INTRODUCERE

Este de la zi la zi mai important rolul religiei în societate, cu atât mai

mult cu cât contextual contemporan a devenit favorabil răcirii credinţei,
secularizării, indiferentismului şi nihilismului.
Religia şi societatea sunt de fapt două concepte care se întrepătrund şi
care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi filosofice. Nu se
poate ca societatea să evolueze fără sprijinul real al religiei, cum dealtfel şi
religia are nevoie de societate fiindcă nu se poate dezvolta decât în
comunitate, în comunitate euharistică.
Religie şi societate sunt două entitaţi care, de obicei, nu avem ocazia
să le întâlnim în chip nemijlocit. Religia societăţii este legată şi de
sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista
credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie,
dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin
numeroşi, poate îngenunchia un regim prigonitor.
În Anglia şi în ţările scandinave, proporţia de credincioşi care asistă în
mod frecvent la slujbă este mică (1-2%), ceea ce ,,nu împiedică Biserica de
stat să se bucure de un statut care îi asigură respectul autorităţilor şi a opiniei
publice. Luând în considerare doar criteriile juridice aceste ţări sunt state
confesionale şi societaţi creştine”1.
Pe de altă parte Franţa secolului al-XIX-lea şi alte ţări catolice
(Belgia, Italia sau Portugalia) au avut guvernări „care au practicat o politică
ostilă religiei şi au adoptat o legislaţie ce viza slăbirea acesteia”2 , dar
majoritate populaţiei au optat să urmeze cu religiozitate poruncile Bisericii.
La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano-
Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat
adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi
îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune. Aruncând o privire în prezent,
lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţiile religioase şi guvernanţi s-
au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei, din păcate ,,este indiferentă
faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor
1
Rene Remond, Religie şi societate în Europa, Editura Polirom , Bucuresti, 2003, p.61
2
Ibidem
Bisercii.Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai
reprezintă o înrijorare pentru puterea politică şi nici o ameninţare pentru
independenţa societaţii civile,odată cu pierderea unei mari influenţe”3.

CAPITOLUL I

RELIGIE ŞI SOCIETATE

Omul este o fiinţă naturală, socială si spirituală. Nicolae Berdiaev

susţine că omul este de asemenea o fiinţă liberă, înclinată ,,spre sacrificiu de
sine, spre iubire dar şi spre o atitudine egoistă; o fiinţă josnică şi sublimă,
purtând în sine chipul lui Dumnezeu şi imaginea lumii naturale si sociale.
De aceea, omul se defineşte deopotriva prin raportul său cu Dumnezeu, cu
natura şi societatea”4. Uneori, omul resimte într-o mult mai mare masura
relatia sa cu societatea decît puterea naturii. Ceea ce ,,confera o deosebita
acuitate problemei limitelor puterii societatii asupra omului”5.
Orice transformare socială majoră şi cu atât mai mult schimbările de
sistem social-politic generează stări anomice. Etimologic termenul anomie,
care provine din greaca veche înseamnă fără lege. Prezenţa legii reprezintă
astfel singura posibilitate de depăşire a stării anomice. Concluzia se impune
de la sine : existenţa funcţională a statului de drept şi respectul valorilor
morale autentice sunt cu siguranţă elementele care permit o depăşire a
acestei stări
Trebuie refăcută astfel scara valorilor morale. În contemporaneitate nu
se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest
aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă
ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din
mass-media şi pe cea a străzii.
În fapt, creştinismul, aşa cum este prezentat de Sfîntul Pavel a
inaugurat doua cai: calea ascetică de ieşire din lume - cale care îndreptaţeşte
concepţia ascetico-metafizică asupra lumii -, si calea de adaptare la forţele
dominante în lume. Creştinismul si-a definit mereu atitudinea faţă de

3
Ibidem
4
Nikolai Berdiaev, SPIRIT SI LIBERTATE , Īncercare de filosofie creştină, Editura PAIDEIA, 1996, p.
87.
5
Ibidem

