerea libertății: „«Limanul voii Lui» e starea în care nu vom mai voi să se facă
ceva după voia noastră, ci totul după voia lui Dumnezeu. E starea în care vom voi ce voiește
Dumnezeu, înțelegând că așa e bine pentru noi, când nu vom mai fi robii «voii» noastre. Aceasta va
fi deplina noastră libertate. Căci, în fond, voia lui Dumnezeu e ceea ce corespunde firii noastre
adevărate. Voia contrară voii lui Dumnezeu e cea prin care voim ceea ce nu e spre adevărata noastră
libertate. Prin ea nu voim în mod cu adevărat liber. Ea nu e de fapt voia noastră, ci voia unor forțe
contrare, care ne robesc. Dar când știm care e voia lui Dumnezeu și lucrăm conform ei, suntem liniștiți
ca într-un port și vom fi și după aceea”.185
183
184
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 109”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, pp.
115-116. „Voile tale despărțite de voia lui Dumnezeu nu sun voi deplin libere. Ele nu sunt voia ta adevărată. Căci aceasta
e robită de mândrie, sau de o patimă sau alta. Ea e multiplă, căci tu însuți ești sfâșiat, supunându-te când unui stăpân, când
altuia. Nu poți avea nicio consecvență. Voia ta adevărată se afirmă când afirmă voia lui Dumnezeu. Atunci ești cu adevărat
liber și unitar, sau tu însuți, căci faci permanent ceea ce corespunde subiectului tău în El (ca fundament veșnic al existenței
tale fericite). Taie-te de cel-rău și leagă-te de Dumnezeu, căci prin amândouă te eliberezi” (PR. PROF. DR. DUMITRU
STĂNILOAE, „notele 196-197”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 190).
185
49
În limbaj duhovnicesc se poate spune că numai intrarea în stăpânirea lui Dumnezeu eliberează
persoana umană de orice robie.186 Dumnezeu este singurul care nu ne vrea robi, ci liberi. În mod
paradoxal, „robia” lui Dumnezeu reprezintă, în fapt, libertatea cea mai înaltă pe care omul o atinge:
„Cuvântul «robie», adică lumea mea în stăpânire fără voia mea, e întrebuințat numai pentru ceea ce
fac cu mine pornirile rele, care-mi subjugă libertatea fără voia mea deplină. Dumnezeu nu mă robește,
pentru că binele nu mă robește fără voia mea. Lui Dumnezeu mă fac «rob» cu voia. Sunt «rob» liber,
rob «puternic» în a face tot ce e bine și a mă întări în bine. Aceasta nu e «robie» propriu-zisă”.187
Prin sine însuși, persoana umană poate cădea în tot felul de robii, crezând că este și rămâne
liberă, însă tot timpul se vede obligată să săvârșesc ceea ce îi cer gândurile, poftele și patimile care o
înrobesc. Însă, Dumnezeu nu forțează niciodată omul, ci îl așteaptă ca în mod liber să I se predea,
pentru a-l putea ajuta să primească mai multă libertate, și anume libertatea care-l plasează mai presus
de puterea păcatului și a morții.188
Dumnezeu respectă totdeauna libertatea de alegere a persoanei umane, chiar şi în viaţa
veşnică. Existenţa iadului este dovada cea mai clară că Dumnezeu nu face să înceteze manifestarea
libertăţii omului. Iadul există nu pentru că aşa vrea Dumnezeu, ci pentru că sunt persoane umane care
doresc să fie în opoziţie veşnică faţă de Dumnezeu, bine şi iubire. Aceasta este, de fapt, marea taină
a libertăţii omului de care Dumnezeu nu se dezice niciodată.189
Cei din iad sunt cei care, în mod liber, s-au robit patimilor şi morţii. Ei au ales să nu cunoască
libertatea adevărată, de aceea au pierdut-o pentru totdeauna.190
Dumnezeu nu forţează niciun moment libertatea omului, nici chiar libertatea sfinţilor, a celor
care s-au dăruit în totalitate comuniunii cu El. Chiar şi pe treapta îndumnezeirii, când Dumnezeu, prin
harul Său necreat, străbate întreaga intimitate ontologică a credinciosului, libertatea umană este lăsată
să se manifeste. Astfel, în întregul său ansamblu, viaţa duhovnicească se prezintă ca o întâlnire în
libertate a iubirii omului cu iubirea lui Dumnezeu.191 Cel ce este cu Dumnezeu este tot timpul liber şi
niciodată nu poate fi înrobit de ceva.192
186
187
188
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 146-148, 210”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia
11, pp. 153-154, 199-200.
189
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 548”, la: Fragmente din Cuvintele Avei Isaia din „Codicele 113”, din
secolul al XVII-lea, al Colecţiei patriarhale din Ierusalim, Filocalia, 12, p. 250.
190
p. 224.
191
192
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea despre nevoinţe, XVI, 12, Filocalia 9, p. 295.
50
Împărăţia Cerurilor, aşa cum subliniază întreaga Spiritualitate filocalică, poate fi moştenită
doar de oamenii cu adevărat liberi, de cei ce s-au „întărit în libertate”193 prin alegerea şi împlinirea
binelui şi a întregii virtuţi.194
5. Concluzii
Libertatea reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale chipului lui Dumnezeu din om.
Prin darul libertății persoana umană primește capacitatea de a se manifesta și de a se împlini. Departe
de a nega, mărgini sau anula libertatea umană, Dumnezeu este Cel care creează, garantează și asigură
în mod permanent libertatea fiecărui om.
Ca Cel ce este singur liber cu adevărat, Libertatea supremă prin excelență, Dumnezeu ne
creează și pe noi oamenii ca ființe libere, și prin harul Său ne ajută să cultivăm și să dezvoltăm această
libertate, să ne desăvârșim în libertatea autentică. Libertatea reprezintă starea de normalitate a
persoanei umane. Dumnezeu creează omul ca ființă liberă și dorește ca tot așa să se prezinte în relația
cu Sine. El nu condiționează și nu constrânge pe om în nici un fel. Viața duhovnicească, sub toate
aspectele sale, se definește și se desfășoară numai în baza conlucrării dintre libertatea lui Dumnezeu
și libertatea omului. Astfel, prin tot ceea ce face, Dumnezeu nu anulează nici un moment libertatea
omului și permanent o ajută să se mențină și să se ridice mai presus de tendințele înrobitoare ale
păcatului și ale morții.
Mântuitorul Hristos este Cel ce a eliberat pentru totdeauna umanitatea de păcat și de moarte,
de tot ceea ce este negativ și înjositor. El este Cel care conferă omului libertatea cea adevărată și
posibilitatea îndumnezeirii. Astfel, omul este ridicat mai presus de orice tendință înrobitoare,
putându-se bucura pentru veșnicie de toate cele ale lui Hristos: pacea, bucuria, și sfințenia și libertatea
Sa.
În raport cu libertatea umană, harul dumnezeiesc este cel care o luminează, o întărește și o
sfințește, așteptând-o în mod permanent să se deschidă și să conlucreze cu sine. Harul atrage libertatea
umană, fără a o forța; o caută, fără a o anula; se arată lucrător în ea și față de ea fără, însă, a-i îngrădi
vreun moment capacitatea de autodeterminare.
193
506.
194
„Împărăţia cerurilor este o comuniune a subiectelor libere, care nu sunt supuse fără voie răului şi nerăbdării chinuitoare,
a subiectelor ce se bucură deplin de comuniunea cu Tatăl, ca nişte fii ai Tatălui, supremul Subiect liber, devenind şi ei
stăpâni pe ei înşişi asemenea supremului Stăpân, nesupus nici unei forţe superioare Lui. În această Împărăţie nu pot intra
deci decât cei care şi-au întărit libertatea prin răbdarea cu putere a necazurilor, a supărărilor inevitabile ce le vin de la
natura schimbătoare a lumii şi de la starea încă nedesăvârşită a semenilor. Pildă ne-a dat în aceasta Însuşi Hristos. Dar nu
numi pildă, ci şi putere, punând în firea Lui omenească toată puterea stăpânirii de sine nepătimitoare prin suportarea
răbdătoare a pătimirilor şi a morţii, deci aşa cum a întemeiat El Împărăţia cerurilor pentru oameni sau Împărăţia subiectelor
umane ridicate peste robia (stăpânirea) de patimile interioare şi de stăpânirile lumeşti exterioare. Să notăm că tăierea voii
şi ascultarea faţă de cei care le cer în numele lui Dumnezeu... nu sunt o robie, ci fapte de voinţă ale omului eliberat de
sine şi de patimile egoismului său îngustat şi trăirea în lărgimea libertăţii iubitoare a lui Dumnezeu” (PR. PROF. DR.
DUMITRU STĂNILOAE, „nota 167”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 168).
51
Potrivit Spiritualității filocalice, Dumnezeu nu îngrădește sau lezează nici un moment
libertatea umană. În raport cu aceasta, Dumnezeu se manifestă tot timpul ca Cel ce se preocupă de
apărarea, cultivarea și desăvârșirea acesteia pentru ca persoana umană să devină tot mai liberă, ca
prin eliberarea de tendințele egoiste și păcătoase să poată să se bucure de libertatea cea adevărată, cea
care se atinge prin îndumnezeire.
52
IV. LIBERTATEA DE ALEGERE CA DAR ŞI CA RESPONSABILITATE
POTRIVIT ÎNVĂŢĂTURII FILOCALIEI
1. Introducere
În teologia ortodoxă libertatea de alegere a persoanei umane cunoaşte o importanţă majoră.
Omul este creat de Dumnezeu pentru a se manifesta şi a se păstra liber. Calitatea sa de persoană şi de
subiect capabil de comuniune şi decizie îi conferă capacitatea şi responsabilitatea propriei
determinări. De modul în care omul alege depinde întregul proces al vieţii duhovniceşti. Mântuirea,
ca realitate concretă şi ca viaţă dinamică, prinde contur numai prin deschiderea liberă a omului faţă
de lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, în lumina antropologiei creştine, libertatea de alegere
este un element esenţial care contribuie la definirea, manifestarea, organizarea şi împlinirea persoanei
umane.
Astăzi, din păcate însă, există o multitudine de forme şi moduri de înţelegere şi receptare a
libertăţii de alegere. De la abuzul libertăţii, la libertatea ca acţiune individualistă şi egocentrică, şi
până la criza definirii libertăţii sunt întâlnite o serie de viziuni şi concepţii care încearcă să prezinte
în mod trunchiat libertatea în funcţie de tendinţele, dorinţele, interesele de moment ale omului
contemporan.
În aceste condiţii, în studiul de faţă ne propunem să analizăm modul în care Părinţii filocalici
au înţeles şi au definit libertatea de alegere, ce reprezintă, de fapt, libertatea de alegere pentru persoana
umană şi ce responsabilităţi îi revin acesteia în raport cu propria-i libertate. Totodată vom încerca să
punctăm aspectele multiple pe care le presupune raportul dintre Dumnezeu şi libertatea persoanei
umane.
Întreaga problematică anunţată, precum şi alte elemente conexe, vor fi studiate pe baza
operelor Sfinţilor Părinţi cuprinse în colecţia Filocalia, ediţia în limba română, tradusă şi coordonată
de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
53
2. Libertatea ca dar ontologic. Persoana umană este singurul stăpân al libertăţii sale
Liberul arbitru este o calitate umană specifică demnităţii deosebite a omului de fiinţă creată
după chipul lui Dumnezeu.195 Omul este creat de Dumnezeu ca fiinţă liberă196 şi stăpânitoare de sine,
având capacitatea de autodeterminare.197
Liberul arbitru este văzut de Sf. Maxim Mărturisitorul drept puterea fiinţială de mişcare şi de
selecţie a persoanei umane. Este capacitatea de autodeterminare prin care fiinţa umană primeşte
posibilitatea unică de a se dedica în mod liber activităţii de împlinire a binelui şi de deprindere a
virtuţii.198 Libertatea de alegere deosebeşte persoana umană de lumea animală şi de restul creaţiei şi
îi conferă o valoare întru-totul specială. Această capacitate de selecţie stă în strânsă legătură cu
raţiunea omului, precum şi cu toate celelalte elemente ale fiinţei sale, şi exprimă subiectivitatea
persoanei respective. Dacă la animal acţiunile sunt de factură instinctuală, la om, datorită acţiunilor
liberului arbitru, acestea sunt personale şi libere.199
Capacitatea de alegere este văzută de Sf. Maxim Mărturisitorul ca podoaba împărătească cu
care Dumnezeu a înzestrat firea mintală şi raţională a sufletului.200 Libertatea de alegere este darul
cel mai de preţ cu care Dumnezeu a înnobilat fiinţa umană. Ea asigură capacitatea de autodeterminare
a persoanei umane şi apare ca o caracteristică esenţială a întregii structuri ontologice a fiecărui om în
parte. Voia liberă a omului şi modul în care aceasta se manifestă depind de dorinţa, alegerea şi decizia
fiecărei persoane. Prin liberul arbitru, fiecare om îşi cultivă mântuirea sau pierzarea, alege să
conlucreze cu Dumnezeu la propria sa sfinţire sau se înrobeşte de bună voie diavolului, păcatului şi
morţii: „Şi nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa. Iar al mântuirii este Dumnezeu,
Care a dăruit după existenţă şi existenţa fericită, cunoştinţa şi puterea, pe care nu le poate avea omul
în afară de harul lui Dumnezeu. Nici diavolul nu poate ceva spre pierzania omului, de pildă să-i
sădească o hotărâre potrivnică, sau neputinţă, sau neştiinţă fără voie, sau altceva, ca să silească pe
om, ci îi strecoară numai amintirea răului. Deci cel ce lucrează binele trebuie să-I mulţumească lui
Dumnezeu, ca Celui ce ne-a dăruit toate după existenţă. Iar cel ce alege şi face cele potrivnice, să se
învinovăţească numai pe sine, pentru că nimeni nu-l poate trage cu sila, odată ce Dumnezeu l-a făcut
liber, ca să se facă vrednic de laudă înaintea Lui, văzându-l că alege binele de bunăvoie şi nu din
necesitatea firii, cum se împărtăşesc de bine cele necuvântătoare şi neînsufleţite, ci cum se cuvine
195
SF. IOAN DAMASCHIN, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filocalia 4, p. 226. Sf. Petru Damaschin afirmă că
libertatea este o caracteristică proprie atât oamenilor, cât şi îngerilor şi diavolilor (SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături
duhovniceşti, II, 2, Filocalia 5, p. 228).
196
197
198
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 40, Filocalia 3, pp. 172, 177.
199
NIL ASCETUL, Cuvânt ascetic foarte trebuincios şi folositor, 44, Filocalia 1, p. 234.
200
54
unei fiinţe raţionale, cum l-a cinstit Dumnezeu să fie. Dar noi alegem de bunăvoie şi prin socotinţă
