Libertatea şi responsabilitatea morală

În general, termenul de libertate este identificat cu absenţa

constrângerii exterioare. Din această perspectivă, libertatea este facultatea
sau puterea omului de a se mişca şi acţiona într-un anumit spaţiu exterior,
conform tendinţelor naturii sale. Această formă de libertate este total diferită
de libertatea morală, aşa încât omul poate fi liber din punct de vedere fizic,
exterior, însă din punct de vedere moral să fie sclav şi, invers, poate fi sclav
din punct de vedere fizic, dar liber din punct de vedere moral (Rom. 6,19; I
Cor. 7, 21-22; Fapte 26,29).
În afară de libertatea fizică, ce exprimă un anumit raport dintre voinţa
subiectului moral şi un spaţiu fizic, mai putem vorbi şi de libertatea socială.
Aceasta are ca sferă de manifestare societatea umană şi ea cuprinde două
aspecte: libertatea politică şi libertatea civilă. Libertatea politică se referă la
dreptul pe care îl are fiecare cetăţean de a participa la guvernarea ţării.
Libertatea civilă se referă la dreptul fiecărui cetăţean de a face în cadrul
societăţii tot ceea ce nu contravine dreptului altuia.
Se înţelege din cele spuse mai sus, că cele două aspecte ale libertăţii
sociale nu se confundă unul cu altul. Libertatea civilă poate să existe pentru
toţi cetăţenii fără libertatea politică şi, invers, libertatea politică poate să se
exercite separat de libertatea civilă. Mai mult, libertatea socială nu
echivalează şi nu corespunde libertăţii morale. Confuzia dintre libertatea
civilă şi libertatea morală a adus nefericire multor oameni, care nu au voit
decât drepturi şi nu s-au îngrijit şi de datoriile morale, şi care nu au înţeles că
drepturile nu au o valoare intrinsecă decât în vederea împlinirii datoriilor
morale.

VII.1. Libertatea morală

Pentru a înţelege libertatea morală trebuie să plecăm de la liberul arbitru

sau libertatea de alegere. Pentru ca libertatea să fie reală, ea trebuie să fie
respectată în mod deplin. Aceasta înseamnă că numai omul, în virtutea
acestui respect deplin al libertăţii, poate alege răul în locul binelui. Existenţa
însăşi a ordinii morale este posibilă cu acest preţ. Fiinţa înzestrată cu liberul
arbitru trebuie să fie liberă pentru a acţiona fără nici un motiv sau împotriva
oricărui motiv; să fie liberă pentru a alege răul şi propria sa nefericire.
Numai în acest caz subiectul moral care alege este responsabil de alegerea
făcută. Responsabilitatea este cea care separă domeniul necesităţii şi al
determinismului de domeniul libertăţii morale.
VII.2. Mărturii scripturistice