2
structurile sociale instituite de alţii, dar nu a dezvăluit dinlauntrul sau
adevărul privind rânduiala sociala.
Adevarul creştin asupra societatii nu a fost încă revelat fiindca nu i-a
venit înca vremea. De aceea trebuie să afirmăm deocamdata dualismul
"Dumnezeu"-"cezar", dualismul natural-social, precum si dualismul
societate-stat. Aici este sursa libertatii, ne spune Nikolai Berdiaev. Acest
dualism nu este, însa definitiv, el este dinamic, temporar. Deschiderea finală
trebuie sa fie o deschidere către împărăţia lui Dumnezeu, în care se
depaşeşte orice gen de dualism.
Este necesar, de asemenea, să stabilim diferenţa între societate si
comunitate: ,,Structura societatii în care primeaza întotdeauna necesitatea nu
constituie opera comunitarismului. Finalitatea vieţii umane nu este de ordin
social, ci de natură spirituală. Pe de altă parte însă, ar fi cu totul eronat să se
faca o discriminare între actul individual-moral şi cel social-moral. Nu poţi
să fii un om moral şi un bun creştin în viaţa personală şi să fii, în acelasi
timp, un nemilos exploatator si un om amoral în viata sociala ca reprezentant
al puterii, ca patron sau cap de familie. Este fals si inuman să deosebeşti
omul ca atare de rangul său ierarhic, cu care să- înlocuieşti. Cauza principală
a crizei creştinismului şi societăţii precum şi a declinului credinţei rezidă în
înţelegerea crestinismului exclusiv sub forma mîntuirii personale”6
Să ne mai gândim că societatea însăşi, ca o comunitate largă a
oamenilor implică persoana celui de lângă noi, mai exact persoanele celor de
lângă noi, ca o comunitate existenţială pentru apariţia şi existenţa persoanei
de lângă noi, a semenilor noştri ca persoane legate de noi prin însăşi şi
aceiaşi fire umană care există în toţi şi care este conţinutul fiecărei persoane
în parte, prin care ne simţim legaţi şi cu care ne afirmăm ca existenţe
personale şi subiecte de dialog, conştiente de necesitatea dialogului între ele.
Deci persoana este subiect de relaţie cu o altă persoană şi cu alte
multe persoane, însetată şi însetate de cunoaştere reciprocă şi de îmbogăţire
reciprocă. Persoana simte ,,nevoia cunoaşterii celui de lângă ea şi simte
nevoia relaţiilor cu mai mulţi alţii, spre cunoaştere şi îmbogăţire reciprocă de
pe urma acestor relaţii mai mult sau mai puţin organizate”7.
Experienţa efectelor distructive pe care libertatea omului, manifestată
în sensul dominării şi exploatării iresponsabile a lumii şi chiar a propriei
vieţi în numele progresului material şi al ştiinţei, le-a generat în societatea
modernă şi postmodernă8, a dus treptat la formarea unei conştiinţe a
6
Ibidem
7
Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, Asist. Drd. DANIELA RADU, Viaţa şi perosana umană din perspective
societăţii şi a religiei, în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul III, 2007, P. 78.
8
Sanna, Ignazio, L'antropologia cristiana tra modernità e postmodernità, Ed. Queriniana, 2004.

