Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

REFERAT
la discliplina Logică juridică
având tema:

Libertatea negativă și libertatea pozitivă

(Isaiah Berlin)

Student: Fechet Patricia Loredana

Anul I, IFR

Anul universitar 2019-2020

1
 Libertatea negativă și libertatea pozitivă
(Isaiah Berlin)

În eseul său intitulat „Două concepte de libertate” (1958), Isaiah Berlin propune analiza
a două concepte distincte despre libertate. Primul dintre acestea este descris drept „libertate
negativă”, întrucât se referă la măsura în care individul e liber de interferența altor persoane
sau autorități. A fi liber în mod negativ, potrivit autorului, nu înseamnă însă a fi liber de
constrângeri fizice sau psihologice, ci se referă pur și simplu la gradul de libertate față de
imixtiunea umană sau față de constrângere, coerciție: de exemplu, libertatea de a fi lăsat liber
de a se implica sau nu în politică. În contrast cu aceasta este așa-numita „libertate pozitivă”,
întrucât este libertatea de sau pentru a face ceva, mai degrabă decât libertatea față de ceva: de
exemplu, libertatea de a candida la alegeri în Parlament. În multe privințe, aceasta noțiune
prezintă implicații ale individului mult mai complexe, însă totodată și mai nebuloase, care
„derivă din dorința individului de a fi propriul său stăpân”.1
Un alt mod de a înțelege diferența dintre libertatea negativă și libertatea pozitivă este
prin a concepe libertatea pozitivă ca absența limitelor externe, în timp ce libertatea negativă
implică absența unei limite externe.
La prima vedere, ar putea părea că ni se prezintă o distincție destul de evidentă între
două părți ale aceleiași monede. I. Berlin recunoaște, de altfel, că ambele concepte apar la „o
distanță logică nu foarte mare unul de celălalt”, însă subliniază că există o distincție substanțial
semnificativă – chiar dacă nu logică în mod vădit – care trebuie făcută între libertatea negativă
și cea pozitivă, precum și faptul că nerecunoașterea semnificației acestei distincții poate
provoca mult mai mult rău decât simpla confuzie conceptuală.2
Pentru a evidenția distincția dintre cele două, I. Berlin trasează două întrebări filosofice
specifice care au ca fundament problema obedienței și coerciției individului. Astfel, libertății
negative îi corespunde întrebarea: „Care este aria în care subiectul – o persoană sau grup de
persoane – este sau trebuie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil să facă sau să fie, fără
interferența altor persoane?”. De cealaltă parte, libertatea pozitivă răspunde la întrebarea: „Ce

1
Isaiah Berlin, „Libery. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
178
2
Ibidem, pp. 179

2
sau cine este sursa controlului sau a interferenței care poate determina pe cineva să facă sau
să fie ceva mai degrabă decât altceva?”3
Aceste două întrebări sunt în mod evident distincte, chiar dacă răspunsurile la acestea
se pot suprapune. În cele ce urmează purcedem la o prezentare detaliată a viziunii lui I. Berlin
cu privire la cele două concepte de libertate.

I. Libertatea negativă
Libertatea negativă este definită ca fiind aria în care individul poate acționa și lucrurile
pe care le poate face fără a fi constrâns de cineva din exterior, deci aria care implică absența
limitelor externe.4 Constrângerea sau coerciția unui individ presupune limitarea libertății sale
prin implicarea intenționată a altcuiva în aria în care, în mod normal, ar putea respectivul să
acționeze.
I. Berlin subliniază că putem vorbi de lipsa libertății numai dacă limitarea acesteia e
făcută în mod deliberat de alți oameni, aducând astfel în discuție problema opresiunii.
Incapacitatea individului de a atinge un anumit scop nu reprezintă o lipsă de libertate. Totodată,
autorul abordează, pe de o parte, problema libertății economice și, pe de altă parte, pe cea a
sclaviei economice. Dacă lipsa mea de mijloace materiale se datorează lipsei mele de capacități
mentale sau fizice, atunci pot considera că sunt lipsit de libertate (și nu pur și simplu din motive
de sărăcie). Dacă, în schimb, libertatea mea e limitată de anumite aranjamente nedrepte sau
injuste, atunci pot considera că sunt victimă a sclaviei economice sau opresiunii. Explicația lui
I. Berlin sprijină viziunea lui Rousseau, conform căreia nu natura lucrurilor e ceea ce ne
înnebunește, ci reaua-voință.5
„Cu cât aria de non-ingerență este mai mare, cu atât individul este mai liber.” Este
ceea ce filosofii politici englezi au dorit să transmit prin noțiunea de „om liber”: „Un om liber
este acela care ... nu este împiedicat să facă ceea ce intenționează să facă” (Hobbes)6 Totuși,
dacă această libertate ar fi nelimitată, s-ar crea o stare de haos social, în care cei puternici i-ar
suprima pe cei slabi. Din această cauză, și datorită faptului că nu toți oamenii au aceleași
idealuri, este admisă o anumită constrângere în vederea apărării altor valori ca egalitatea,
dreptatea, fericirea. Totodată, adepții acestei teorii sunt de acord că se impune păstrarea unei
sfere în care individul să fie liber, sferă care să nu fie violată sub niciun motiv – de aceea,

