UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI

ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

REFERAT
LIBERTATE VERSUS OPRIMARE

Student
Petra -Svetlana MELINTE, PPE Anul II

ORADEA
2024
 Motto: „Esența omului este libertatea de a alege.
Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența,
și-n aceasta constă măreția, disperarea și neliniștea lui.”
Jean-Paul Sartre

LIBERTATE VERSUS OPRIMARE

Afirmația că omul este o ființă duală, capabilă de a oscila între bine și rău, între
lumină și întuneric, iubire și ură, libertate și oprimare, reflectă perspectiva filozofică asupra
naturii umane. Oscilația omului între bine și rău este un aspect profund și complex al condiției
umane punând în evidență relația tensionată dintre aceste două concepte fundamentale.
Libertate versus oprimare sunt doi termeni opuși care descriu stări sau condiții sociale diferite.
În sensul larg, libertatea este adesea înțeleasă ca absența constrângerilor sau a limitărilor,
permițând individului să-și exprime voința și să acționeze conform propriilor sale alegeri fiind
considerată un principiu fundamental în democrații și societăți bazate pe drepturile omului,
reprezentând capacitatea indivizilor de a-și dezvolta potențialul și de a participa activ la
societate.
La cealaltă extremă, oprimarea se referă la restricționarea sau limitarea drepturilor, libertăților
sau potențialului unui individ sau a unui grup de oameni de către forțe externe, precum guvernele
autoritare, instituțiile opresive sau structurile sociale discriminatoare. Oprimarea poate duce la
restricționarea libertăților individuale, marginalizarea grupurilor sociale și creșterea
inegalităților. Termenul este adesea asociat cu tratarea injustă, abuzul de putere sau restricțiile
impuse asupra libertăților individuale.
Astfel, dualitatea dintre libertate și oprimare reflectă natura complexă a societăților
umane, iar găsirea unui echilibru este o provocare constantă în cadrul guvernanței și a relațiilor
sociale.
Dualitatea dintre libertate și oprimare a fost abordată în diverse moduri de-a lungul istoriei, în
contexte filozofice, politice, sociale și culturale.
Bazele teoretice ale abordării filosofice orientate spre libertate versus oprimare au fost
fundamentate în lucrările lui Aristotel, Platon, J.J.Rousseau, J.S. Mill, I.Kant, J.P.Sartre, Hegel,
M.Eliade, ș.a. iar pentru a promova sinteza și înțelegerea acestei probleme filosofice este

1
convenabil să pornim de la câteva modele fundamentale, modele care sunt fie concepții majore
sau momente importante din istoria gândirii filosofice.

Jean Jacques Rousseau afirma că: “Omul se naște liber și pretutindeni este înlănțuit”-
făcând referire la starea naturală (inițială) a omului, când era fericit pentru că se supunea doar
legilor naturii. Pentru J.J.Rousseau, soarta libertății este legată indisolubil de soarta legilor, o
societate este dreaptă atunci când se întemeiază pe liberul consimțămant, printr-un contract
social între membrii săi. Într-o astfel de societate legea dreaptă devine autoritatea unică și
legitimă, iar oamenii supunăndu-se legii sunt liberi, pentru că nu sunt aserviți nimănui anume.
Opusul libertății, privarea de libertate, apare atunci când cetățeanul este obligat să se supună unei
voințe particulare, a altui cetățean, și nu voinței sale.
Astfel, J.J. Rousseau se dovedește a fi un precursor extrem de important al teoriei “binelui
colectiv”, dezvoltată de economiștii din secolul al XX-lea. Această teorie politică despre libertate
pune accentul pe obligațiile sociale, liber asumate de individ, ca membru al unei societăți. Este
adevărat, că în alt context istorico-social și teoriile socialiste și comuniste au uzat de acest
concept, foarte contestat, al "binelui colectiv" exprimat de “voința generală” a întregii societăți.
Prezența Răului în lume declanșează perceperea libertății ca imensă povară, prefigurând
dificultatea discernământului între moral și imoral, conferind omului conotații tragice și
determinându-l să se îndoiască de tot, inclusiv de sine.
Jean Paul Sartre a lăsat urmaşilor ideea că omul este condamnat să fie liber, ceea ce
înseamnă că trebuie să suporte povara responsabilităţii pentru fiecare acţiune a sa, oricât de
frustrant sau incomod ar putea fi acest adevăr, în orice alt caz contrar, am avea de a face cu o
trăire „inautentică”, în rea-credinţă.
În opera de referință, "Ființa și Neantul", Sartre tratează problema existenței, asociind faptul de a
exista, de a fi, cu libertatea. Cu alte cuvinte, existența semnifică o libertate de alegere specifică
doar omului, accentuandu-se, în special, alegerea de sine. J.P. Sartre asociază libertatea omului
cu o condamnare a sa, aceasta din urmă fiind asociată cu responsabilitatea de sine.
Omul devine liber și absolut responsabil atât față de propria persoană, cât și față de întreaga
umanitate, el fiind condamnat la libertate, beneficiind de o responsabilitate absolută, deoarece
existența umană este o întamplare, o posibilitate care se construiește cu fiecare alegere pe care în
libertatea infinită am făcut-o.