3
responsabilităţii umane faţă de viaţă în general, faţă de viaţa umana în
special şi chiar faţă de viaţa întregii planete care nu trebuie sacrificate sau
instrumentalizate în numele progresului ştinţific şi tehnic. Aşa s-a născut
bioetica laică ce rămâne totuşi circumscrisă dimesiunilor biologice,
contextuale şi spaţio-temporale imanente şi reducţioniste cu privire la viaţă
şi etica ei. De aceea, în bioetica contemporană apare şi necesitatea
conlucrării tuturor ştiinţelor vieţii cu teologia care abordează problemele şi
din perspectiva trandscendentă pentru a putea deveni astfel o ştiinţă
integrativă.
În societatea contemporană, începe să se manifeste şi conştiinţa
creştină care ,,vede în om chipul lui Dumnezeu şi înţelege viaţa persoanei
umane cu valorile ei ca dar sacru al lui Dumnezeu, din perspectiva
soteriologico-eshatologică a transcendentului şi deci nu numai din
perspectiva valorilor utilitariste şi hedoniste sau pur biologice care nu pot fi
scopuri în sine pentru creştini”9.
Indiferent de modul cum apreciem noi calitatea vieţii, să nu uităm că
ea e destinată învierii. Finalitatea ei nu este moartea, ci învierea, deci
înveşnicirea şi nu nimicirea ca să ne pară rău că viţa a fost prea scurtă, tristă,
insuportabilă câteodată şi n-am trăit-o după bunul plac.
În ultima instanţă, stilul de viaţă şi calitatea vieţii omului ar trebui să
fie determinate de conştiinţa învierii, indiferent de societatea şi tradiţia
religioasă din care face parte.
Având această conştiinţă trează, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne
străduim să facem ,,în viaţă, pe cât putem, ce trebuie, pentru realizarea
sfinţeniei şi a progresului vieţii, a transfigurării ei. Lipsindu-ne această
conştiinţă, facem în viaţă, pe cât putem, numai ce vrem şi ce ne place,
pentru a realiza aşa numita „calitate a vieţii” prin: comoditate şi consum
nelimitat de materie, de energie şi de plăcere, dar spre regresul vieţii şi
desfigurarea ei. Care din aceştia sunt oamenii liberi în adevăratul sens al
cuvântului? Răspunsul, deşi nu este atât de simplu pe cât se pare, trebuie să-l
caute fiecare în propria sa tradiţie cultural-spirituală şi religioasă, sau de ce
nu, chiar în propria sa specializare”10.
O analiză teologică a istoriei umanităţii arată că atunci când
slăbeşte credinţa oamenilor în Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple

9
Pr. Conf. Dr. ION STOICA, Pr. Lect. Drd. SORIN BUTE, Adevăr şi cunoaştere în cercetarea ştiinţifică şi
teologică privind începutul vieţii umane, în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul IV, NR1,
2008, p 132.
10
Pr. Conf. Dr. Ion Stoica, Repere de antropologie ortodoxă şi reflexii pentru bioetică în Psalmul 138, ,
în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul IV, NR1, 2008, p 211.

4
 de idoli sau dumnezei falşi.11 Religia ca relaţie a omului cu Dumnezeu-
Creatorul, distinct de lume dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi
păstreze atât conştiinţa sa de fiinţă liberă şi superioară în raport cu
celelalte creaturi, cât şi conştiinţa de fiinţă responsabilă în faţa
Creatorului, a lui Dumnezeu.
Întrucât prin Religie omul cultivă relaţia cu Dumnezeu-Creatorul,
cultul religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. De aceea,
„sufletul culturii este cultura sufletului”.12