proprie să facem răul, învăţând aceasta de la născocitorul păcatului. Nu ne sileşte Dumnezeu, Cel
prisositor de bun, (la bine), ca nu cumva siliţi fiind şi neascultând, mai mare osândă să avem. Nici nu
ia de la noi libertatea pe care ne-a dăruit-o cu bunătate”.201
Libertatea de alegere este demnitatea cu care Dumnezeu a cinstit pe om chiar din momentul
în care l-a creat.202 Dumnezeu îl creează pe om cu libertate, tocmai ca acesta să aibă capacitatea
necesară de a dispune de existenţa primită.203 Ava Dorotei spune că: „Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul şi asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea”,204 în sensul că, încă din
momentul creaţiei, Dumnezeu a împodobit omul cu toate calităţile şi capacităţile necesare desfăşurării
sale ca persoană liberă şi conştientă, chemată să se desăvârşească prin virtute.205
În ceea ce priveşte capacităţile ontologice cu care oamenii au fost înzestraţi de Dumnezeu, Sf.
Maxim Mărturisitorul spune că acestea sunt pentru toţi la fel. Nu există niciun fel de deosebire între
persoanele umane atunci când acestea sunt privite şi analizate după structura lor ontologică, deoarece
Dumnezeu ne-a creat pe toţi după chipul Său. Deosebirea, însă, survine între oameni în momentul în
care activează în mod diferit capacitatea de a alege. Astfel, omul are posibilitatea de a creşte în cinstea
frumuseţii duhovniceşti, dar, totodată, poate şi decade în necinstea îndepărtării de Dumnezeu. Totul
depinde de modul în care el alege să se desfăşoare şi să-şi cultive existenţa: „Nu este suflet raţional
mai cinstit după fiinţă decât alt suflet raţional. Căci Dumnezeu Cel bun, făcând tot sufletul după chipul
Său, îl aduce la existenţă înzestrat cu capacitatea de-a se mişca prin sine. Dar fiecare, prin hotărâre
liberă, îşi alege de bunăvoie cinstea sau îşi agoniseşte prin fapte necinstea. Dumnezeu este, precum
s-a scris, «Soarele dreptăţii» (Mal. 4, 2), revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se comportă
prin hotărârea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea faţă de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea
de cele pământeşti. Precum deci lutul se usucă prin fire sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin
fire, la fel sufletul iubitor de pământ şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu şi împotrivindu-se, prin
hotărârea voii sale, se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon;
201
SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti, I, Filocalia 5, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2011, pp. 47-48.
202
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea despre nevoinţe, I, 1, Filocalia 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 63; „... i-a dat valoarea unei persoane libere” (PR. PROF. DR. DUMITRU
STĂNILOAE, „nota 572”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11, p. 329).
203
204
Varsanufie, I, 1, Filocalia 9, pp. 551-552.
205
Varsanufie, XII, 10, Filocalia 9, p. 690.
55
dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara şi, primind formele şi întipăririle dumnezeieşti,
se face lăcaşul lui Dumnezeu în duh”.206
Sf. Antonie cel Mare spune că, fiind creat de la începutul existenţei sale liber şi cu capacitatea
de autodeterminare, sufletul nu poate fi supus sau înrobit niciodată de vreun factor extern. Doar
persoana umană în cauză, prin acceptul său poate să-şi piardă sau să-şi câştige sufletul. Stăpânitorii
acestei lumi pot influenţa doar libertatea trupului. Sufletul nu face obiectul înrobirii sau persecuţiei
exterioare. Libertatea sa este permanentă şi rămâne activă chiar şi în cazul în care trupul este chinuit
sau chiar ucis: „Acei stăpânitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul
nu au stăpânire şi peste suflet, care este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă.
Peste aceasta omul raţional este stăpân cu voia lui Dumnezeu, Cel ce l-a zidit, Care este mai tare decât
toată stăpânirea, sila şi puterea”.207
Înzestrându-i cu libertatea de alegere, Dumnezeu le-a dăruit oamenilor, în acelaşi timp şi
capacitatea deciziei. Astfel, pentru că este liber, omul este singurul responsabil al faptelor sale:
„Oamenii sunt liberi. Şi pentru ca să se arate că nu Dumnezeu este cauza relelor, nici sfinţi, ci oamenii
sunt cauzele relelor proprii, le-a lăsat lor libertatea ca să fie fără apărare în ziua judecăţii, pârându-se
unii pe alţii”.208 De aceea, la sfârşitul veacurilor, întreaga umanitate va fi judecată, deoarece singură,
în deplină cunoştinţă, a ales şi a cauzat propriile fapte.209
Libertatea de alegere a omului nu poate fi forţată de nimeni şi de nimic. Nici Dumnezeu, nici
diavolul şi nici altcineva nu poate sili persoana umană să facă un lucru sau altul. Omul este singurul
stăpân al deciziilor sale, iar de alegerea pe care el o face depinde atât mântuirea, cât şi pierderea sa:
„Vai mie, ce voi face? Unde voi fugi de mine însumi? Fiindcă eu sunt pricina pierzării mele. Căci am
fost cinstit cu libertate şi nimeni nu mă poate sili. Am păcătuit şi păcătuiesc pururea şi sunt fără grijă
spre tot lucrul bun. Nimeni nu mă sileşte. Pe cine să învinovăţesc? Dumnezeu este bun şi iubitor de
oameni, şi pururea doreşte întoarcerea la El şi pocăinţa; îngerii mă iubesc şi mă păzesc; oamenii, de
asemenea, voiesc sporirea mea; dracii nu pot sili pe cineva să se piardă fără să vrea, fie din negrijă,
fie din deznădejde. Cine este atunci vinovatul, dacă nu eu, ticălosul?”.210
Posibilitatea ispitirii lui Adam şi a fiecărui om în parte de către diavol demonstrează faptul că
orice persoană umană posedă prin însuşi actul creaţiei capacitatea de alegere. Omului i se propune şi
206
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului
lui Dumnezeu, I, 11-12, Filocalia 2, pp. 159-160.
207
SF. ANTONIE CEL MARE, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, 35,
Filocalia 1, p. 20.
208
SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, 389, Filocalia 11, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 355.
209
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 616”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia 11,
trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 355.
210
SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti, I, Filocalia 5, p. 93.
56
este atras, însă decizia faptei poate să o ia doar acesta.211 Nimeni nu poate impune actul păcatului sau
pe cel al virtuţii. Oricare dintre aceste două acte poate fi doar opera voinţei libere a persoanei. 212
Faptul că Dumnezeu îngăduie ca omul să fie ispitit de diavol demonstrează realitatea clară că
El respectă libertatea de alegere a persoanei umane şi că o aşteaptă pe aceasta să-şi desăvârşească
libertatea în bine şi în sfinţenie: „Dumnezeu îngăduie ca credincioşii să fie ispitiţi de demoni nu numai
pentru libertatea lor, ci şi pentru ca, făcând ei încercarea amară a pustiirii ce le vine din viaţa lor
egoistă şi izolată, să se întoarcă la Dumnezeu, iar El, iertându-i şi umplându-i de bunătatea Lui, să se
arate cât de superioară este viaţa în El faţă de golul trăit de pe urma înstrăinării de El”.213 El lasă ca
omul să fie ispitit pentru a arăta că, prin libertatea cu care l-a înzestrat şi prin ajutorul harului
dumnezeiesc, omul devine mai tare decât diavolul care-l ispiteşte: „Diavolul caută să spună stăpânire
peste om prin toate păcatele şi patimile. Omul e chemat să lupte pentru a scăpa de orice formă de
stăpânire a lui, pentru ca, înlăturând orice acoperiş al celor relative, care îl pot stăpâni, să afle în
comuniune nemijlocită cu Dumnezeu cel absolut, nesupus planului celor relative, libertatea iubirii
depline. Căci Dumnezeu, fiind iubire, nu-l face pe om rob, nu-l stăpâneşte propriu-zis, când omul
ajunge sub vreo stăpânire, când s-a despărţit de Dumnezeu şi s-a lăsat supus domniei forţelor
inferioare care întrerup legătura lui cu Dumnezeu. Omul probat e om tare. El devine tare dacă rezistă
ispitelor. Acesta e sensul probării. Împărăţia cerurilor e a oamenilor tari, probaţi, care au ajuns de
neclătinat de ispitele de plăcere şi de durere; care nu se lasă luaţi în stăpânire de nimic, ci stăruie în
comuniunea liberei iubiri cu Dumnezeu”.214
Nici chiar Iuda nu a fost forţat de cineva să săvârşească fapta reprobabilă a vinderii
Mântuitorului Hristos, ci el singur, în deplină libertate şi cunoştinţă, se decide şi alege acest lucru.215
Harul dumnezeiesc conlucrează cu voinţa umană. Cu toate că are puterea absolută, întrucât
este chiar puterea lui Dumnezeu, harul nu subjugă şi nici nu obligă libertatea umană. Dumnezeu intră
în viaţa omului numai dacă este chemat şi dorit. Numai în măsura în care omul se deschide lucrării
harului se poate realiza sinergia dintre elementul uman şi cel dumnezeiesc.216
211
212
213
235.
214
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 457-458”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia
11, p. 265.
215
355.
216
„Dumnezeu nu e prin iubire legat de suflet fără voie (σχέσις); iubirea Lui faţă de om e o lucrare, o acţiune, nu o stare
pasivă, suferită. Iubirea omului e relaţie pătimită; nu omul produce iubirea faţă de Dumnezeu, ci ea e produsă în sufletul
lui; omul o pătimeşte, o acceptă sau nu. Dar nu e mai puţin o necesitate pentru om. Şi aceasta dovedeşte că ţine şi de om
în mod natural. E natural ca omul să o aibă, dar această trebuinţă naturală se actualizează prin Duhul. Omul nu o poate
actualiza decât în relaţia cu Dumnezeu, deci cu ajutorul Lui, sau în relaţia cu semenul său. Ea nu e o calitate
monopersonală, ci interpersonală. Tema discutată în teologia catolică, care e mai tare: harul sau voinţa omului, în
întâlnirea lor, se rezolvă în alt mod: harul pune voinţa în mişcare, adică o întăreşte. Într-un sens, harul e mai tare, dar nu
pentru a subjuga voinţa, ci pentru a o întări. Libertatea dumnezeiască întăreşte libertatea omenească. Pe treptele mai de
57
Diadoh al Foticeii vorbeşte în mod paradoxal de libertatea adevărată şi despre modul în care
aceasta poate fi dobândită. Astfel, asemănarea cu Dumnezeu se fundamentează pe libertatea de
alegere a omului şi este condiţionată de înrobirea liberă a libertăţii umane lui Dumnezeu. El vorbeşte
despre renunţarea de bună voie la manifestarea haotică a libertăţii şi la concentrarea acesteia numai
pe împlinirea aspectelor ce ţin de viaţa duhovnicească. Nu este o libertate îngrădită sau forţată, ci una
fundamentată în bine, care în mod liber se dedică împlinirii voinţei lui Dumnezeu: „Toţi oamenii
suntem «după chipul» lui Dumnezeu; dar «după asemănare» nu sunt decât aceia care prin multă
dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noştri, atunci suntem
asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi
va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare. Libertatea voinţei se arată în
voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie
gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului”.217
Diavolul nu poate face nimic împotriva omului fără acceptul liber al acestuia.218 Patimile şi
păcatul nu au nicio putere asupra omului. Ele nu pot să-l ţină niciun moment în robie pe acesta. Forţa
lor este condiţionată de libertatea omului, de modul în care el alege să se plaseze în raport cu acestea.
Liberul arbitru este, de fapt, cel care poate face din om o persoană liberă sau un rob al păcatului,
deoarece, potrivit afirmaţiei lui Marcu Ascetul, patimile nu pot să-l înrobească pe om decât în măsura
în care el însuşi se înrobeşte: „Omul se eliberează prin darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe lângă
ceea ce iubeşte, chiar după ce s-a botezat, din pricina libertăţii sale. Când Iisus zice: «Cei ce se silesc
răpesc Împărăţia cerurilor» (Mt 11, 12), vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să se
silească potrivit cu Botezul, ca să nu se abată spre rău, ci să stăruiască în bine”.219
Diavolul are numai puterea de a ispiti, decizia finală aparţine omului, libertăţii sale de
alegere.220 Diavolul abuzează de om numai în măsura în care acesta şi-a vândut libertatea.221
Libertatea este starea naturală şi normală a omului. Încă din primul moment al existenţei sale,
omul s-a cunoscut a fi liber. Libertatea este darul lui Dumnezeu făcut omului prin însăşi actul creaţiei.
Robia faţă de păcat şi moarte, condiţionările firii, strâmtorările afectelor şi ale lumii materiale sunt
opera acestei libertăţi cultivate în sens contrar firii: „Omul primind existenţa de la Dumnezeu şi
începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create
deodată cu el. Când însă a păcătuit călcând porunca, a primit osânda naşterii, care se susţine prin
jos (ale făptuirii), voinţa e mai puţin întărită de har, de aceea e şi mai slabă” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota
125”, la: CALIST PATRIARHUL, Capete despre rugăciune, Filocalia 8, p. 354).
217
DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, împărţit în 100 de capete, 4-5, Filocalia 1, p. 405.
218
DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, împărţit în 100 de capete, 37, Filocalia 1, p. 420.
219
220
SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti, I, Filocalia 5, pp. 128, 159.
221
SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti, II, 13, Filocalia 5, p. 275.
58
pătimire şi păcat, păcatul avându-şi sursa în trăsătura pătimitoare ivită din pricina lui, ca într-o lege a
firii. În temeiul acestei legi niciun om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin fire legii naşterii,
care s-a introdus după facere, din pricina păcatului”.222
3. Libertatea de alegere ca responsabilitate şi ca proces duhovnicesc