3
Ibidem, pp. 169
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin
5
Isaiah Berlin, „Libery. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
170
6
Ibidem

3
trebuie stabilită o frontieră între viața privată si autoritatea publică. Aici, întrebarea care se
pune este: Unde să fie trasată această frontieră?”7
„Libertatea pentru știucă înseamnă moartea pentru plevuști”, adică libertatea unora
depinde de limitele impuse altora. Cu alte cuvinte, „libertatea unui profesor de la Oxford diferă
foarte mult de libertatea unui țăran egiptean”. Pentru țăranul respectiv, necesare îi sunt hrana,
hainele, medicamentele – condițiile de viață; degeaba i s-ar spune lui că are libertate
individuală, căci nu ar avea cum să profite de ea: „Ce este libertatea pentru cei care nu o pot
folosi? Fără condiții adecvate pentru utilizarea libertății, care este valoarea libertății?” 8 Cu
toate acestea, libertatea de care se bucură un sărac are aceeași natură cu cea a bogatului pentră
că este un atribut și un interes esențial și inerent personalității umane. Ce diferă sunt aspirațiile
lor, condiționate fiind de situația economică și socială. „O problemă ce apare este legată de
mijloacele prin care cei puțini care nu sunt împiedicați de incapacități economice sau sociale
și-au obținut libertatea. E posibil să o fi făcut prin exploatarea celorlalți sau prin tratarea lor cu
indiferență. Moralitatea liberală se bazează pe egalitatea libertății – « Ce ție nu-ți place, altuia
nu-i face »”.9
În situațiile în care sacrific în mod voluntar libertatea mea pentru binele altora, pentru
alte valori, nu are, însă, loc o creștere a ceea ce este cedat, deoarece libertatea este libertate, nu
egalitate, nici onestitate, nici dreptate sau fericire. Dacă aleg să îmi restrâng libertatea pentru a
atenua lipsa ei în alte părți, nu rezultă decât o pierdere absolută de libertate ce este compensată
de un eventual plus de dreptate, pace.10 Totuși, libertatea unora se impune a fi uneori limitată
pentru a o garanta altora, altfel „libertatea lupilor ar însemna moarte pentru oi”.11 În același
timp, pentru a nu degrada natura umană, este necesară și existența unei zone de non-ingerență
independente de sfera controlului social. Din cauza celor expuse, libertatea negativă înseamnă
libertate față de ceva; înseamnă „absența ingerenței dincolo de o frontieră mișcătoare, dar
întotdeauna identificabilă”.12
Ocrotirea libertății negative înseamnă eliminarea, contracararea interferențelor.
„Amenințarea unui om cu persecuția dacă nu se supune unei vieți în care nu-și exercită nicio
alegere a obiectivelor sale; blocarea sa în fața tuturor ușilor cu excepția uneia singure, oricât

7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin
8
Isaiah Berlin, „Libery. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
170-171
9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin
10
Ibidem
11
Isaiah Berlin, „Libery. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
38
12
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin

4
de nobilă e perspectiva care se deschide odată cu acea ușă, sau oricât de binevoitoare sunt
motivele celor care aranjează acest lucru, este un păcat împotriva adevărului naturii omului,
și anume aceea că este o « ființă care are propria sa viață de trait »”.13 Tocmai această
concepție individualistă despre om reprezintă izvorul tuturor pledoariilor pentru libertățile
civile și drepturile individuale, tuturor protestelor împotriva exploatării și umilinței, împotriva
înfrângerii autorității publice sau hipnozei în masă a propagandei organizate.14
I. Berlin introduce aici o remarcă interesantă ce contrazice opinia lui J. Mill care susține
că libertatea este o condiție necesară pentru înflorirea geniului uman. În acest sens, Berlin
argumentează că evidențele istorice arată că integritatea, dragostea de adevăr și individualismul
înflăcărat cresc cel puțin la fel de des în comunități puternic disciplinate – de exemplu,
calviniștii puritani din Scoția sau Noua Anglie, sau cei sub disciplină militară – precum în
societățile tolerante sau mai indiferente.15
I. Berlin punctează totodată că libertatea sau capacitatea individului de a face alegeri -
exprimată din primele propoziții ale eseului său - nu constituie o viziune sărăcită asupra
indivizilor. Nu implică nici faptul că oamenii acționează fără reținere, precum în viziunea lui
Hobbes, nică că ei urmăresc fără reținere obiectul dorințelor lor, precum în concepția hedonistă.
Dimpotrivă, voința se află în centrul libertății fundamentale care invită indivizii cu capacitate
rațională să aleagă între obiective diferite și adesea incompatibile. Astfel că libertatea negativă
înseamnă mai degrabă „alegerea între alternative sau opțiuni fără constrângere din partea
celorlalți”16 I. Berlin nu propune o versiune o omului cu rațiune „decorporalizată”
(„disembodied reason”), nici un Robinson Crusoe al omului economic izolat pe insula sa.
Dimpotrivă, el pictează un portret al unei ființe deliberative și reflective, o ființă care are
sentimentul identității sale morale și sociale, care are deopotrivă capacitatea de a lua decizii și
de a delibera cu atenție.17 Tocmai de aceea, continuă autorul, trebuie să existe o arie minimă
de libertate individuală care nu poate fi violată sub niciun motiv. Acest minim de libertate îi
este necesar omului „pentru a-și dezvolta facultățile naturale care, singure, îi permit să
urmărească sau chiar să conceapă scopurile pe care le consideră el a fi bune, drepte sau sacre

13
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
175-176
14
Ibidem
15
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
175
16
Ibidem, pp. 77-79, 177
17
Ibidem, pp. 200-202

5
(…) A invada acest spațiu, oricât de puțin, ar însemna despotism.” Cel puțin libertatea religiei,
a opiniei, a expresiei, de proprietate trebuie să fie garantate împotriva invaziei arbitrare.18
O altă caracteristică a libertății negative constă în faptul că nu este incompatibilă cu
anumite forme de autocrație, cu absența autoguvernării individului. Din acest unghi, I. Berlin
privește libertatea în raport cu zona de control, nu cu sursa acesteia, susținând că așa cum o
democrație poate priva cetățeanul individual de o serie de libertăți pe care le-ar putea avea într-
o altă formă a societății, la fel este perfect de înțeles cum un despot cu gândire liberală ar
permite supușilor săi un grad mare de libertate personală. Libertatea nu este în mod logic
dependentă de democrație sau autoguvernare. Autoguvernarea poate oferi, desigur, o mai bună
garanție a conservării libertăților civile decât alte regimuri, dar nu există nicio legătură necesară
între libertatea individuală și regimul democratic. Răspunsul la întrebarea „Cine mă
guvernează?” este logic distinctă de întrebarea „Cât de departe interferează guvernul cu mine?”
Tocmai această diferență pune în lumină contrastul fundamental dintre cele două concepte de
libertate, negativă și pozitivă.19
Noțiunea de libertate negativă este asociată cu filozofii politici britanici: Locke, Hobbes și
Smith.

II. Libertatea pozitivă

Libertatea pozitivă este cea care oferă răspunsul la întrebarea „Cine mă guvernează?”
și care presupune absența limitelor interne. Fiind asociată, însă, ideii de voință creatoare,
aceasta nu se rezumă la o întrebare ci se definește mai degrabă printr-o afirmație: „Ea decurge
din dorința individului de a fi propriul său stăpân”20 și din dorința de „autonomie, nu
heteronomie: a acționa și a nu fi acționat.”21
Conform viziunii lui I. Berlin, calitatea de a fi propriul său stăpân comportă valențe
distincte în funcție de ipostaze diferite ale individului, după cum urmează.
În prima ipostază, libertatea este concentrată asupra faptului de a fi propriul său stăpân,
idee exprimată prin următorul citat: „Îmi doresc să fiu propriul meu instrument, nu
instrumentul actelor de voință ale altora. Vreau ca via deciziile mele să depindă de mine, nu
de vreo forță exterioară. Vreau să fiu instrumentul propriei mele voințe, nu al voinței altora.
Doresc să fiu subiect, nu obiect; să fiu mișcat de rațiuni și motive conștiente care sunt ale mele,

18
Ibidem, pp. 173, 210
19
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
176-177
20
Ibidem, pp. 178
21
Ibidem, pp. 185