11
Daniel Ciobotea, Dăruire şi dăinuire. Editura Trinitas, Iaşi, 2005, p. 36.
12
Ibidem, p. 39

5
 CAPITOLUL II

IDEEA DE LIBERTATE ÎN SOCIETATE ŞI ÎN MEDIUL RELIGIOS

Privite prin prisma modernităţii, religia şi societatea civilă par, aşadar,

două realităţi diferite - dacă nu incompatibile, în orice caz incomensurabile.
Şi totuşi, atât religia, cât şi societatea civilă se bazează în acţiunile lor pe
aceeaşi valoare umană, utilizată ca instrument: libertatea. Deosebirea este că
societatea civilă cultivă libertatea ca pe un drept, iar religia ca pe un dar, şi
anume unul ceresc. Religia, în planul ei tainic, lasă omului şi alternativa de
a face din dar un drept - libertatea devine astfel dreptul de a crede sau de a
nu crede în Dumnezeu -, cu consecinţa corespunzătoare la Judecata din
urmă13. În ultimul timp se observă ,,o tot mai pronunţată înclinaţie spre
înlocuirea conceptului de drepturi ale omului, cu conceptul de umanitate.
Astfel, din moment ce convieţuirea pe baza moralei presupune respectul
fiinţei umane, se poate spune că o umanitate care trăieşte potrivit moralei
este o umanitate care trăieşte respectând demnitatea umană”14
Înţelegerea corectă a existenţei libertăţii depline a omului înaintea lui
Dumnezeu, a libertăţii de a răspunde la chemare, ca fapt al relaţiei dialogice
cu El, prin ieşirea din ascundere, în „orizontul” relaţiei personale, este
primul şi cel mai important pas în înţelegerea persoanei umane.
Fiinţa adevărată îşi are obârşia numai în persoana liberă, în persoana
care îşi exprimă fiinţa, identitatea, prin intermediul unui fapt de comuniune
de iubire cu alte persoane. Nu poate fi vorba de o persoană, fără libertate şi
nu poate exista libertate deplină acolo unde nu este persoană. Libertatea ţine
de persoană, ea eliberează persoana de orice limitare individuală şi
naturală şi o face „universală” extinsă la infinit, atotcuprinzătoare.
Persoana omului este preţuită prin ea şi pentru ea însăşi, fiindcă se

13
Gheorghiţă Geană, Religia ca terapeutică socială, în vol. Mircea Flonta, Hans Klaus Keul, Jorn Rusen
(coord.), Religia şi societatea civilă, Editura Paralele 45, Piteşti, 2005, p. 153.
14
Pr.Conf.Dr.Ion Stoica, Repere privind persoana umană şi caracteristicile vieţii personale în lumina
conlucrării religiei cu ştiinţa, în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul III, 2007, p. 230

6
oglindeşte în ea chipul lui Dumnezeu15 iar omul este liber pentru că este
chipul libertăţii dumnezeieşti şi de aceea are putere de a alege.16
Marele dar al vieţii pe care omul l-a primit de la Dumnezeu nu putea
veni singur, ci doar însoţit de libertate pentru că numai libertatea este aceea
care pune persoana într-un angajament şi dinamism viu17. Părintele
Stăniloae explică acest lucru prin faptul că Dumnezeu voia ca omul să
crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea, ca semn al puterii
spiritului, nu e numai un dar, ci şi un rezultat al efortului şi de aceea, din
neînţelepciune, adică din imprudenţa şi din lenea de a face un efort, de a-şi
folosi libertatea, omul a căzut18, denaturând până la pierdere adevăratul sens
şi scop al raţiunii, libertăţii şi „suveranităţii” (domniei) omului care definesc
chipul lui Dumnezeu în om pentru că ele se raportează nu la natura
„spirituală” a omului, ci la modurile prin care persoana se diferenţiază de
natură şi constituie în sine un ipostas de viaţă eliberată de orice determinism
natural.
Omul este fiinţă raţională, liberă, „domn” peste creaţie, pentru că
e o existenţă personală, nu pentru că e „duh”. Aceste facultăţi umane nu
sunt în ochii noştri proprietăţi obiective generale (doar gândirea le face astfel
autonome şi le izolează), ci manifestări particulare ale fiecărei alterităţi
personale. Oricum, prin aceasta ele rămân tot facultăţi sau energii ale naturii
umane universale (fiecare om fiind înzestrat cu aceste facultăţi). Dar ele
vădesc întotdeauna unicitatea şi specificitatea unei persoane. În realitate, ele
nu sunt decât manifestări ale alterităţii personale19.
Desigur, acesta este un punct de vedere creştin asupra libertăţii
persoanei umane.
Dar nu toate teoriile despre libertate se definesc drept „libertate
creştină”. De aceea este important ca din punct de vedere teologic, să
distingem între diferitele concepţii despre libertate.
Unii autori socialişti vor să demonstreze că în concepţia „burghezo-
liberală” libertatea e pur „negativă”, ceea ce înseamnă că se constituie din
absenţa constrângerilor exterioare. Dimpotrivă, afirmă ei, concepţia
socialistă despre libertate e „pozitivă”, ceea ce înseamnă că e constituită
furnizând mijloace necesare exerciţiului libertăţii, cum ar fi educaţia şi
veniturile.
15
Ştefan Resceanu, Dreptul omului la viaţă după morala creştină, în "Mitropolia Olteniei", nr: 3-4, 1975,
p. 196.
16
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 1996, p.79.
17
Ibidem.
18
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000,
p. 33.
19
Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 21.