Potrivit Spiritualităţii filocalice, Dumnezeu l-a creat pe om liber şi pentru libertate.223
Libertatea este starea normală şi naturală în care este pus omul să se dezvolte. El are o stare firească
în care îi este dat să-şi trăiască existenţa, iar aceasta este libertatea. Prin ferirea de tot ceea ce-l poate
stăpânii, prin evitarea oricărui tip de robie, omul reuşeşte să-şi menţină libertatea în perspectiva
naturalului şi a normalului, să depăşească amăgirea păcatului şi a răutăţii şi să descopere pe
Dumnezeu ca sursă şi garant al libertăţii sale.224
Dumnezeu se adresează oamenilor prin Sfânta Scriptură ca unor oameni liberi care posedă în
fiinţa lor demnitatea autodeterminării. Omul este gândit, creat şi privit de Dumnezeu ca fiinţă liberă.
El ni se adresează permanent ca unor fiinţe libere, dorind să cultivăm această libertate spre dobândirea
vieţii adevărate şi pururea fericite: „Toate câte ni le spune dumnezeiasca Scriptură despre curăţire ni
le spune ca unor oameni liberi, şi ca unor oameni liberi ne dă îndemnul să nu rămânem în asemenea
gânduri, ci să iubim libertatea, având puterea să înclinăm spre ceea ce vrem, fie bine, fie rău”.225
Prin libertatea voinţei, Dumnezeu îi conferă omului capacitatea de a lupta din propria sa
iniţiativă împotriva păcatului şi a răutăţii şi de a alege în mod liber, nesilit de nimeni, comuniunea de
viaţă cu El.226 Astfel, prin acest dar, Dumnezeu îl face pe om responsabil faţă de propria-i viaţă: „Dacă
vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a
făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi
patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni”.227
Vorbind despre originea existenţei răului în creaţie, Sf. Antonie cel Mare afirmă că acesta nu
este opera lui Dumnezeu, ci a libertăţii de alegere a îngerilor şi a oamenilor. Nu Dumnezeu a creat
păcatul, răul şi moartea, ci îngerii şi oamenii prin indiferenţa şi alegerea lor contradictorie: „Păcatul
este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă,
pricepere şi puterea de a deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi
222
223
nevoinţe, Filocalia 9, pp. 293-294.
224
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 26-27”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea
despre nevoinţe, Filocalia 9, pp. 66-67; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 880-881”, la: SF. IOAN SCĂRARUL,
Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea despre nevoinţe, Filocalia 9, p. 465-466.
225
226
Filocalia 1, p. 27.
227
Filocalia 1, p. 27.
59
trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea cea de bunăvoie
s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni”.228
Libertatea de alegere este o caracteristică ontologică prin care persoana umană poate să se
manifeste după cum voieşte.229 Persoanei umane nu-i sunt proprii nici răutatea şi nici bunătatea. Pe
nici una din acestea două calităţi nu o posedă în mod ontologic. Ţine de voinţa sa, de libertatea de
alegere a fiecărei persoane în parte spre ce se îndreaptă. Dumnezeu nu obligă omul şi nici nu-l
predestinează să aleagă binele sau răul, ci-l lasă să decidă singur modul în care-şi trăieşte existenţa.
Acest fapt demonstrează, în acelaşi timp, atât demnitatea ontologică a persoanei umane, cât şi
caracterul său tainic şi paradoxal: „Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să
primească cele ce sunt potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu are bunătatea ca
fiinţă, precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre alta,
când e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind de la Ziditor
puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să vieţuiască potrivit cu ea. De aceea
sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi compus, datorită lucrării mai sus pomenite. Aceasta
fiind pentru altul, nu pricinuieşte singură compoziţia, ci din fiinţa lui şi dintr-o oarecare dintre
însuşirile pomenite ce-şi pot fi potrivnice, adică din virtute şi răutate”.230
Dumnezeu a înzestrat omul cu o libertate deschisă spre desăvârşire. Nu este o libertate închisă,
mărginită sau condiţionată. Toate aceste aspecte, dacă ar exista, ar nega libertatea. Libertatea omului,
însă, poate să regreseze, dar poate să şi progreseze, să se desăvârşească. Acesta este marele paradox
al libertăţii omului. Libertatea este şi dar al lui Dumnezeu şi este şi responsabilitate a omului; este şi
realitate ontologică, dar este şi potenţialitate duhovnicească: „Dumnezeu însă îngăduie ca fiinţele
create să se ispitească între ele, sau de lucruri, sau să-şi lase libertatea luată în stăpânire de forţa
inferioară a răului. Şi El poate îngădui aceasta din pricina libertăţii cu care a înzestrat aceste fiinţe, a
unei libertăţi care poate să şi renunţe la ea; dar şi pentru că voieşte ca libertatea lor să se întărească şi
prin ea însăşi. Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunţa mai mult sau mai
puţin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de fiinţa lui, lăsată să crească şi ea însăşi ca şi
fiinţa lui spre desăvârşire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat şi omului demnitatea să se păstreze
în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune: «Eu sunt liber când vreau să fiu liber». Dar
poate fi liber prin voinţa de a fi liber, pentru că are libertatea şi ca dar legat de fiinţa lui (ontologic).
Libertatea este şi un dar, însă şi o operă o lui. De aceea oricând în viaţa pământească omul poate să-
228
Filocalia 1, p. 32.
229
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, II, 37, Filocalia 6, p.
308; CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, III, 8, Filocalia 6, p.
349.
230
60
şi piardă şi să-şi recâştige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu,
fiinţele create nu o pot avea, menţine şi recâştiga decât în unire cu El”.231
Aşa cum mărturiseşte Sf. Isaac Sirul232 şi aşa cum este preluată această idee şi de Calist şi
Ignatie Xanthopol, libertatea necultivată în bine duce la dezordine fiinţială şi la naşterea patimilor. A
lăsa firea la voia întâmplării sau a împlinii orice pare oportun, nu înseamnă libertate. Aşa-zisa libertate
care nu are rânduială, care nu are ca scop dobândirea virtuţii, creşterea în sfinţenie şi dezvoltarea
comuniunii cu Dumnezeu, este o libertate prefăcută care, în loc să elibereze, mai mult înrobeşte
persoana umană.233 Libertatea adevărată, însă, se dobândeşte prin renunţarea la patimi, la tot ceea ce
este egoist şi negativ în persoana umană,234 la gândurile păcătoase şi la dorinţele cele mai
„nevinovate” de stăpânire, confort, plăcere şi avuţie:235 „Libertatea adevărată e libertatea de patimi.
Ea este însuşirea omului adevărat şi tare. Până ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are încă
ceva din animalul care se mişcă sub puterea instinctelor”.236 Tocmai de aceea, în limbaj filocalic
libertatea/eliberarea de patimi este echivalentă cu nepătimirea, acea stare duhovnicească înaltă de care
se învrednicesc cei care au o viaţă sfântă:237 „Patimile arată robia sufletului. Nepătimirea e semnul
libertăţii lui. Napătimirea deschide sufletul pentru Dumnezeu, iar în Dumnezeu e libertate. Dumnezeu
e lărgimea nehotărnicită, care dă sufletului putere să se lărgească la nesfârşit, să nu rămână lipit de
un lucru mărginit, să nu se lipească pe rând şi fără voie de ele. Aflându-se în Dumnezeu, sufletul e
deschis totului, e deschis adâncului fără fund, sau înălţimii nemărginite de nimic”. 238 Libertatea în
231
357.
232
SF. ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoinţă, 42, Filocalia 10, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2015, pp. 255-257.
233
CALIST şi IGNATIE XANTHOPOL, Metoda şi regula foarte amănunţită, care are mărturiile sfinţilor şi poate fi
întrebuinţată, cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ca-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, sau despre purtarea,
petrecerea şi vieţuirea lor şi despre toate bunătăţile ce le pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu ea cu dreaptă
judecată, 28, Filocalia 8, p. 89.
234
CALIST şi IGNATIE XANTHOPOL, Metoda şi regula foarte amănunţită, care are mărturiile sfinţilor şi poate fi
întrebuinţată, cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ca-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, sau despre purtarea,
petrecerea şi vieţuirea lor şi despre toate bunătăţile ce le pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu ea cu dreaptă
judecată, 66, Filocalia 8, p. 168.
235
pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu ea cu dreaptă judecată, Filocalia 8, p. 97.
236
237
238
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 16”, la: CALIST CATAFYGIOTUL, Cele ce s-au păstrat din capetele
preaînalte şi de dreaptă judecată (silogistice) despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, Filocalia 8, p. 473.
61
sensul ei duhovnicesc, înalt, se dobândeşte prin stăruinţă şi osteneală, prin luptă şi renunţare. Ea se
lucrează permanent.239
Omul, pentru a fi cu adevărat liber, are nevoie de ajutorul permanent al lui Dumnezeu.
Închizându-se în sine şi neraportându-se la voinţa lui Dumnezeu, el are impresia că tot ceea ce doreşte
şi săvârşeşte este bun şi că îi dă posibilitatea să-şi manifeste şi dezvolte propria libertate. Este o
libertate prost înţeleasă care nu are nimic în comun cu libertatea adevărată. Numai Dumnezeu, prin
voinţa, lucrarea şi prezenţa Sa, poate să producă în sufletul omului acea luminare profundă care să-l
ajute pe acesta să descopere şi să înţeleagă libertatea ca realitate viabilă: „Omul nu poate face cele
ale omului, pentru că nu se poate elibera de puterile vrăjmaşului fără ajutorul lui Dumnezeu. El nici
nu ştie ce-i este de folos fără lumina lui Dumnezeu. De aceea, voia omului în ea însăşi nu ştie ce are
de făcut spre folosul lui. De aceea se roagă omul lui Dumnezeu să-i descopere voia Lui, ca să ştie ce
să facă în interesul său. Omul nu cunoaşte prin el însuşi nici răutatea, că e de la diavolul şi că e răutate.
El crede, în mândria lui, că tot ce voieşte el, supunându-se ispitelor egoiste, este bun”.240
Libertatea sau robia sufletească sunt cele două stări pe care le creează liberul arbitru. Nu firea
sau vreun factor intern sau extern sunt cei care condiţionează persoana umană către o stare sau alta,
ci aceasta singură, prin liberul arbitru, decide modul în care-şi trăieşte viaţa.241 Libertatea de alegere
a omului este oscilantă, de aceea cultivarea acesteia în bine necesită o atentă preocupare
duhovnicească.242
Omul doreşte, alege şi decide. Liberul arbitru îl face capabil să hotărască sensul şi modul în
care-şi desfăşoară existenţa, iar conlucrarea cu harul dumnezeiesc face ca liberul arbitru să fie
dezvoltat în perspectiva libertăţii. Prin sine însăşi, capacitatea de alegere deschide planul libertăţii,
iar prin harul dumnezeiesc libertatea se concretizează ca stare şi ca realitate duhovnicească: „Nimeni
dintre noi nu este în stare să biruiască cu de la sine putere uneltirile şi meşteşugirile celui viclean, ci
cu puterea nebiruită a lui Hristos. Deci în zadar s-au amăgit cei ce se mândresc, lăudându-se că au
desfiinţat păcatul prin nevoinţele săvârşite de ei şi prin voia lor liberă. Acesta nu poate fi desfiinţat
decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a şi fost omorât prin taina de pe cruce”.243
De libertatea de alegere depinde atât renunţarea omului la păcat, cât şi conlucrarea sa cu harul
dumnezeiesc. Harul, ca putere şi ca lucrare, se retrage din viaţa umană numai după ce persoana în
cauză devine necomunicantă şi nu mai consonează în niciun fel la impulsurile sfinţitoare ale
239
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 149-150”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori duhovniceşti, Filocalia
11, p. 108.
240
p. 133.
241
SF. IOAN DAMASCHIN, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filocalia 4, p. 219.
242
SF. GRIGORIE SINAITUL, Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte; şi să nu se ridice repede,
6, Filocalia 7, p. 230.
243
TEODOR AL EDESSEI, Una sută capete foarte folositoare, 68, Filocalia 4, p. 256.
62
acestuia.244 Păcatul este produsul voinţei libere a omului.245 Şi tot voinţa liberă este cea care naşte
patimile şi-l înrobeşte pe om.246
Hristos nu ne mântuieşte cu sila, ci numai în măsura în care noi înşine accedem la El, ne unim
cu El şi conlucrăm cu El în mod liber.247
Sf. Petru Damaschin spune că mântuirea este darul pe care Dumnezeu îl face omului în baza
libertăţii de alegere a acestuia. Cu alte cuvinte, Dumnezeu oferă mântuirea numai în măsura în care
omul o doreşte, o primeşte şi se bucură de ea.248 Astfel, Sf. Petru Damaschin afirmă că libertatea de
alegere care se aduce ca jertfă înaintea lui Dumnezeu primeşte ajutorul harului divin. În acest sens,
fiind întărită de puterea lui Dumnezeu, libertatea de alegere îşi orientează întreaga capacitate de
activare spre împlinirea binelui şi dobândirea libertăţii duhovniceşti.249 Libertatea de alegere stă la
baza împlinirii poruncilor dumnezeieşti şi a dobândirii virtuţilor. Fără existenţa liberului arbitru nu se
poate vorbi despre posibilitatea realizării vieţii duhovniceşti:250 „Pricinile gândurilor bune sunt
virtuţile; ale virtuţilor, poruncile; iar a lucrării acestora, voia liberă”.251
Libertatea de alegere se află la originea vieţii duhovniceşti şi a oricărei forme de împlinire a
binelui, nimic neputându-se realiza fără voinţa umană.252 Pe libertatea de alegere a omului se
fundamentează posibilitatea realizării vieţii duhovniceşti.253
De modul în care se manifestă libertatea de alegere a omului depinde atât starea de păcat, cât
şi cea de virtute, bine şi sfinţenie. Fără existenţa libertăţii, persoana umană nu poate împlini nici binele
şi nici păcatul: „Păcatul şi virtutea sunt stări totale ale fiinţei umane, care se modifică prin libertatea
omului. Acolo unde se neagă păcatul şi virtutea se neagă libertatea şi putinţa de schimbare în bine sau
în rău a firii omeneşti prin libertate, omul fiind considerat ca o bucată a naturii, în care se împlinesc
legile firii fără voia lui”.254
244
MARCU ASCETUL, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în 226 de capete, 59-61, Filocalia 1, p. 307.
245
EVAGRIE PONTICUL, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 20, Filocalia 1, p. 85.
246
SF. IOAN CASIAN, Către Episcopul Castor. Despre cele opt gânduri ale răutăţii, 3, Filocalia 1, p. 133; NIL ASCETUL,
Cuvânt ascetic foarte trebuincios şi folositor, 53, Filocalia 1, pp. 242-243.
247
despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, Filocalia 7, p. 546; SF. GRIGORIE PALAMA, 150
de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, 78,
Filocalia 7, p. 564.
248
249
250
ISIHIE SINAITUL, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, II, 62, Filocalia 4, p. 97.
251
TALASIE LIBIANUL, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, către Pavel presbiterul, III, 81, Filocalia
4, p. 34.
252
SF. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti, I, Filocalia 5, pp. 191, 203.
253
nevoinţe, Filocalia 9, p. 65; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 426”, la: SF. VARSANUFIE ŞI IOAN, Scrisori
duhovniceşti, Filocalia 11, p. 250
254
251.
63
Fiind definit ca duh şi libertate,255 omul este lăsat de Dumnezeu să se manifeste potrivit voinţei
sale.256 Dumnezeu respectă libertatea tuturor oamenilor, şi a celor buni şi a celor răi, şi tuturor le dă
posibilitatea să o manifeste aşa cum ei doresc,257 pentru a alege liberi, nesiliţi de nimeni, să se
desăvârşească prin sfinţenie şi să se întărească în libertate sau să se împotrivească libertăţii şi
sfinţeniei, tot în mod liber.
Atât răul, cât şi virtutea sunt opera libertăţii umane. De libertatea de alegere depinde modul
în care persoana îşi împlineşte sau îşi deformează propria existenţă.258 Nimeni nu obligă omul să
săvârşească binele sau răul, ci el singur, prin propria libertate, alege ce anume să împlinească, 259
deoarece virtuţile ţin de hotărârea liberă şi de libertatea de alegere a omului. 260
Pricina păcatului este chiar omul, voinţa sa liberă. Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, spune, în
acest sens, că prin voinţa proprie credinciosul dă putere gândurilor necurate asupra sa. Libertatea de
alegere a omului este cea care dă putere gândurilor necurate şi le „îndreptăţeşte” să stăpânească peste
suflet.261
Calitatea şi tăria libertăţii de voinţă a persoanei umane sunt încercate prin modul în care se
răspunde ispitei şi atacurilor diavoleşti de tot felul.262
4. Concluzii
Libertatea de alegere este o calitate specială a persoanei umane, o caracteristică esenţială prin
care aceasta se desfăşoară şi se manifestă ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Capacitatea de
alegere se fundamentează pe multitudinea de atribute prin care omul se defineşte ca persoană, ca
subiect raţional, liber şi capabil de a emite decizii. Libertatea este darul ontologic cu care Dumnezeu
a înzestrat pe om tocmai pentru ca acesta să poată dispune de existenţa primită aşa cum el gândeşte,
doreşte şi alege. Nimeni nu-l forţează în vreun fel. El este propriul stăpân al existenţei şi al libertăţii
255
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 153”, la: AVVA DOROTEI, Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a
părăsit mânăstirea Avvei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avvei Ioan,
„Proorocul”, şi după tăcerea desăvârşită a Avvei Varsanufie, Filocalia 9, p. 694.
256
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 194”, la: AVVA DOROTEI, Către unii care trăiau în chilie, Filocalia 9, p.
724.
257
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 84”, la: AVVA DOROTEI, Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a
părăsit mânăstirea Avvei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avvei Ioan,
„Proorocul”, şi după tăcerea desăvârşită a Avvei Varsanufie, Filocalia 9, p. 638.
258
259
260
SF. GRIGORIE SINAITUL, Cuvinte foarte folositoare în acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre
porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune, 87-
88, Filocalia 7, pp. 148-149.
261
TEOLIPT, MITROPOLITUL FILADELFIEI, Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti, Filocalia 7, p. 79.
262
SF. GRIGORIE SINAITUL, Cuvinte foarte folositoare în acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre
porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune, 75,
64
primite şi nu poate fi înrobit niciodată de vreun factor extern. Doar el singur este factorul care
contează cu adevărat în acţiunea decizională pe care o adoptă.
Raportată la consecinţele pe care este capabilă să le producă sau să le provoace, libertatea de
alegere conferă persoanei umane, în acelaşi timp, atât o demnitate cu totul şi cu totul aparte, cât şi o
responsabilitate de aceeaşi valoare şi măsură. Demnitatea presupune cinstea şi încrederea pe care
Dumnezeu le investeşte în persoana umană prin înzestrarea acesteia cu libertatea de alegere, iar
responsabilitatea se referă la grija şi atenţia care-i revin persoanei faţă de ceea ce decide să
împlinească.
În concreteţea definirii sale, libertatea nu poate fi înţeleasă fără raportarea la demnitatea şi
responsabilitatea persoanei umane. În acest sens, se poate spune că dacă demnitatea asigură suportul
ontologic al libertăţii, responsabilitatea oferă cadrul dezvoltării normale a libertăţii.
Prin libertatea de alegere persoana umană este chemată să se înalţe mai presus de orice
tendinţă negativă şi de orice trăire păcătoasă. Pentru că este liberă, persoana umană este capabilă să
se decidă de una singură să aleagă comuniunea cu Dumnezeu şi să renunţe la robia păcatului şi a
morţii. Astfel, libertatea cultivată în bine se face născătoare de şi mai multă libertate şi de viaţă
veşnică. Libertatea de alegere deschide posibilitatea libertăţii duhovniceşti, acelei stări harice în care,
prin prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, persoana umană se înalţă mai presus de orice posibilitate de
înrobire sufletească. Tocmai de aceea, în limbaj filocalic, libertatea, în starea ei cea mai curată, este
echivalentă cu nepătimirea.
În raport cu libertatea umană, Dumnezeu se prezintă ca Singurul care o susţine cu adevărat şi-
i asigură potenţialitatea şi posibilitatea manifestării. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertatea prin
creaţie, şi tot El l-a chemat pe acesta la libertatea cea împreună cu Sine. Doar Dumnezeu este liber cu
adevărat şi doar El poate asigura libertatea cea adevărată. Tocmai de aceea, El nu forţează niciodată
persoana umană în niciun fel, ci o aşteaptă pe aceasta să decidă ceea ce doreşte. Cel ce alege să fie în
comuniune cu Dumnezeu este ajutat să se întărească în libertate şi să se înalţe mai presus de orice
condiţionalitate, robie sau strâmtorare, iar cel care se îndepărtează şi-L refuză pe Dumnezeu este lăsat
să-şi trăiască în mod „liber” robia şi starea de mortalitate. În acest sens, libertatea presupune un mare
dar şi o mare responsabilitate, deoarece de felul în care aceasta este activată depinde întreaga viaţă a
persoanei umane.
65
V. LIBERTATEA, CA PROCES CONTINUU DE CONCRETIZARE ȘI DE
ÎMPLINIRE POTRIVIT SPIRITUALITĂȚII FILOCALICE
1. Introducere
În viziunea Spiritualității filocalice, persoanei umane îi revine responsabilitatea de a-și păstra
permanent voia liberă și nelegată de poftele și grijile lumești. Adevărata înțelepciune a omului constă,
potrivit Sf. Antonie cel Mare, în întărirea voinței în libertatea primită de la Dumnezeu prin creație, ci
nu în renunțarea la aceasta în favoarea lucrurilor trecătoare și inutile.263 Liber cu adevărat este doar
omul care nu se supune patimilor.264
Pentru Sf. Antonie cel Mare, libertatea de voință nu se reduce la o simplă capacitate de alegere
între ceea ce este bine și ceea ce este rău, ci presupune posibilitatea de transcendere către ceea ce este
superior. Acest dar ontologic cu care este înzestrat omul este valorificat cu adevărat numai în măsura
în care este utilizat în cultivarea binelui și în creșterea în virtute.265
Libertatea se dobândește numai în măsura în care fiecare persoană dorește să fie liberă și
începe să lucreze cu toată capacitatea spre împlinirea acestui deziderat. Nici Dumnezeu și nici
altcineva nu poată să ne facă liberi dacă noi nu dorim acest lucru. Libertatea duhovnicească se
lucrează numai plecându-se de la libertatea de alegere. În mâinile fiecărei persoane stă propria-i
libertate, iar Dumnezeu ne face liberi numai în măsura în care găsește în noi deschiderea spre libertate:
„Fără voia ta, nici Dumnezeu nu te poate face liber. Nu putem fi liberi unul fără altul. Ne condiționăm
în libertate, precum ne condiționăm prin dependență unul de altul. Ne dăruim libertatea, așa cum ne
impunem robia, și ultimul izvor al libertății noastre e Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne-a creat astfel, că
nu putem primi libertatea de la El și unul de la altul fără voia noastră de-a ne face liberi unul pe altul.
Nu ne poate elibera Dumnezeu de patimă, dacă nu vrem să ne eliberăm și noi. Nu-mi poate dărui nici
altul libertatea de patima împotriva lui, dacă nu voiesc și eu să mă eliberez. Eliberarea de patimi, pe
care ne-o dăruim unii altora, e condiția ca să fim eliberați și de Dumnezeu. Dumnezeu ne eliberează
deodată pe amândoi, când ne-am eliberat reciproc unul pe altul”.266
263
SF. ANTONIE CEL MARE, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete, 37,
Filocalia 1, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 20.
264
Filocalia 1, p. 24; NIL ASCETUL, Cuvânt ascetic foarte trebuincios și folositor, 1, Filocalia 1, p. 189.
265
Filocalia 1, pp. 34-35.
266
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 391”, la: SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia 12,
trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2017, p. 265.
66
Sf. Marcu Ascetul vorbește despre o stare a libertății, o odihnă în libertate pe care o produce
virtutea și adevărul: „Legea libertății învață tot adevărul. Mulți o știu aceasta prin cunoștință; însă
puțini o înțeleg, pentru că înțelegerea e totdeauna în proporție cu împlinirea poruncilor ei”.267
Odată obținut darul libertății duhovnicești, este datoria persoanei umane ca, prin împlinirea
poruncilor dumnezeiești, să se străduiască permanent să-l păstreze: „Să nu primim iarăși de bunăvoie
jugul robiei, ci să ținem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci pe măsura
împlinirii lor aflăm tot adevărul, precum trebuie să știm limpede că pe măsura neîmplinirii lor stăm
sub puterea păcatului”.268
Libertatea necultivată în bine duce la nașterea gândurilor necurate și a multor feluri de
păcate.269 În viziunea Părinților filocalici, libertatea, în forma ei cea mai înaltă, este de factură
duhovnicească. În acest sens, Sf. Antonie cel Mare afirmă că liber cu adevărat nu este cel care nu
cunoaște vreo constrângere de ordin social, ci numai cel care s-a făcut pe sine liber prin lucrare, cel
ce s-a ridicat mai presus de orice formă de înrobire pe care poate să o producă păcatul. Libertatea este
rezultatul lucrării duhovnicești, prin care, prin renunțarea la viața pătimașă și plină de răutăți, omul
câștigă demnitatea propriei vieți: „Să socotești liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei
liberi după viață și după deprinderi. Nu se cade să numești liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care
sunt răi și desfrânați, căci aceștia sunt robi patimilor trupești. Liber și fericit este numai sufletul fără
prihană și izbăvit de cele vremelnice”.270
2. Patima ca stare de robie a persoanei umane