Termenul grec __________ – pe care-l traducem prin libertate – pare să

excludă alegerea şi, în Noul Testament, o exclude în mod evident. Adevărata
libertate, care este opusă în Scriptură sclaviei păcatului, este identificată
întotdeauna cu ascultarea absolută faţă de bine (Rom. 6, 16-19). Invers,
folosirea libertăţii de alegere într-un sens contrar binelui şi lui Dumnezeu
este înţeleasă ca negare a adevăratei libertăţi şi considerată a fi un abuz de
libertate (Ioan 8, 32-36; I Cor. 8,9; Gal. 5,13).
Termenul biblic ___________ depăşeşte, deci, noţiunea de liber
arbitru, însă Sfânta Scriptură recunoaşte libertatea de alegere în
determinările concrete ale voinţei. Omul paradisiac al Genezei, de exemplu,
este aşezat în faţa pomului conştiinţei binelui şi răului şi este invitat să se
decidă liber în raport cu porunca dată lui de Dumnezeu. Nerespectarea
poruncii nu este prezentată ca un progres necesar în cunoaştere, aşa cum
pretind unii moralişti, ci ca un act al responsabilităţii omului care s-a lăsat
sedus de diavol; un act care nu trebuia să fie, care era contrar binelui, adică
voinţei lui Dumnezeu şi vocaţiei omului.
Vechiul Testament ne prezintă, astfel, pe om ca fiind liber să se decidă
între două realităţi contrare, fără o predeterminare superioară. Verbul „a
alege” se referă atât la actul uman al alegerii (Ios. 24,15), cât şi la alegerea
dumnezeiască (Deut. 7,6). Deci omul este liber să acţioneze după buna sa
plăcere. Totuşi facultatea de a cunoaşte binele şi răul şi de a alege binele ne
este prezentată ca o caracteristică a vârstei adulte sau a maturităţii spirituale
(Deut. 1,39; Isaia 7,15). Dumnezeu aşează înaintea poporului său viaţa şi
moartea, binecuvântarea şi blestemul, invitându-l să aleagă viaţa (Deut.
11,26,27; 30,1 şi 19).
În Noul Testament, Mântuitorul afirmă că nu a venit să judece lumea,
ci a venit ca oamenii să judece ei înşişi, după dispoziţiile inimii lor, ceea ce
este bine. Conform acestor dispoziţii, Mântuitorul a fost recunoscut de
dreptul Simeon (Luca 2,34), iar apostolii l-au urmat (I Cor. 2,15,16).
Evanghelia este, deci, un eveniment al deciziei morale şi al recunoaşterii
libertăţii de alegere. Altfel nu s-ar putea justifica judecata finală a lumii.

VII.3. Limitele libertăţii

Subiectul moral este o fiinţă finită. El se naşte în mijlocul unui spaţiu

sensibil şi aparent neschimbător. El însuşi are o dimensiune fizică sau
sensibilă prin care este legat de întregul cosmos. Subiectul moral, însă, este
şi o fiinţă spirituală în relaţiei cu alte fiinţe spirituale. Aceste condiţii
existenţiale sunt comune tuturor fiinţelor morale şi ele limitează capacitatea
lor de autodeterminare. Evident că ele se nasc libere pentru că sunt create de
Dumnezeu ca fiinţe libere, dar nu ca fiinţe absolute, ci ca fiinţe relative,
asupra cărora împrejurările manifestă a anumită influenţă pentru o perioadă
mai mare sau mai mică de timp. De aceea istoria ne arată că fiecare perioadă
s-a hrănit cu prejudecăţile şi iluziile sale, urmărind scopurile sale distincte şi
aproape că este imposibil pentru cineva să nu fie copilul secolului său, să nu
participe la virtuţile, dar şi la imperfecţiunile sale. Noi putem constata,
destul de uşor, puterea pe care o exercită asupra libertăţii noastre mediul
geografic, predispoziţiile ereditare, naţionalitatea, familia, pe care fiecare le
poartă în adâncul fiinţei sale şi care constituie într-o anumită măsură, alături
de experienţa personală, individualitatea fiecăruia.
Cu toate aceste influenţe, libertatea de alegere nu este redusă la tăcere.
Ea rămâne ca realitate constitutivă pe tot parcursul vieţii şi însoţeşte toate
etapele de emancipare ale omului faţă de necesitatea naturii.
Sfânta Scriptură confirmă cele spuse până aici. Ea arată limitele în
care se desfăşoară libertatea umană şi legile care o coordonează. În textele
Scripturii observăm modul în care un act al voinţei libere se transformă într-
o a doua natură şi noi observăm această transformare în diferitele structuri
colective sau ale vieţii personale. Sfânta Scriptură însă, nu doar constată
acest fapt, ci îl explică şi-l raportează la cauza sa. Alegerea iniţială făcută de
fiinţa liberă cuprinde deja în ea însăşi toate dimensiunile naturii morale care
trebuiau să rezulte din ea. Făcând alegerea, omul acceptă dinainte, conştient
şi voluntar, responsabilitatea, nu doar a actului său individual, ci şi toate
consecinţele sale.
Scriptura ne atestă această lege a transformării actelor în natura
morală, mai întâi în ordinea faptelor colective şi apoi în cea a faptelor
individuale. Starea actuală a naturii umane este raportată de Scriptură la
actul iniţial şi decisiv, pentru întreaga umanitate, al părintelui ei (Rom.
5,12). În acelaşi timp însă, păcatul crează în fiecare subiect moral o stare de
sclavie (Ioan 8,34; Mt. 12, 33-34). În acelaşi timp, însă, actele morale nu
sunt accidente în viaţa noastră. Ele se nasc dintr-o natură morală deja
formată, fie prin ereditate (Ioan 3,6), fie prin exerciţiul voinţei personale
(Mc. 7,21) şi actele personale sunt ca roadele unui arbore (Lc. 6, 43-44).
În epistolele pauline noi observăm că adevărata libertate înseamnă
supunere faţă de dreptate, în timp ce supunerea faţă de păcat înseamnă
sclavie. Aceasta nu este totuşi nevindecabilă decât atunci când devine
revoltă împotriva Evangheliei (Gal. 5,13).