7
 Ambele concepţii derivă din cea creştină. Prima dintre ele greşeşte
prin aceea că e exterioară sinelui şi mult prea largă. Fondatorii Americii au
conceput libertatea ca o „libertate ordonată”, pentru exercitarea căreia e
nevoie ca oamenii să dispună de suficientă tărie (virtus) pentru a realiza
autocontrolul interior al patimilor şi poftelor, ca astfel să poată judeca
lucrurile pe cât de rece, realist şi nepasional le-ar cere-o reflecţia şi libera
alegere. În acest sens, libertatea e opusul imoralităţii, libertatea ordonată e
opusul patimilor dezordonate, iar autocontrolul e opusul robiei faţă de
propriile patimi şi pofte. „Libertatea ordonată” nu este simpla absenţă a
constrângerilor exterioare. Dimpotrivă, pentru a veni la existenţă, ea are
nevoie de o remarcabilă constrângere interioară. Acest lucru este minunat
surprins de cuvintele: „Sufletul întăreşte-ţi-l prin stăpânire de sine iar
libertatea prin lege”. Pe scurt, niciun act liber de constrângeri exterioare nu
asigură libertatea şi nicio libertate pur negativă nu poate fi descrisă ca
reală20.
În concluzie, religia ca relaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul,
distinct de lume dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi păstreze atât
conştiinţa sa de fiinţă liberă şi superioară în raport cu celelalte creaturi, cât şi
conştiinţa de fiinţă responsabilă în faţa Creatorului, a lui Dumnezeu.
În lumea modernă, religia riscă să evadeze din real, când reduce totul
numai la sens, închizându-se în propriul univers, nesocotind structurile
universului creat, de care se ocupă ştiinţa, de aceea riscă să nu mai poată
comunica cu omul contemporan, să nu-i mai poată transmite mesajul
adevărului revelat. Riscă să rămână la „vremea aceea”. Ori misiunea ei
astăzi este tocmai de a traduce mesajul revelat din „vremea aceea” în „vremea
aceasta”21.
Mulţi teologi contemporani strigă să revenim la „Părinţii Bisericii”.
Aceasta însă nu înseamnă să ne întoarcem la stadiul primitiv din „epoca
Părinţilor” de acum 2000 de ani, ci înseamnă să redescoperim dialogul
responsabil, cu natura sau relaţia normală cu ea şi mediul înconjurător, să
redescoperim spiritul Părinţilor astăzi, reintrând în dialog cu gândirea lor în
vremea aceasta şi pentru vremea ce va urma. Şi dacă pentru mulţi din oamenii
de ştiinţă „evidenţa lucrurilor” sau ,,raţionalitatea lumii” postulează existenţa
unui Creator al lumii acesteia, cu atât mai mult pentru unii teologi sau

20
Michael Novak, Moralitate, capitalism şi democraţie, în vol. Gândirea socială a Bisericii, realizat şi
prezentat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 405.
21
Pr. Conf. Dr. Ion Stoica, Relaţia dintre religie şi ştiinţă, antagonism sau convergenţă, în Analele
Universităţii Valahia, Târgovişte, 2004, p. 140.