2
Libertatea înseamnă alegere, angajare și implicit consecințe și responsabilizare. Omul poate
alege binele, poate alege răul sau poate alege nealegerea. Prin urmare libertatea absoluta se
transforma în constrângere. Așadar, responsabilitatea pe care și-o asumă omul, nu reprezintă o
acceptare ci, înseamnă revendicarea consecințelor libertății sale. Responsabilitatea este plata pe
care trebuie să o plătim pentru faptul că suntem liberi.
În altă ordine de idei, Mircea Eliade leagă libertatea de drepturi, el nu vede nimic negativ
în responsabilizare, deoarece aceasta implică acțiune, angajare și curaj. Goana după drepturi l-a
făcut pe om să își piardă libertatea. Libertatea adevărată nu implică drepturi, deoarece acestea
sunt date de alții, acestea nu te angajează, ele însemnând pasivitate și debarasare de
responsabilitate. Nu poți fi liber spune Eliade, dacă nu ești responsabil. Ești liber atunci când
răspunzi pentru orice act pe care îl faci. Prin alegerile pe care le face, prin răspunderea și
responsabilitatea pe care și-o asuma, omul poate să-și creeze destinul, să aibă o viatâ îmlinită sau
să devină un ratat. Teama de responsabilitarte l-a făcut pe omul modern să renunțe la libertate
pentru drepturi. Un drept, spune el, înseamnă a face acte nesancționabile, dar ele nu înseamnă a
fi liber.
În consecință, câmpul problematic al libertății vizează mai multe perspective:
- Relația dintre libertate și capacitate-se referă la fapul că omul poate fi liber să facă anumite
acțiuni, dar să nu fie capabil și poate fi capabil, dar să nu fie liber în a le face....
- Distincția dintre libertate formală și libertate autentică- absenta constrângerilor politice și
juridice și existenta drepturilor i-a determinat pe unii gânditori să le vadă că fiind condițiile
suficiente pentru garantarea libertății. Alții considerau că aceste elemente asigură doar o libertate
formală (aparentă) și nu una autentică. Oamenii lipsiți Îde resurse materiale și de putere nu își
vor putea exercita drepturile și libertățile deoarece sunt reduși la situații de dependență sau
pasivitate.
Libertatea de a participa activ la viață politica necesită un anumit grad de bunăstare, acces la
exprimare prin mijloace de informare în mass-media, acces care nu este efectiv asigurat tuturor
celor dornici de a se manifesta.
- Natura libertății- Este libertatea o valoare în sine (importanța pentrut ea însăși și dorită pentru
ea însăși)? Sau este o valoare instrumentală (utilă pentru atingerea altor scopuri?

3
De-a lungul timpului omenirea a luptat pentru libertate. Ajunși în pragul libertății, oamenii uită
semnificația libertății și de multe ori încalcă libertățiile lor, dar și libertățiile celorlalți. Astfel,
libertatea a trebuit să se împartă de la sine în două:libertatea morală și libertatea legii.
Libertatea morală constă în ceea ce ne permite conștiința noastră să facem, iar libertatea legii:
ceea ce ne permite legea. Libertatea este posibilitatea de a acționa după propria voință sau
dorință, posibilitatea de actiune constientă a oamenilor în condițiile cunoașterii legilor de
dezvoltare a naturii și a societății.
John Stuart Mill considera că libertatea este un scop în sine, deoarece atât cetățenii cât și
toate popoarele doresc să trăiască fară constrângeri, iar democrația că regim politic sau statul că
instituție politica fundamentala, nu sunt decât mijloace pentru garantarea libertății.
J.S. Mill a considerat că scopul principal al statului este acela de a asigura apărarea drepturilor si
libertățile individuale, prin urmare singurele constrângeri pe care le poate exercita statul, sunt
cele destinate apărarii acestor drepturi și libertăți. Nu societatea se subordonează statului, ci
statul se subordonează societății, sacrificându-se cerințele de egalitate și echitate de dragul
libertății individuale. Pentru filosoful John Stuart Mill libertatea este determinată de raporturile
dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde libertatea lăuntrică, libertatea de
exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață și libertatea de asociere liber consimțită.
Acesta afirma că: „Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ți urmări binele
propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci pe alții să lipsești de binele lor sau să-i
impiedici să și-l dobândească”. Libertatea alegerii unui stil de viață ar trebui să se bazeze tocmai
pe ceea ce sustine Mill: că omul trebuie lăsat să trăiască așa cum crede el că e mai bine.
Vorbim despre diferite tipuri de libertate: libertate politică, economică, socială,
religioasă, individuală, colectivă, libertatea de conștiință, de asociere etc. În prim planul
discuțiilor filosofice se situează libertatea politică, care se distinge între libertatea negativă și
libertatea pozitivă. Libertatea negativă desemnează absența constrângerilor arbitrare, impuse de
puterea politică sau de alți oameni, iar realizarea ei în practică presupune restrângerea
intervenției statului la un nivel minim. Libertatea pozitivă constă în realizarea condițiilor
presupuse de îndeplinirea scopurilor individuale, prin intervenția sporită a statului în viata
societății sau a individului.
- Liberate individuală vs libertate colectivă- susținătorii libertății individuale sunt reticenți față de
valorile collective. Susținătorii libertății colective afirmă că aceasta este o valoare distincta cu