VII.4. Coordonatele teologice ale libertăţii

 Libertatea umană este recunoscută atât de conştiinţa personală cât şi de
societate, însă natura sa profundă, misterul ei, doar Hristos ni-l poate revela.
Cuprinsă prin har în libertatea dumnezeiască, libertatea umană trebuie să fie,
în Hristos, libertatea fiilor lui Dumnezeu. Ea este un dar pe care ascultarea
liberă a lui Hristos, până la moartea pe cruce, ni l-a oferit. Ea ne invită să-l
urmăm pe Hristos în ascultarea sa filială faţă de Tatăl şi ea se realizează prin
ascultarea fiilor de Cel care nu „stăpâneşte” decât prin darurile iubirii sale
paterne.
Libertatea fiilor lui Dumnezeu nu suprimă liberul arbitru, ci îl
presupune. În momentele decisive ale vieţii sale, omul posedă libertatea de a
se decide pentru Dumnezeu sau împotriva Lui. Libertatea împotriva lui
Dumnezeu ne conduce însă la sclavia păcatului. Omul căzut în păcat este în
acelaşi timp „sclav” şi „liber”. Harul nu ne dă un liber arbitru pe care l-am
avut dintotdeauna şi nu l-am pierdut, ci îl eliberează pe acesta de sclavia
păcatului şi îi redă libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Libertatea fiilor lui Dumnezeu nu cunoaşte nici „lege” nici limită în
afară de El. Şi totuşi ea nu este un capriciu. Libertatea umană când este
autentică în desfăşurarea sa nu este supusă unei presiuni sau unei
constrângeri exterioare, ci se desăvârşeşte din interiorul iubirii binelui, după
legea care-şi are temeiul în sfinţenia lui Dumnezeu (legea veşnică) şi sădită
în natura însăşi (legea morală naturală). Legea este pentru libertate exigenţă
dar, în acelaşi timp, şi cea care conduce libertatea spre adevărata iubire a lui
Dumnezeu şi a semenilor.

VII.5. Diminuarea şi patologia libertăţii

a) Libertate şi violenţă
Violenţa fizică, având o cauză exterioară, poate determina voinţa să
facă un act extern fără adeziunea interioară. Violenţa, atunci când este
însoţită de mijloace rafinate de presiune psihologică, poate constitui o gravă
tentaţie şi adesea ea antrenează o diminuare a libertăţii.

2) Libertate şi frică
Frica ce precede decizia nu diminuează în sine nici libertatea nici
responsabilitatea. Se poate totuşi ca o angoasă ajunsă la limita sa să suprime
pentru o clipă libertatea şi responsabilitatea. Psihologia modernă face
distincţie între frică şi angoasă. Frica ştie exact care este obiectul de care se
teme. Angoasa este o frică misterioasă a cărei cauză nu se cunoaşte. Frica de
moarte sau de tortură nu poate justifica un act rău în sine, cum ar fi ateismul
sau apostazia. Dacă frica s-a transformat într-o angoasă care tulbură profund
sufletul, atunci responsabilitatea şi libertatea sunt aproape suprimate.