8
oameni ai Religiilor, lumea aceasta, desfigurată prin păcat şi transformată în
valea plângerii, dobândeşte o valoare inestimabilă în perspectiva veşniciei22.
Referindu-se la demnitatea şi valoarea vieţii umane, societatea
contemporană cuprinde o diversitate de concepţii antropologice inspirate din
ideologiile care au marcat istoria acestui pământ. Omul este numit de multe
ori „propriul său dumnezeu” sau „măsura tuturor lucrurilor”, iar viaţa lui
o posibilitate unică de a se realiza pe plan profesional sau material.
Demnitatea este sinonimă de multe ori cu „o funcţie sau o însărcinare înaltă
în stat, un rang, de la lat. «dignitas-atis»”23 şi se vorbeşte tot mai puţin de
demnitate ca de o „atitudine demnă sau autoritate morală”24. Pentru
creştini, viaţa este „darul oferit omului de către Dumnezeul iubirii”25 şi
apare astfel ca „expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui
Dumnezeu, Care ne-a adus dintru nefiinţă la fiinţă, nu doar pentru o
existenţă biologică”.26
Omul apare astfel ca persoană menită să stabilească relaţii
interpersonale cu Dumnezeu, Care este Treime de persoane şi cu ceilalţi
semeni umani. Înţeles filologic, termenul de persoană înseamnă: „individ al
speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi
psihice; fiinţă omenească, ins”.27 Acest înţeles se răsfrânge şi asupra
denumirilor de persoană fizică prin care înţelegem: „omul considerat ca
subiect cu drepturi şi cu obligaţii şi care participă în această calitate la
raporturile juridice civile” şi persoană juridică sau morală, cu sensul de
organizaţie sau subiect cu drepturi şi obligaţii care se distinge de persoanele
fizice ce intră în componenţa ei”.28

CAPITOL III
22
Ibidem, p. 141.
23
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul Lingvistic „Iorgu Iordan”,
Bucureşti, 1998, p. 276
24
Ibidem
25
John Breck, Darul sacru al vieţii (tratat de bioetică), Ediţia a II-a, revăzută, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2003, p. 15
26
Ibidem
27
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia citată, p. 782
28
Ibidem

9
 ROLUL RELIGIEI IN CONTEMPORANEITATE

Viaţa în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viaţa

lumească, mult prea atractivă. Pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit o chestiune
de afiliere la o parohie sau organizaţie bisericească şi de îndeplinire "corectă" a
unui ritualism exterior.
Este într-adevăr nevoie de o deşteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar
ea nu poate apărea din rândurile "ortodocşilor harismatici". Aceştia, în acord cu
activiştii "harismatici" din rândurile protestanţilor sau romano-catolicilor, se
găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele
vii ale spiritualităţii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste
protestante la modă şi se identifică cu cel mai important curent al
"creştinismului" apostat şi sincretist de astăzi de factură ecumenică29.
"Deşteptări" ortodoxe autentice au existat şi în trecut. Ne gândim la
Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din
sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire
creştină a părinţilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru
secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăşenilor din St.
Petersburg.
Avem apoi mulţimea duhovnicilor monahi ortodocşi, care, prin viaţa lor
autentic "plină de duh", au lăsat generaţiilor de monahi şi de mireni din
urma lor adevărata învăţătură creştină a vieţii. Ne gândim la Sfântul Simeon
Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din
Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de "harismaticii" ortodocşi, care nu par să-şi
dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul
Serafim este fără excepţie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a
minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea aparţinerii de Biserica
Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viaţă duhovnicească30.
In "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre
"dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne
este dăruit tuturor celor credincioşi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu
taina Mirungerii pe părţile principale ale trupului omenesc, aşa cum a
rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har". Şi iarăşi:
"Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe mirean, cu condiţia ca amândoi să
fie ortodocşi".
Adevărul de bază despre libertate, ne spune Beridiaev, şi-a gasit
expresia în doctrina-dreptului natural, a drepturilor omului, independent de
stat, a libertatii, nu numai în cadrul societatii, ci şi în raport cu societatea ale
29
Serafim Rose, Ortodoxia si Religia viitorului, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p. 201.
30
Ibidem