Concepția tuturor Părinților filocalici este că patimile privează firea umană de libertatea
propriei mișcări.271 Acestea tiranizează sufletul și trupul omului și pe ambele le ține în robie. 272 Prin
acceptarea propunerilor diavolului, omul decade din statutul de stăpânitor al creației și de ființă
rațională. El își pierde libertatea și ajunge mai prejos de cele pe care le avea în stăpânire: „Creat ca
persoană, stăpân peste lucruri, omul e ispitit de satana să devină mai prejos de lucruri, supunându-se
lor, și prin ele lui. Fapta lui satana a constat în coborârea noastră ca persoane la treapta de obiecte
supuse obiectelor și duse spre lipsa de libertate ca și acelea; spre lipsa de libertate și spre stricăciunea
trupului ca și obiectele, dar și spre o răutate vie asemenea celei a lui satana”.273
267
MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 30, Filocalia 1, p. 282.
268
MARCU ASCETUL, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, Filocalia 1, pp. 330-331.
269
MARCU ASCETUL, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, în 226 de capete, 190, Filocalia 1, p. 323.
270
Filocalia 1, p. 17.
271
despre fire și despre cunoștință, Filocalia 6, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011, p. 324.
272
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 de capete teologice și practice, I, 77, Filocalia 6, p. 48.
273
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 468”, la: SF. GRIGORIE PALAMA, 150 de capete despre cunoștința naturală,
despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire, Filocalia 7, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 534.
67
Patima, prin stăpânirea ei nefirească și plină de răutate, duce la pierderea libertății persoanei.
Avva Dorotei spune că persoana umană își păstrează libertatea doar dacă nu-și împropriază patimile
și păcatele. Chiar și în timpul în care gândurile necurate își încep atacul, amintește acest părinte
filocalic, persoana este liberă. Libertatea se păstrează și se dezvoltă atât timp cât omul, deschizându-
se ajutorului lui Dumnezeu, respinge patimile și luptă împotriva acestora cu toată forța sa.274 Însoțirea
cu patimile produce robia sufletului și a trupului: „Înainte de a pune cineva în lucrare patima lui, chiar
de vor porni gândurile la luptă împotriva lui, este încă în cetatea lui, este încă liber și are și pe
Dumnezeu ca ajutor. Deci de se va smeri lui Dumnezeu și va purta jugul necazului și al încercării cu
mulțumire și va lupta puțin, ajutorul lui Dumnezeu îl va scăpa pe el. Dar de va fugi de osteneală și va
coborî la dulcea pătimire a trupului, va fi dus de silă și de nevoie în pământul asirienilor și va robi
acela fără să vrea”.275
Patimile imobilizează sufletul și nu mai lasă persoana umană să acționeze în conformitate cu
realitatea. Prin acțiunea lor distructivă, ele pun stăpânire pe toate elementele sufletești și trupești ale
omului și-l închid pe acesta în mormântul neștiinței și al nonsensului. Tocmai de aceea, lupta
împotriva patimilor este o luptă pentru libertate și viață, nepătimirea fiind identică cu libertatea.276
Răutatea, păcatul și patima nu pot să producă și să susțină libertatea umană. Patima, prin
definiție, este împotriva persoanei și a libertății. Ea presupune tocmai „folosirea libertății contrar
firii”.277 Este o deformare a libertății de alegere. Aceasta nu mai este ghidată spre dezvoltarea
persoanei și atingerea unei stări superioare de libertate, ci este lăsată la voia întâmplării. Este o
libertate neliberă care nu mai slujește persoanei, ci patimilor și dorințelor josnice: „Nu te socoti deci
pe tine nepătimitor (fără patimi), câtă vreme te convinge pe tine păcatul. Cel căruia i s-a dat libertate
nu se gândește în sine că cele pe care le face sunt contrare firii. Nu te socoti pe tine liber, câtă vreme
mânii pe Stăpânul tău. Căci nu-ți vine libertatea câtă vreme inima ta poftește ceva din cele ale
lumii”.278
Pentru Sf. Petru Damaschin, ca de altfel pentru toți Părinții filocalici și pentru întreaga
Spiritualitate Ortodoxă, omul ajunge să-și activeze libertatea în mod autentic doar atunci când
274
Vezi și: PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 703”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea
despre nevoințe, Filocalia 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 384.
275
AVVA DOROTEI, Felurite învățături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avvei Serid și a întemeiat cu
ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avvei Ioan, „Proorocul”, și după tăcerea desăvârșită a Avvei
Varsanufie, XIII, 6, Filocalia 9, p. 700.
276
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 30”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre
nevoințe, Filocalia 9, pp. 68-69; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 98”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara
dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, Filocalia 9, p. 102; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 151”, la:
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, Filocalia 9, p. 134; PR. PROF. DR. DUMITRU
STĂNILOAE, „nota 258”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, Filocalia 9, p.
185; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 456”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea
despre nevoințe, Filocalia 9, p. 272.
277
p. 147.
278
SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci și nouă de cuvinte, XV, 1, Filocalia 12, p. 147.
68
împlinește în sine voia lui Dumnezeu. Dorințele pătimașe, interesele ascunse și dezordinea produsă
de păcat la nivel sufletesc și trupesc nu lasă persoana umană să-și cultive liberul arbitru în sens creativ,
și de aceea este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu, ca Cel care este mai presus de
orice condiționalitate, mărginire și inferioritate poate atrage persoana umană spre desăvârșirea sa. O
libertate cultivată prin nevoință, rugăciune și tăierea voii ajunge să se împărtășească de bine și să se
plaseze mai presus de orice robie.279
Libertatea duhovnicească este un proces continuu care se realizează și se concretizează pe
măsura eliberării de patimi și dobândirea virtuților.280
Eliberarea de patimi este echivalentă, pentru Sf. Grigorie Sinaitul, cu odihna duhovnicească
în Dumnezeu. Firea umană nu mai este epuizată de păcat, stricăciune și moarte, ci își găsește liniștea
prin eliberarea de patimi.281
3. Deschiderea persoanei umane către libertate prin despătimire