3) Libertatea, hipnoză şi narcotice

Cel care acceptă să fie hipnotizat renunţă la o apreciere personală a
valorilor şi se lipseşte astfel de folosirea libertăţii sale atât timp cât durează
starea de dependenţă hipnotică. Nu este demn pentru un om să se supună
unei hipnotizări care ar putea abuza de pacienţii săi.
Folosirea narcoticelor şi stupefiantelor devin uşor o tiranie.
Toxicomanul îşi pierde libertatea şi devine o fiinţă extenuată din punct
de vedere moral. Dacă este conştient de starea sa şi refuză să folosească
libertatea sa pentru a se dezintoxica este din nou vinovat de ruina libertăţii
sale.

4) Libertatea şi sugestia maselor

Sugestia răului este adesea foarte puternică. Unii oameni au o mare
putere de sugestie şi dacă se aşează în slujba răului, cei mai slabi nu se pot
salva decât prin fugă sau rezervă absolută. Relaţia de prietenie şi mai ales
căsătoria cu persoane imorale şi lipsite de credinţă, dar având putere de
sugestie, ar însemna pentru partenerul mai slab un abandon al libertăţii sale.
Unul din marile pericole pentru libertatea personală constă azi în
sugestia maselor. Aceasta poate fi declanşată, ca o epidemie violentă, într-o
colectivitate oarecare: muncitorii unei întreprinderi, membrii unui parlament,
soldaţii unei armate, sau chiar un popor întreg.
Voinţele slabe sunt în acest caz manipulate şi devin lipsite de apărare
şi de simţul responsabilităţii. Excesele maladive ale unui naţionalism
dement, ale xenofobiei, superstiţiei, progroamelor şi linşajelor sunt legate, în
mare parte, de această psihologie a maselor. Istoria cunoaşte cazuri în care
elemente de dezordine şi-au atins scopul exploatând cinic şi sistematic
această fragilitate a maselor. În schimb, liderii vor fi adesea ei înşişi
victimele mişcărilor populare, ale psihozei urii etc.
La marginea acestor forme rafinate de sugestie colectivă există o
maladie morală cronică: capitularea în faţa opiniei publice. De aceea,
creşterea libertăţii morale poate fi considerată ca o biruinţă progresivă
asupra sclaviei impusă de masa impersonală.
Marele pericol al civilizaţiei noastre colective este faptul că atâţia
oameni se lasă îndrumaţi de „miturile” necontrolate ale mass-media. De
aceea este nevoie de un constant examen de sine şi de un profund spirit critic
pentru a ne păstra libertatea morală.
VII.6. Responsabilitatea morală
Responsabilitatea subiectului moral este o consecinţă firească a
libertăţii sale. Nimeni nu este responsabil de actele şi acţiunile sale dacă nu
este liber.
Plecând de la această relaţie profundă dintre libertate şi
responsabilitate, putem spune că „responsabilitatea morală este obligaţia ce-i
revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a
lua asupra sa consecinţele acestora”.
Deci responsabilitatea este strâns legată şi de conştiinţa morală,
deoarece înainte de a fi consideraţi responsabili de alte foruri obiective,
conştiinţa noastră este forul cel dintâi care ne declară responsabili. Fiind
legat de conştiinţă, subiectul responsabilităţii nu poate fi decât o persoană.
Despre responsabilitate morală colectivă nu poate fi vorba decât prin
extensia libertăţii şi responsabilităţii personale, care se manifestă în relaţiile
sociale şi influenţează mai mult sau mai puţin aceste relaţii.
Principiul general în evaluarea responsabilităţii morale a unei
persoane este următorul: Fiecare este responsabil de săvârşirea sau
nesăvârşirea unei fapte, ca şi de urmările acesteia, în măsura în care a fost
angajată libertatea voinţei sale. Deci gradul responsabilităţii depinde de
gradul libertăţii cu care a fost săvârşită fapta.