10
cărei pretenţii sunt nelimitate. Constant vedea în aceasta deosebirea dintre
concepţia libertaţii în perioada creştina a istoriei şi întelegerea ei în cadrul
Antichităţii greco-romane. Doctrina dreptului natural, care recunoştea
drepturile omului independent de drepturile politice, stabilite de stat,
comitea o greseala teoretica absolut inerenta metafizicii imature din acea
vreme. În realitate, drepturile inalienabile ale omului, care delimiteaza
puterea societatii asupra omului, sînt determinate nu de natura, ci de spirit.
Sînt drepturi spirituale si nu drepturi naturale - natura nu confera nici un fel
de drepturi31.
Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea
experimentelor de iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii"
intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-
adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i
va fi cu putinţă.
Împotriva acestei "experienţe religioase" de mare forţă, creştinii ortodocşi
trebuie să se trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin
conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale
sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "creştine" sau
necreştine.
Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiţi ca el
să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi după măsura omenească şi nu
vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe înţelesul celor care nu sunt capabili să
pătrundă nimic din ceea ce depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl
pot obţine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos
dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat
"nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai
accentuată a celor dispreţuiţi şi cam "nebuni", siliţi să trăiască în mijlocul unei
mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.
Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului
nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit
să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).
Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie care îi
aşteaptă, şi să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El
ne-a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru cei
aleşi El va scurta zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Şi apoi,
cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom.
8,31).
Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniţi!
Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).
31
Nikolai Beridaev, op. cit., p. 211.

11
 Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini înaintea noastră,
cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul nostru va
veni curând; căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino,
Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)32

CONCLUZII

Folosind limbajul Bisericii, putem spune că omul este preotul întregii

creaţii a lui Dumnezeu, cel care are posibilitatea să aducă înainte şi să ofere lui
Dumnezeu natura creată, să aşeze pe tronul Dumnezeirii "lutul" lumii. Deseori
întîlnim la Sfinţii Părinţi expresia care îl defineşte pe om ca microcosmos, căci
prin compoziţia sa naturală el recapitulează elementele întregii creaţii. După
căderea omului, după înstrăinarea sa cea "împotriva naturii" (aşa cum vom vedea
în capitolul următor), aceste elemente se află înlăuntrul şi în jurul său într-o stare
de fărîmiţare şi divizare. Rămînînd însă existenţă personală şi după căderea sa,
ipostas psiho-somatic raţional, omul păstrează posibilitatea de a realiza dinamic în
persoana sa unitatea lumii, de a recapitula logosul lumii într-un răspuns personal la
chemarea lui Dumnezeu pentru comuniunea şi relaţia creatului cu necreatul. Să
arate, să reveleze logosul universal al lumii ca logos personal de slăvire din partea
creatului către Creator. Să dea energiei care constituie lumea direcţia corectă şi
elanul către finalitatea sa existenţială. De aceea, şi după cuvîntul Scripturii,
"făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu... pentru că şi
făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea
măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi
împreună are dureri pînă acum." (Romani 8, 19,22).

32
Serafim Rose, op. cit

12
 Păcatul este o întunecare, un eşec al libertăţii şi pentu că prima cădere a
omului – păcatul originar reprezintă un adevăr, chiar în condiţiile în care căderea
nu are pur şi simplu un conţinut juridic. Dar, aşa cum vom încerca să arătăm, este
o decădere, o pervertire a vieţii, către care libertatea omului atrage cu sine întreaga
creaţie - din moment ce libertatea umană este singura posibilitate de a se realiza
sau a de a nu se realiza scopul existenţei tuturor creaturilor şi al fiecăreia în parte.
Pervertirea vieţii înseamnă alterare şi contrafacere a legilor
Dumnezeu nu intervine cu forţa nici în a opri păcatul nici în a impune
omului curăţenia spirituală. Plecînd de la aceasta, fără ca urmările căderii să fie
anulate de o manieră distructivă pentru libertatea umană, i se oferă din nou omului
posibilitatea pe care a avut-o în rai de a alege între viaţă şi moarte: transformarea
morţii în viaţă, după modelul lui Hristos, Cel de al doilea Adam.,
Creştinii ortodocşi cred că adevărata libertate este numai în Dumnezeu,
izvorul întregii libertăţi. De aceea, vorbind despre drepturi, trebuie să le nuanţăm
şi să le punem în raport nu numai cu semenii noştri, dar şi cu Dumnezeu, cu
creaţia şi cu noi înşine. Idealul nostru creştin este sfinţenia vieţii, însemnând
intrarea în armonie cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine. Această opţiune
conduce la respectul faţă de libertăţile şi drepturile celui de lângă noi.

13