În Spiritualitatea filocalică se subliniază în mod constant importanța pe care curățirea de
patimi o are în viața duhovnicească. În acest sens, Părinții filocalici susțin că libertatea poate fi
întâlnită numai după momentul „eliberării de patimi”: „Cel ce și-a eliberat mădularele sale din robia
patimilor și le-a înfățișat spre slujirea dreptății s-a apropiat de sfințirea întru Duhul Sfânt, ridicându-
se peste legea trupului. Și aceasta nu-l va mai stăpâni prin păcat, odată ce se odihnește în libertatea și
în legea Duhului”.282
Libertatea nu constă în săvârșirea patimilor, ci în nepătimire. Nepătimirea are în sine întreg
binele, toată virtutea și iubirea. Ea este cea care descrie starea de comuniune a omului cu Dumnezeu,
odihna omului în Dumnezeu. Prin nepătimire, omul este liber în Dumnezeu Cel liber, în totala
libertate a iubirii și a veșniciei: „În patimi, dorești cu pasiune ceva, ești supus lor; nu ai liniște, nu ești
liber. În nepătimire este libertate; ea este iubirea desăvârșită, căci iubirea are în ea toată libertatea.
Dumnezeu nu are nicio patimă, căci nu e supus la nimic și nu este mărginit de ceva”.283
279
SF. PETRU DAMASCHIN, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2011, pp. 181-185; SF. SIMEON METAFRASTUL, Parafrază în 150 de capete la cele 50 de cuvinte ale Sf. Macarie
Egipteanul, 145, Filocalia 5, p. 439.
280
5, p. 345; SF. SIMEON METAFRASTUL, Parafrază în 150 de capete la cele 50 de cuvinte ale Sf. Macarie Egipteanul, 95,
281
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 164”, la: SF. GRIGORIE SINAITUL, Despre felul cum trebuie să șadă la
rugăciune cel ce se liniștește; și să nu se ridice repede, Filocalia 7, p. 227.
282
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, III, 75, Filocalia 6, pp.
389-390.
283
p. 243.
69
Patima duce omul la robie,284 iar adevărata libertate constă tocmai în eliberarea de aceasta.285
Fără curățirea de patimi, de gândurile, faptele și trăirile păcătoase nu se poate vorbi de libertate.
Libertatea este o realitate vie care prinde contur și se dezvoltă doar în contextul luptei ascetice, al
curăției și al desăvârșirii.
Libertatea se obține pe măsura eliberării de patimi. Ea coincide procesului duhovnicesc al
despătimirii, al dobândirii virtuților și al îndumnezeirii. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre o
adâncire în libertate, care se realizează pe măsura înduhovnicirii persoanei umane.286
Altfel spus, intensitatea libertății duhovnicești este direct proporțională cu gradul de
desăvârșire atins: „Precum zăpada nu va naște flacără, sau apa foc, sau spinul smochină, așa nu se va
libera inima niciunui om de gânduri, de cuvinte și de fapte drăcești, dacă n-a curățit cele din lăuntru,
n-a unit trezvia cu rugăciunea lui Iisus, n-a ajuns la smerenie și la liniște sufletească și nu s-a sârguit
pe acest drum cu râvnă multă. Sufletul fără atenție va fi în chip necesar sterp de tot gândul bun și
desăvârșit, ca un catâr neroditor. În el nu este înțelegerea prudenței duhovnicești. Căci numai dulcele
și bun nume al lui Iisus aduce cu adevărat pace sufletului și golire de gândurile pătimașe”.287
Omul păcătos, oricât de mult ar crede că poate face ceea ce voiește, nu este niciodată liber.
Cu cât încearcă să abuzeze de fire pentru a-și dovedi autoritatea, cu atât mai mult își dă seama de
condiționările și limitările la care este supus de păcat și de materialitate.288
La rândul său, omul duhovnicesc, chiar dacă se supune și el condiționărilor și limitărilor
trupești, întrucât are un trup care-l circumscrie într-un timp și într-un spațiu concrete, totuși existența
sa se plasează în dimensiunea realității dumnezeiești. Este o existență liberă care se împărtășește de
bucuria infinită a comuniunii cu Dumnezeu: „Cel ce nu va dobândi viața dumnezeiască curată, cea
nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viața născută care îi va circumscrie
existența sau i-o va mărgini, iar nu viața nenăscută și liberă de toată situarea în spațiu și de toată
mișcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă, și de aceea nici circumscrisă. Căci viața dumnezeiască și
neînțeleasă, deși dă bucurie celor ce se împărtășesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne
pururea necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire
infinită”.289
284
TALASIE LIBIANUL, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, către Pavel presbiterul, II, 15, Filocalia
4, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2010, p. 20.
285
TALASIE LIBIANUL, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, către Pavel presbiterul, II, 33, Filocalia
4, p. 21.
286
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 66”, la: SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Cele două sute de capete despre
cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, I, 53, Filocalia 2, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 175; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 69”, la: SF. MAXIM
MĂRTURISITORUL, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu,
I, 56, Filocalia 2, p. 177; SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia 2, p. 309.
287
ISIHIE SINAITUL, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute, II, 20, Filocalia 4, p. 86.
288
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
IBMBOR, București, 2009, p. 392.
289
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 61, scolia 18, Filocalia 3, pp. 394-395.
70
Prin Hristos credinciosul își eliberează întreaga ființă din robia patimii și a mortalității și se
plasează mai presus de orice contrarietate a păcatului. Prezența și lucrarea lui Hristos în sufletul
credinciosului sunt cele care-l ajută pe acesta să se descopere, să se definească și să se manifeste ca
ființă creată după chipul lui Dumnezeu și să dorească, în mod liber, a se împlini ca ființă după
asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, prin unirea cu Hristos, așa cum în mod admirabil subliniază Sf.
Maxim Mărturisitorul, persoana umană se împărtășește de adevărata libertate, în sensul că prin
Hristos omul se eliberează de orice formă păcătoasă, primește capacitatea de a se manifesta în chip
liber și se bucură de libertatea cea mai presus de fire a comuniunii cu Dumnezeu: „Cel ce a ajuns să
trăiască, să se miște și să fie în Hristos s-a eliberat de apariția năprasnică a dispozițiilor neegale,
nemaipurtând în el, ca pe un bărbat și o femeie, afecțiunile opuse ale acestor patimi, prin care rațiunea
e robită, fiind denaturată de schimbările lor nestatornice. Căci în rațiunea nerobită de aceste afecțiuni
el are zugrăvită măreția chipului dumnezeiesc, care înduplecă sufletul să se prefacă prin hotărârea
liberă a voii sale, spre a deveni după asemănarea dumnezeiască, și să se facă lăcaș atotstrălucit al
marii Împărății, care subzistă ființial cu Dumnezeu și Tatăl tuturor, adică al Duhului Sfânt”.290
Prin Hristos și prin voința personală, credinciosul poate să ajungă la libertatea autentică, adică
libertatea față de păcat și de mortalitatea patimii.291 Este vorba despre un adevărat sinergism prin care
capacitatea umană de alegere se dedică voinței dumnezeiești și se lasă luminată de aceasta. În acest
sens, la nivelul ființei umane, se produce o armonizare între voință, rațiune și mișcare, iar persoana
respectivă se împărtășește de libertatea harului dumnezeiesc: „Este vădit că înclinarea voii unindu-se
cu rațiunea firii, alegerea liberă a celor ce au ajuns la această stare nu va mai fi potrivnică lui
Dumnezeu. Căci nu se poate cugeta nimic contrar rațiunii firii, care este atât lege naturală, cât și lege
dumnezeiască, atunci când rațiunea a câștigat mișcarea voii ca să lucreze potrivit cu ea. Și dacă nu
este nimic contrar în rațiunea firii, cu drept cuvânt înclinarea voii mișcându-se în armonie cu rațiunea
firii, va avea în toate lucrarea sa în armonie cu Dumnezeu. Iar lucrarea aceasta înseamnă o dispoziție
activă, străbătută de harul Celui bun prin fire, spre săvârșirea virtuții”.292
Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre o eliberare completă a omului de patimi. El dă o
serie de amănunte foarte importante pentru viața duhovnicească și arată că eliberarea de patimi nu se
referă doar la suflet sau doar la trup, ci presupune o angajare totală a întregii ființe și structuri
ontologice a persoanei umane în acest demers. Astfel, prin renunțarea sufletului la afecțiunea
păcătoasă, ridicarea minții mai presus de tentațiile simțirii, angajarea trupului în cultivarea și
290
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia 2, pp. 320-321.
291
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului
lui Dumnezeu, II, 84, Filocalia 2, pp. 239-240.
292
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia 2, p. 334.
71
deprinderea virtuților și deschiderea simțirii față de cunoașterea celor dumnezeiești, persoana umană
se plasează în procesul tainic al libertății duhovnicești.293
Procesul de despătimire și de câștigare a libertății duhovnicești nu are în vedere doar
renunțarea la păcat, ci presupune o amplă analiză de curățire a firii, în cele mai mici amănunte ale ei,
de tot ceea ce este negativ. Astfel, se au în vedere gândurile necurate care produc tot felul de aduceri
aminte, adică o curățire a subconștientului de elementele negative.294
Sufletul eliberat de patimi conștientizează importanța vieții și începe să o caute cu ardoare.
Secătuit și pustiit de patimi, sufletul trăiește acum marea taină a descoperirii necesității raportării la
Dumnezeu, Singurul care poate, de fapt, să împlinească aspirațiile sale cele mai profunde.295
Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că modul cel mai simplu de eliberare de rău, patimă și păcat
este oferit de iubire. Dacă sursa întregii răutăți este văzută de acest Sfânt Părinte în iubirea păcătoasă
a omului de sine (φιλαυτία), izbăvirea din robia morții și a păcatului se produce prin renunțarea la
egoism și la atașarea pătimașe față de creație și de elementele acesteia.296
4. Virtutea – fundamentul și viața libertății duhovnicești

