REFERAT

LIBERTATEA

Anechitei Viorica
Scoala Gimnazială Christiana Anul I
 Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi
rezumată prin sintagma „lipsa constrângerilor”.
Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori
contradictorii). Pentru o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este
nevoie să se cunoască contextul (filosofic) în care a fost folosit.
Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și
societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde următoarele:
1. libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință);
2. libertatea de exprimare;
3. libertatea alegerii unui stil de viață;
4. libertatea de asociere liber consimțită.
Mill consideră că, în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de
criză ale comunității), societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera
privată a individului.
Filosoful precizează că orice imixtiune a societății în sfera libertății
individuale are 2 efecte indezirabile (din punct de vedere utilitarist) :
1. uniformizarea;
2. oprirea dezvoltării individului.
Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate:
1. libertatea negativă;
2. libertatea pozitivă.
Libertatea negativă precizează care este limita independenței
comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa
constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele. În privința
acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele
precizări :
 constrângerea este distinctă de incapacitate (care ține de natură);
  libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei;
 nu se poate vorbi despre o libertate (ex: "libertatea socială") ci doar
despre libertate individuală;
 libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil
să se renunțe la libertate in favoarea altor valori;
Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința
individului de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă
este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie "un eu, o persoană,
un om"
Existențialismul ateu, reprezentat în principal de J.-P. Sartre, privește
individul ca fiind prin excelență liber. Prin această libertate consubstanțială se
înțelege permanenta existență a cel puțin două opțiuni suplimentare aflate oricând
la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă constrângerilor definitive.
Nimic nu este impus, deoarece mai există în ultimă instanță, întotdeauna, soluția
alternativă a abandonului sau cea a sinuciderii. (Sartre exemplifică, în Ființa și
neantul, prin cazul unui recrut care ar fi mobilizat în război, fiind deci obligat să
ucidă: de fapt, obligația este doar una aparentă, deoarece în realitate el mai are la
îndemână cel puțin două opțiuni: dezertarea sau sinuciderea. Prin urmare, dacă
cineva a ucis în război, este pentru că a ales să ucidă. Suntem, ca atare, perfect
responsabili pentru fiecare din alegerile vieții noastre, având totdeauna
posibilitatea alegerii, iar punctul de vedere contrar, al permanentelor justificări și
contextualizări, este punctul de vedere al relei-credințe.)
Din noțiunile de libertate și responsabilitate (condiții necesare în viziunea
lui J. P. Sartre pentru ceea ce el numește, în "Existentialismul este un umanism", „o
existență autentică”) decurg unele directive morale. Însă conștiința unei vieți
autentice este posibilă pe măsură ce ne detașăm de definirea noastră ca identitate
prin ochii celorlalți. Astfel se ajunge la un paradox: „privirea” celorlalți ne reifică,
ne transformă în obiect al reprezentării, o reprezentare de care depindem și de care
suntem rareori responsabili ("Infernul sunt ceilalți" - J.-P. Sartre, Cu usile inchise).
Soluția dată de Sartre acestei probleme constă în asumarea libertății, în
respingerea naturii (physis) și a punctului de vedere esențialist care definește
indivizii ca esențe imuabile. Individul trebuie definit existențial și istoric, în raport
cu devenirea sa și cu totalitatea actelor și a alegerilor sale.
În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două
planuri: cel divin si cel uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată
unor seturi diferite de condiții.
Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii
divine” pare să nu mai lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform
lui, „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu
este determinat de forțe externe să acționeze”. Spinoza nu opune libertății
necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns să acționeze
după o lege impusă, atunci acela nu este liber.
Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se
autodetermină în totalitate.
Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este
determinat de circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze
în baza emoțiilor active, care își au sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care
au cauze externe. Divinitatea se reflectă în această utilizare a rațiunii [7].
 Libertatea naturală este libertatea de voință, caracterizată drept capacitatea
de a alege între două principii, principiul binelui și principiul răului. Prin această
putere de a alege, voința trebuie să fie pusă la încercare. Omul, ca ființă
independentă este liber să aleagă binele, ca unul care îl duce la scopul lui, sau răul
care se opune misiunii lui, adică îl abate de la scopul lui. O asemenea libertate de a
alege binele sau răul, este numită libertate naturală și nu libertate morală, deoarece,
fiind lipsită de adevăratul ei conținut nu este libertate deplină și desăvârșită, ci
numai un element al ei. Este dovada puterii de a trece la adevărata și reala libertate
morală, al cărei conținut este binele moral, adevărul. Despre această libertate
Mântuitorul spune: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici
ai mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. De aceea fericitul
Augustin zice: „A sluji lui Dumnezeu este cea mai înaltă libertate”.