4
propriile sale particularități și condiții de realizare. În interpretările marxiste libertatea
individuala nici nu e posibilă decât în cadrul existentei libertății colective.
- Prioritatea libertății- unii susțin prioritatea absoluta a libertății, ideea că nimic nu poate justifica
renunțarea la libertate; alții susțin că în anumite condiții, alte valori au prioritate cum ar fi pacea ,
ordinea, bunăstarea, egalitatea sau chiar simpla supraviețuire, care poate dobândi prioritate față
de libertate.
- Problema constrângerilor- este pusa în sfera constrângerilor nejustificate față de oameni. Exista
constrângeri care pot fi justificate așa cum sunt cele ce previn actele distructive ale unor oameni
asupra altora și exista constrângeri abuzive:încălcări ale drepturilor, privări de anumite
posibilități...doar acestea din urma sunt considerate ostile libertății. Dar în unele cazuri nu exista
un acord asupra caracterului unor constrângeri. Spre exemplu interzicerea consumului de droguri
este sau nu justificată? John Stuart Mill considera că orice practică este permisă dacă are
consecințe doar asupra persoanei în cauză.
Prea multă libertate pentru om duce la abuz, la reducerea libertății altuia. Astfel, se presupune că
fiecare individ trebuie să posede deplina libertate de a face ceea ce dorește, în măsură în care el
nu dăunează cu nimic celorlalți și că statul are dreptul să intervină în sfera individuala doar
atunci când acțiunile cuiva lezează interesele legitime ale altor oameni. Puterea politică trebuie
deci limitată, ea nu trebuie să dețină dreptul și libertatea de a încalcă oricând sfera vieții
individuale indiferent ce pretext ar folosi.
Acest principiu are o tință precisa căci deseori conducătorii statului au abuzat de putere în
numele unui presupus bine general ce ar trebui impus societății. Ei s-au considerat îndreptățiți să
dirijeze întreagă viață socială spre un țel general prestabilit, indiferent de consecințe ( exemple
de oprimare- statele totaliare: comuniste, fasciste).
Impunând aprecieri de valoare și decizii privind “ce este important”, statul a avut tendință de a
încalcă sfera libertății individuale, lasând oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei
birocrații care exercita puterea în acest stat dirijat.
Astfel, nu mai este vorba despre supremația legii, ci de supremația subiectivității autorităților.
Pe de alta parte, mulți dintre cetățeni resping ideea acestui stat minimal rămânând atașați de un
stat ideal care promovează și prosperitatea, nu doar legalitatea. Conform acestora, omul are
nevoie de intervenția statului în viață să pentru a-i asigura libertatea și drepturile ( exemple-
ajutor în caz de șomaj, invaliditate...)

5
 În concluzie, antagonismul extrem dintre bine și rău evidențiază faptul că nimic nu este
perfect. Nici măcar răul. Nici oprimarea. Binele este un defect a răului, iar libertatea este o
discontinuitate a oprimării. Totul este să fii în așteptare permanentă cu simțurile ascuțite în
așteptarea apariției celei mai mici fisuri în construcţia răului și oprimării, care vrea să pară
perfectă. Totul e să avem discernământul, dar mai ales curajul de a distinge răul în spatele măștii
binelui, oprimarea sub masca libertății.

BIBLIOGRAFIE

1. Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract and The First and Second Discourses, edited
and
with an Introduction by Susan Dunn, Yale University Press, New Haven and London, 2002.
2. John Stuart Mill, Despre libertate, trad. Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, București,
2005.
3. Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, ediţie revizuită şi
index
de Arlette Elkaïm-Sartre, traducere de Adriana Neacşu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004.