Prin virtute, omul se înalță mai presus de orice stăpânire a patimilor. Virtutea redă firii
libertatea cea adevărată și o ajută să se împlinească, să se desăvârșească și să ajungă la frumusețea
îndumnezeirii.297 Sf. Maxim Mărturisitorul spune că cei cu adevărat sfinți au ajuns să cunoască o
eliberare desăvârșită de orice tendință păcătoasă pe care simțurile ar putea să o producă.298
Începutul eliberării de patimi se realizează prin ostenelile duhovnicești. Asceza este cea care
plasează persoana umană mai presus de orice robie păcătoasă, ajutând-o, în același timp, să
conștientizeze frumusețea adevăratei libertăți pe care o oferă doar comuniunea cu Dumnezeu.
Libertatea duhovnicească este starea normală în care persoana umană este chemată să se păstreze, iar
ostenelile, poruncile dumnezeiești și contemplarea sunt darurile cu care Dumnezeu a înzestrat pe
fiecare om în vederea realizării acestui deziderat.299 Lupta împotriva patimilor și a întregii robii a
răutății, atât la nivel sufletesc, cât și în plan material, devine posibilă, are sens și finalitate doar în
293
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3, p. 25. Vezi și: PR. PROF. DR. DUMITRU
STĂNILOAE, „Cuvânt înainte”, la: SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3, pp. 17-19.
294
295
296
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3, p. 39.
297
298
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 55, Filocalia 3, p. 330; SF. MAXIM MĂRTURISITORUL,
Răspunsuri către Talasie, 56, Filocalia 3, p. 333.
299
72
măsura în care mintea începe a se elibera și a se curății de gândurile răutății și de tot ce este pătimaș
și păcătos.300
Virtutea eliberează omul de preocuparea pătimașe față de lucrurile materiale și-l face să
conștientizeze valoarea inestimabilă a realității dumnezeiești.301
Omul devine al său însuși și al lui Dumnezeu, adică liber de orice mărginire, condiționalitate
și robie, de orice fel ar fi acestea, atunci când renunță la obsesiile sale păcătoase. Doar atunci el este
capabil de decizii raționale și de iubire adevărată. În acest sens, în dimensiunea realităților
duhovnicești de care se împărtășește, credinciosul își trăiește existența în conformitate cu propria fire
și cu voința lui Dumnezeu, adică în gradul cel mai înalt de libertate: „Sufletul care a scăpat de obsesia
lucrurilor și s-a predat lui Dumnezeu și-a dobândit libertatea. El e deci al său însuși, fiind în același
timp al lui Dumnezeu. Căci din libertatea iubirii lui Dumnezeu îi curge libertatea iubirii sale față de
Dumnezeu, după al Cărui chip infinit este și el indefinit. El îl iubește pe Dumnezeu nesilit, ci în
pornirea spontană și fericită de a depăși formele mărginite pe care le ia prin lucruri, ca să revină la
starea sa proprie, la starea conformă firii sale. Prin iubirea sa răspunde iubirii cuceritoare a lui
Dumnezeu, Care nu vrea să-l mărginească, precum nici sufletul nu vrea să se mărginească. În
întâlnirea aceasta a celor două iubiri nu e nimic silnic”.302
Virtuțile sunt cele care cultivă, asigură și dezvoltă libertatea persoanei umane,303 iar patimile,
în mod contrar, o duc la robie și iraționalitate.304 Tocmai de aceea, pentru Părinții filocalici libertatea
adevărată este proprie doar celor care s-au eliberat de patimi. Astfel, libertatea este definită drept
eliberare de patimi.305
300
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 49, Filocalia 3, p. 217; SF. MAXIM MĂRTURISITORUL,
Răspunsuri către Talasie, 49, scolia 9, Filocalia 3, p. 230; SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 55,
301
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 286”, la: SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântări morale, I, 12, Filocalia 6,
p. 190.
302
despre fire și despre cunoștință, Filocalia 6, p. 251.
303
304
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, III, 23-24, Filocalia 6,
pp. 356-357.
305
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, I, 33, Filocalia 6, p.
255; CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, I, 69, Filocalia 6, p.
273; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 452”, la: CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire,
despre fire și despre cunoștință, Filocalia 6, p. 316; CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre
fire și despre cunoștință, II, 64-65, Filocalia 6, p. 323; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „notele 97-98”, la: SF.
GRIGORIE SINAITUL, Cuvinte foarte folositoare în acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci,
dogme, amenințări și făgăduințe, ba și despre gânduri, patimi și virtuți; apoi despre liniștire și rugăciune, Filocalia 7,
pp. 160-161; SF. GRIGORIE SINAITUL, Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire și rugăciune, despre semnele harului
și ale amăgirii; apoi despre deosebirea dintre căldură și lucrare; și că fără povățuitor ușor vine amăgirea, 5, Filocalia
7, p. 197; SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre
rugăciune, 6, Filocalia 7, p. 275; SF. GRIGORIE PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al doilea din cele
din urmă. Despre rugăciune, 24, Filocalia 7, p. 306.
73
Potrivit Părinților filocalici, libertatea duhovnicească aparține doar celor care sunt străini de
patimi și de grijile păcătoase.306 Pentru Cuv. Nichita Stithatul libertatea se identifică cu nepătimirea
sufletului.307
La libertatea duhovnicească se ajunge prin multă stăruință și nevoință. Harul dumnezeiesc
este cel care întărește voința umană și o ajută să se înalțe și să se mențină în sfera libertății
duhovnicești. În acest context, este clar că fără o conlucrare permanentă între libertatea de alegere a
omului și harul dumnezeiesc nu poate să devină posibilă libertatea duhovnicească: „Căci precum cei
războiți de multe patimi sufletești și trupești, dacă le rabdă și nu renunță la libertate, din negrijă, nici
nu deznădăjduiesc, se încununează, așa și cel ce a aflat nepătimirea cu eliberarea și ușurarea ei, cade
degrabă dacă nu dă pururea mulțumită, prin aceea că nu judecă pe nimeni”;308 sau: „Căci nici un folos
nu vine, zice Gură de Aur, din lucrarea omului, fără înrâurirea de sus. Dar nici înrâurirea de sus nu
vine peste cel ce nu o primește în chip liber. De amândouă avem trebuință: și de lucrarea
dumnezeiască și de cea omenească; și de făptuire și de cunoștință; și de temere și de nădejde; și de
plâns și de mângâiere; și de frică și de smerenie; și de dreaptă socoteală și de dragoste”.309
Starea de libertate duhovnicească se dobândește prin multă stăruință și nevoință. Dorința de
libertate, dacă nu este întărită prin fuga de păcate, predarea lui Dumnezeu, înfrânare, osteneală
sufletească și trupească, poate fi foarte ușor înăbușită și pierdută. Este o adevărată luptă
duhovnicească prin care credinciosul se eliberează de tot ceea ce-l stăpânea, de tot ceea ce până în
acel moment i se părea normal, necesar și de valoare. Este o renunțare la tipul perfid de gândire și de
percepere a realităților, o tăiere a voinței bolnave și pătimașe, o abandonare a unui mod de viață
pervers, fantasmagoric și inutil. Efortul omului și ajutorul lui Dumnezeu fac ca tot ceea ce părea
imposibil să devină posibil, ca robia produsă de patimi să fie înlocuită de darul libertății
dumnezeiești.310
Poruncile dumnezeiești sunt porunci ale libertății, deoarece în ele este prezent Hristos. Prin
acestea, Hristos realizează extinderea Sa providențială în viața umană, prin care face posibilă și
atracția voinței, mișcării și a întregii ființe umane spre conformarea cu voința dumnezeiască:
„«Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coți, iar lățimea ei, de zece coți». Căci Hristos, ca Dumnezeu
și Cuvântul, Se lărgește progresiv sub chipul Providenței până la zece coți, adică în cele zece porunci
306
TEODOR AL EDESSEI, Cuvânt despre contemplație, Filocalia 4, p. 275; TEOGNOST, Despre făptuire, contemplație și
preoție, 64, Filocalia 4, p. 309; ILIE ECDICUL, Culegere din sentințele înțelepților strădalnici, I. Capete morale, 73,
Filocalia 4, pp. 333-334; ILIE ECDICUL, Culegere din sentințele înțelepților strădalnici, IV. Capete despre făptuire și
contemplație, 169, Filocalia 4, p. 351.
307
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, I, 1, Filocalia 6, p.
238.
308
SF. PETRU DAMASCHIN, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, p. 158.
309
SF. PETRU DAMASCHIN, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, p. 168.
310
SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci și nouă de cuvinte, IV, 10-11, Filocalia 12, pp. 86-89; SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci
și nouă de cuvinte, XVII, 1, Filocalia 12, pp. 174-175; SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci și nouă de cuvinte, XXV, 1,
74
dumnezeiești ale vieții active. Căci în zece porunci Se lărgește Cuvântul lui Dumnezeu, prin care
legiferând împlinirea celor ce trebuie făcute și reținerea de la cele ce nu trebuie făcute, a îmbrățișat
toată mișcarea voii libere a celor providențiați”.311
Libertatea duhovnicească, în treapta ei cea mai înaltă pe care o cunoaște în starea de
nepătimire, își asigură stabilitatea și își desfășoară activitatea prin binele pe care-l dorește și pe care-
l împlinește. Binele, adică virtutea în toate formele ei de manifestare, oferă libertății atât cadrul
autentic de dezvoltare, cât și garanția menținerii în starea de normalitate, prin nelăsarea acesteia să
renunțe la scopurile înalte și să decadă în robia răului și a păcatului.312
Libertatea își atinge punctul culminant în momentul în care persoana umană trăiește liber și
se simte liberă în comuniunea de iubire cu Dumnezeu Cel liber, Izvorul întregii libertăți.313
5. Libertatea duhovnicească este singura libertate adevărată