Dar cu adevărat cel mai adânc și mai esențial dor al sufletului și lege a
duhului omenesc este relația lui cu Dumnezeu. Adevărata libertate este așadar,
acordul voii omului cu voia lui Dumnezeu, potrivit căreia omul, printr-o dezvoltare
neîncetată, astfel se unește cu Dumnezeu, încât nu mai alege după preferință, ci
dorește binele, fiindcă libertatea lui coincide cu menirea lui dumnezeiască, și
binele devine o necesitate morală lăuntrică și aceasta este libertatea fiilor lui
Dumnezeu „liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea ca acoperământ răutății, ci
ca robi ai lui Dumnezeu”. „La fel și cel chemat liber, rob este lui Hristos”.
Cel ce se înalță la o asemenea libertate deplină a dragostei și devotamentului
nu are porunca morală ca pe un obiect exterior, străin firii lui, ci ca pe ceva lăuntric
și sălășluit în el, nu ca jug și povară, ci ca putere vie, identificată cu omul lăuntric.
Liberul arbitru
Stoicii sunt primii filosofi care au sesizat contradictia dintre necesitate si
libertate,dintre ceea ce s-a numit autoritatea divina(pe care ei o denumeau
“autoritatea divina” sau “soarta”) si un anumit grad de libertate atribuit omului.
 O data cu crestinismul,aceasta contradictie dobandeste noi
semnificatii,teologii si dogmatica crestina propunand solutionarea ei prin
postularea teoriei liberului arbitru.Potrivit acestei teorii,concomitent cu crearea
finite umane,Dumnezeu i-a “insuflat” acestuia nu numai ratiunea ci si “liberul
arbitru”,adica acea capacitate de a se conduce singura.Dupa cum se exprima Toma
D’Aquino,”omul este inzestrat cu liber arbitru,altfel sfaturile,indemnurile,
poruncile,interzicerile, rasplata si pedeapsa ar fi in van”.
Ioan Damaschin are acelasi punct de vedere ca si D’Aquino.In conceptia sa,a
discuta despre liberul arbitru inseamna a da raspuns la urmatoarele intrebari:-exista
ceva care sa stea in puterea noastra?
-avem autoritate asupra a ceea ce sta in puterea noastra?
-de ce Dumnezeu ne-a dat aceasta libertate?
In legatura cu prima intrebare Damaschin argumenteaza in favoarea ideii ca
exista lucruri care stau in puterea noastra.El crede ca omul care actionaza si face
este principiul propriilor sale fapte,fiind,prin urmare,inzestrat cu liber arbitru.
La urmatoarele doua intrebari,teologul crestin raspunde afirmativ,deoarece
“la ce i-ar folosi omului facultatea de deliberare,daca nu ar fi raspunzator?”.Omul
delibereaza pentru a actiona.Dumnezeu ne-a data aceasta libertate-afirma Ioan
Damaschin-pentru ca omul este capabil ca,prin ratiune si actiune, sa decida singur
asupra faptelor sale.
Anselm de Canterbury in lucrarea “Despre liberul arbitru” pune si explica
raspunsul la doua intrebari primordiale,bazate pe constatarea unei incompatibilitati
intre har si liberul arbitru:ce este libertatea de a alege,si oare o mai avem noi inca?
In viziunea sa libertatea este o putere:vointa care nu are puterea de a pacatui este
mai libera si deci mai puternica decat cea care o are;nici macar Dumnezeu nu o
poate constrange sa se abata de la calea dreapta. Dupa ce studieaza dependenta de
pacat,autorul extinde definirea liberei alegeri la Dumnezeu.
 Augustin in tratatul “Despre liberul arbitru” spune ca acesta exista;ca orice
bine vine de la Dumnezeu;omul poate insa sa-l foloseasca nefast.Ne-am putea
atunci intreba de ce Dumnezeu,care cunoaste viitorul,nu le ia pacatosilor liberul
arbitru;aceasta atitudine pare intrucatva paradoxala.Augustin precizeaza ca este
vorba de fapt de doua elemente distincte: Dumnezeu nu este raspunzator de
pacatele oamenilor;maretia lui tine tocmai de faptul ca lasa oamenii sa pacatuiasca
in mod liber. Pacatul este necesar perfectionarii universului.Este drept ca pacatosul
sa fie pedepsit pentru raul facut;pedeapsa poate fi deci considerata un bine.
Toate persoanele adulte pot să dispună singure asupra lor și asupra vieții lor
proprii. Indiferent dacă este femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, cu sau fără
dizabilități, indiferent de culoarea pielii sau apartenența religioasă.
Toți oamenii au voie să facă ce doresc, atât timp cât respectă legile și nu
îngrădesc libertatea altora.
Libertatea personală încetează acolo unde aceasta lezează libertatea sau
demnitatea celorlalți sau încalcă legea.
Bibliografie
https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-libertatea-naturala
https://ro.wikipedia.org/wiki/Libertate_(filozofie)
https://integreat.app/landau/ro/convietuirea-in-germania/libertatea-personala
https://www.qreferat.com/referate/stiinte-politice/LIBERTATEA541.php