Gradul cel mai înalt al libertății este atins de persoana umană prin nepătimire. În această stare,
prin împărtășirea de vederile dumnezeiești, iluminarea Duhului Sfânt, interiorizarea virtuții,
dezrădăcinarea de atracțiile lumii și curăția minții, credinciosul devine liber314 cu adevărat: „Cel ce s-
a apropiat de hotarele nepătimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu și despre firile
lucrurilor, și înălțându-se de la frumusețea făpturilor, pe măsura curăției lui, spre Făcător, primește
revărsările de lumină ale Duhului. Și având păreri bune despre toți, cugetă pururea cele bune despre
toți. El îi vede pe toți sfinți și curați și rostește judecata cea dreaptă despre lucrurile dumnezeiești și
omenești. Nu iubește nimic din cele pământești ale lumii, atât de căutate de oameni. Dezbrăcat cu
mintea de simțirea a toată lumea, se înalță spre ceruri și spre Dumnezeu, curățit de tot noroiul și liber
de toată robia. El e dăruit întreg bunătăților lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai în
Duh, și vede frumusețea dumnezeiască și pătrunde în chip dumnezeiesc, într-o negrăită tăcere și
bucurie, în locurile dumnezeiești ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simțirile,
petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, deși se află în trup material”.315
Dar menținerea în această stare înaltă de libertate presupune un efort duhovnicesc deosebit,
concretizat prin lupta permanentă împotriva tuturor atacurilor ispitelor și patimilor.316
311
312
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, III, 91, Filocalia 6, p.
399.
313
314
„Liber de toată robia patimilor, a lăcomiei, a invidiei, a prejudecăților, care îl țin în planul lucrurilor mărginite și-l
mărginesc pe el însuși și-l închid în mărginirea lui. Numai scăpat de aceste mărginiri, el zboară în nesfârșitul dumnezeiesc”
(PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 408”, la: CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire,
despre fire și despre cunoștință, Filocalia 6, p. 285).
315
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, I, 90, Filocalia 6, pp.
284-285.
316
CUV. NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, II, 21, Filocalia 6, pp.
300-301.
75
În starea de nepătimire, libertatea duhovnicească apare ca o cunună de mare preț prin care
credinciosul își manifestă demnitatea împărătească de ființă teologică. Astfel, omul nu mai apare ca
unul care, prin liberul arbitru, abuzează de firea sa, ci ca cel care, prin nevoința duhovnicească și prin
sfințenie, ajunge să-și trăiască existența ca libertate: „E cununa eliberării de patimile înrobitoare, care-
l duc pe om unde vor fără voia lui. Aceasta e o adevărată coroană împărătească pentru om. El e
restabilit ca împărat peste lucruri și peste trup, ca împreună-împărat cu Hristos”.317
Libertatea duhovnicească apare la Sf. Simeon Noul Teolog ca un deziderat înalt care trebuie
să caracterizeze întreaga viață creștină. Evitarea robiei produse de patimi, păcate și gândurile rele, și
cultivarea contemplației, a rugăciunii318 și a nevoinței reprezintă metodele duhovnicești prin care
credinciosul se ține departe de orice înlănțuire pe care pot să o producă grijile vieții: „Nevoitorul
trebuie să se sârguiască să fie liber. El trebuie să se depărteze nu numai de faptele rele, ci și de gânduri
și de înțelesuri contrare și să petreacă pururea în cugetări folositoare de suflet și duhovnicești, ca
astfel să rămână fără griji pentru cele ale vieții pământești”.319
Eliberarea de robia grijilor vieții și a lucrurilor materiale este o preocupare care trebuie să
caracterizeze pe toți cei care se preocupă de viața duhovnicească.320 Grijile vieții înrobesc sufletul
nevoitorului și-l abat de la calea mântuirii. De aceea, numai cel care renunță la acestea se împărtășește
de darul inestimabil al libertății:321 „Cel ce are gândirea îngrijorată de lucrurile vieții nu este liber.
Căci e stăpânit și robit de grija acestora, fie că se îngrijește de acestea pentru sine, fie pentru alții. Iar
cel liber de acestea nu se îngrijește în chip lumesc nici pentru sine și nu se va îngriji nici pentru alții,
fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate acestea, nu va sta niciodată fără lucru și nu va
disprețui nici pe cei mai umiliți și mai mici, ci făcând toate în chip bineplăcut lui Dumnezeu, va
rămâne în toate neîngrijorat toată viața”.322
Omul duhovnicesc este liber cu adevărat, deoarece el nu se lasă stăpânit de nimic.323 Nici
grijile lumii acesteia, nici gândurile de slavă, nici avuția și nimic din ceea ce propun patimile nu poate
pune stăpânire peste mintea, sufletul și ființa omului duhovnicesc, întrucât acesta se raportează la
întreaga realitate creată ca la opera lui Dumnezeu: „A le avea ca ale lui Dumnezeu înseamnă a fi liber
față de ele, a le avea ca și cum nu le ai, a te împăca cu gândul că în orice clipă Dumnezeu poate să
317
318
„Rugăciunea este forța eliberatoare, prin întâlnirea efortului nostru de eliberare cu Persoana supremă, ca izvor a toată
puterea și libertatea” (PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 50”, la: SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 de capete
teologice și practice, Filocalia 6, p. 43.
319
320
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 de capete teologice și practice, I, 80, Filocalia 6, pp. 50-51; SF. SIMEON NOUL
TEOLOG, Cele 225 de capete teologice și practice, I, 82, Filocalia 6, p. 52.
321
CUV. NICHITA STITHATUL, Vederea duhovnicească a raiului, 57, Filocalia 6, p. 440.
322
323
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 70”, la: SF. PETRU DAMASCHIN, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, p.
56.
76
dispună altfel de ele, decât a ți le lăsa ție. «A fi» nu trebuie să se lase strâmtorat și împiedicat de «a
avea»”.324
În starea ei cea mai înaltă, libertatea duhovnicească presupune eliberarea de propria voință. În
această stare, voința umană nu mai conduce persoana spre satisfacerea dorințelor, ci se supune
acesteia în împlinirea virtuții. Tăierea voii, despre care vorbește întreaga Spiritualitate Ortodoxă,
presupune, în context filocalic, înălțarea persoanei mai presus de dorințele voinței. O voință lipsită de
coordonarea persoanei și care nu urmărește un scop superior poate foarte ușor să ducă pe cel în cauză
la robie. Prin căutarea și cultivarea patimii, voința devine propriul său persecutor și tiran, iar, în mod
contrar, prin renunțarea la capriciile pătimașe și prin forțarea permanentă de conformare cu voința lui
Dumnezeu, aceasta se plasează în sfera libertății duhovnicești: „Omul se poate robi și voii sale.
Libertatea sau spiritualitatea și-o menține omul voind mereu chiar împotriva voii sale, adică
nepredându-se o dată pentru totdeauna și în mod automat «voii» sale. E o condiție a libertății și a
creșterii spirituale să te contești mereu pe tine, în favoarea a ceea ce apare mereu mai înalt decât tine
și te cheamă mai sus decât unde ești tu”.325
Libertatea cea mai înaltă de care se poate învrednici persoana umană va fi cunoscută în viața
veșnică. În acea stare nu va mai exista stricăciunea, constrângerea și moartea, iar omul se va bucura
de comuniunea plină de iubire și libertate cu Dumnezeu.326
În viața veșnică, libertatea celui drept va cunoaște noi grade duhovnicești. Astfel, firea umană,
nemaifiind condiționată de timp, spațiu și de limitările materialității, va ajunge să se împărtășească
permanent de bunătățile dumnezeiești. Este libertatea fiilor lui Dumnezeu, care nu va mai putea
cunoaște niciun fel de înrobire: „Când deci vor ajunge la capăt timpurile și veacurile, al căror simbol
este săptămâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fără mijlocirea acelora fără de care nu este
nimic, adică fără locuri și timpuri, susținând El însuși, prin unirea adevărată cu făpturile, ființa celor
mântuiți, adică firea creată. Căci pe aceasta a închipuit-o prin numărul cinci nu numai din pricina
simțurilor sub care cade, ci și din pricina științei universale, care constă în îmbrățișarea prin cunoștința
fără greșeală a celor spirituale (inteligibile) și raționale, a ființelor sensibile, a viețuitoarelor și a
lucrurilor. Așadar, firea celor create va înceta odată de a mai sta în spațiu și de a se mai mișca în timp,
ridicându-se în cei mântuiți mai presus de cele care au fost făcute pentru ea, adică de loc și de timp,
prin unirea adevărată cu Dumnezeu, pentru care a fost făcută. Căci odată ce și-a făcut pe Dumnezeu
însuși, conform cu rațiunea Providenței, calitate proprie, prin decada poruncilor (arătându-și prin
324
58.
325
59.
326
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 249”, la: SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre
nevoințe, Filocalia 9, p. 180; PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, „nota 163”, la: SF. ISAIA PUSTNICUL, Douăzeci și nouă
de cuvinte, Filocalia 12, p. 148.
77
trăsături caracteristice împroprierea îndumnezeirii prin har), se va elibera de circumscrierea pe care
i-o dă starea în spațiu și mișcarea în timp, primind ca pe o stare (odihnă) pururea mobilă posesiunea
nemărginită a celor dumnezeiești, și ca pe o mișcare stătătoare, dorința nesăturată după ele”.327
Sf. Simeon Noul Teolog vorbește chiar și de o libertate a întregului cosmos, în sensul că la
sfârșitul veacurilor toată creația va fi eliberată de toată necurăția și nelegiuirea și va deveni întru-totul
duhovnicească și fără de păcat.328
6. Concluzii
Libertatea presupune, în același timp, atât darul lui Dumnezeu, cât și responsabilitatea
persoanei umane. Dumnezeu l-a creat pe om liber și dorește ca acesta să se mențină și să crească în
libertate. Însă, omul devine liber și se bucură cu adevărat de libertate numai în măsura în care dorește
acest lucru și acționează cu întreaga sa ființă pentru atingerea acestui scop. Astfel, în viziunea
spiritualității filocalice, libertatea apare ca un proces permanent de plasare a ființei umane mai presus
de orice constrângere păcătoasă și pătimașă și de atingere a stării de bine prin împlinirea virtuții și
comuniunea cu Dumnezeu, Binele suprem.
Patimile de tot felul și întreaga răutate îndepărtează persoana umană de ceea ce presupune de
fapt libertatea. Sub pretextul lipsei de condiționalitate și totală exprimare și manifestare, patimile pun
stăpânire peste întreaga ființă umană, atât peste suflet, cât și peste trup, ducând-o pe aceasta la o stare
de decadență și înrobire în care omul nu mai împlinește faptele libertății, ci ceea ce-i poruncește
egoismul, poftele și gândurile necurate.
Din perspectiva filocalică, persoana umană începe să se bucure de libertate numai în
momentul în care renunță la păcat și dorește cu ardoare să se elibereze de toată patima și răutatea.
Procesul de despătimire coincide, în acest sens, cu cel de dobândire a libertății. Prin viața
duhovnicească, persoana umană părăsește universul înrobitor al păcatului și al plăcerilor pătimașe
produse de egoism și se împărtășește de lucrarea lui Hristos, Cel care a eliberat întreaga fire umană
de toate constrângerile și de întreaga stăpânire a morții și a păcatului.
Virtutea, ca fundament și ca viață propriu-zisă a libertății duhovnicești, menține persoana
umană în raportarea directă la Dumnezeu. Prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, omul își modelează
ființa în conformitate cu planul pe care Dumnezeu îl are cu el încă din momentul creației, acela de a
327
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 65, scolia 44, Filocalia 3, pp. 508-509.
328
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântări morale, I, 2, Filocalia 6, p. 148; SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântări morale,
I, 4, Filocalia 6, p. 158. „Nici unul dintre credincioși nu va contrazice pe apostolul care vestește ceruri noi și pământ nou
și nu va refuza să creadă pe Domnul, Care spune aceasta. Căci precum trupurile noastre, desfăcându-se, nu se întorc în
ceea ce nu e nicidecum, ci se vor înnoi iarăși prin înviere, așa și cerul și pământul și toate cele din el, adică toată zidirea
se va reînnoi și se va elibera de robia stricăciunii (Rom. 8:21). Și stihiile acestea se vor împărtăși împreună cu noi de
strălucirea de acolo și precum pe noi toți ne va proba focul (1Cor. 3:13), după dumnezeiescul Apostol, așa și toată zidirea
se va reînnoi prin foc” (SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântări morale, I, 4, Filocalia 6, p. 156).
78
fi și de a se păstra liber. Astfel, asceza și întreaga luptă duhovnicească îl ajută pe cel în cauză să-și
elibereze toate elementele ființei de orice stăpânire pătimașă și să experimenteze libertatea fiilor lui
Dumnezeu. Este libertatea duhovnicească de care se împărtășesc cei desăvârșiți, cei care au renunțat
să se mai lase stăpâniți de păcat și de răutate. În starea de nepătimire, persoana umană ajunge să-și
trăiască existența ca libertate, în comuniunea plină de dăruire și iubire cu Dumnezeu, Cel singur liber
cu adevărat și Libertatea noastră a tuturor.
79
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
Filocalia 6, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011 (sau alte
ediții);
ediții);
ediții);
ediții);
POPESCU, PR. PROF. DR. DUMITRU GH., Teologie și cultură, Ed. IBMBOR, București, 1993;
SCHMEMANN, PR. ALEXANDER, Liturghie și viață: desăvârșire creștină prin intermediul
experienței liturgice, trad. Pr. Viorel Sava, Ed. Basilica, București, 2014;
STAN, NICOLAE RĂZVAN (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme,
fundamente, implicaţii, trad. textelor din lb. eng. de Nicolae Răzvan Stan, Bucureşti: Ed.
Universul Juridic, 2010.
80

Spiritualitate Si Cultura Filo curs-STAN NICOLAE-RAZVAN

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Spiritualitate Si Cultura Filo curs-STAN NICOLAE-RAZVAN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Specializarea: Master – Teologie și Cultură,

I. Secularizarea și consecințele sale în viața societății și a Bisericii: o abordare din perspectiva

II. Drepturile omului din perspectiva teologiei și spiritualității ortodoxe

III. Dumnezeu şi libertatea persoanei umane. Viziunea Spiritualității filocalice

IV. Libertatea de alegere ca dar şi ca responsabilitate potrivit învăţăturii Filocaliei

V. Libertatea, ca proces continuu de concretizare și de împlinire potrivit Spiritualității filocalice

2. Manifestări și forme ale secularizării în contextul actual

3. Perspectivele teologiei și spiritualității ortodoxe față de provocările și impactul

2. Drepturile omului ca şi concept strict secular

3. Conţinutul şi valenţele teologice ale drepturilor omului

3. Perspectiva duhovnicească cu privire la drepturile omului

3. Mântuitorul Hristos şi libertatea persoanei umane

3. Libertatea de alegere ca responsabilitate şi ca proces duhovnicesc

2. Patima ca stare de robie a persoanei umane

3. Deschiderea persoanei umane către libertate prin despătimire

4. Virtutea – fundamentul și viața libertății duhovnicești

5. Libertatea duhovnicească este singura libertate adevărată

S-ar putea să vă placă și