6
și nu de cauze externe. Vreau să fiu o persoană, nu un nimeni; să decid eu însumi pentru mine,
nu să decidă altcineva pentru mine; să acționez, nu să fiu acționat de natură sau de alți oameni,
ca și cum aș fi un lucru, un animal sau un sclav, incapabil să-și asume condiția umană, cu alte
cuvinte, incapabil să conceapă și să realizeze propriile scopuri și strategii. Aceasta este ceea
ce vreau să spun când spun că sunt o ființă rațională și că rațiunea mea este ceea ce mă
deosebește, ca om de restul lumii. Mai presus de toate, vreau să mă gândesc la mine ca fiind o
ființă gânditoare, cu voință și acțiune proprii, asumându-mi responsabilitatea pentru alegerile
mele și în măsură să le justific pe baza propriei mele viziuni asupra lucrurilor. Sunt liber în
măsura în care cred că aceste lucruri reprezintă adevărul, și înrobit în măsura în care sunt
obligat să recunosc că nu este așa.”22
Libertatea este văzută în acest caz ca dominație a unei „naturi superioare” sau a unui
„sine real” asupra unui sine „empiric”, „heteronom” afectat de impulsuri iraționale și dorințe
necontrolate ce decurg din „natura inferioară” a individului aflat în căutarea permanentă de
plăceri imediate. Această „natură superioară” poate fi asimilată cu ceva mai presus de individ,
precum un grup sau o comunitate în cadrul căreia individul reprezintă doar un element. Obligat
să se supună acestei entități superioare, individul se conformează astfel la natura sa
„adevărată”.23 Această versiune a libertății pozitive este atribuită filosofilor precum Rousseau,
Kant, Hegel sau Marx.
Pe de altă parte, această idee a libertății ca dominație a elementului superior față de cel
inferior, după cum observă I. Berlin, poate avea efecte negative; adică, un individ convins fiind
de superioritatea sa, poate încerca să îi forțeze pe ceilalți să adere la ceea ce consideră că e
corect. El pretinde astfel că datorită superiorității sale el cunoaște ceea ce vor cu adevărat
ceilalți, doar că ei nu știu, înrobiți fiind de necunoaștere, lipsa rațiunii. Acest punct de vedere
poate conduce la dictatură, despotism, autoritarism.24
Concepția „pozitivă” a libertății ca autoguvernare, a fi propriul său stăpân, cu sugestia
despre om ca fiind „divizat împotriva sa”, implică și o scindare a personalității individului: pe
de o parte, se află sinele transcendent, deținător de control, dominant și, pe de altă parte, sinele
empiric înclinat către dorințele și pasiunile care trebuie disciplinate. Consecințele acestei
diferențieri devin și mai clare dacă se iau în considerare cele două forme majore ale dorinței de
autoguvernare ale sinelui „autentic”: prima, cea a abnegării sinelui cu scopul de a atinge

22
Ibidem, pp. 178
23
Ibidem
24
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin

7
independenţa; a doua, cea a autorealizării sau a identificării totale a sinelui cu un principiu sau
ideal specific în vederea împlinirii „sinelui ultim”.25
Ca o continuare a acestei idei, I. Berlin aduce în discuție conceptul de libertate de tip
stoic care pornește de la ideea că sclavul nu poate fi decât la fel de liber ca și stăpânul său. Dar
ce libertate are un sclav? El are de ales între a se supune sau a fi pedepsit. Potrivit stoicilor,
alegerea este a sclavului, chiar dacă opțiunile sale sunt supunerea sau moartea. De fapt, sclavul
este constrâns să se supună de frica pedepsei. Adepții stoicismului susțin că pentru a fi liberi,
trebuie să ne eliberăm de orice temere prin capacitatea de a nu mai simți nimic, de a nu fi legați
de nimic, idee exprimată prin conceptul apatheia. Pentru aceștia, lipsa idealurilor, a dorințelor
înseamnă libertate. Astfel, retragerea în interior, negația ascetică a propriului sine devine
libertate. În capitolul „Retragerea în citadela interioară”, I. Berlin leagă această idee de spusele
lui Rousseau: „Omul în adevăr liber vrea numai ceea ce poate”. Această doctrină „nu este decât
o formă a doctrinei strugurilor acri: ce nu sunt sigur că pot atinge nu pot dori cu adevărat”. 26
Prin aceasta I. Berlin contrazice definiția libertății negative ca fiind capacitatea individului de
a face ceea ce dorește – care este, de fapt, definiția adoptată de Mill.27
Mai mult decât atât, izolaționismul politic, autarhia economică și orice altă formă de
autonomie conțin un element specific acestei atitudini: „Elimin obstacolele din calea mea prin
a abandona calea. Mă retrag în propria mea sectă, în propria mea economie planificată, în
propriul meu teritoriu izolat în mod deliberat, unde nu trebuie să ascult voci dinafară și unde
nicio forță externă nu poate avea efect.” I. Berlin numește aceasta o formă de căutare a
securității, dar și o formă de căutare a libertății sau a independenței personale sau naționale.28
O a doua ipostază a libertății pozitive devine astfel examinată în contextul
raționalismului iluminat sau al mesianismului religios asimilat adevărului. În acest caz,
abilitățile de raționament ale individului sunt judecate după un standard de adevăr recunoscut,
iar individul sau grupul care nu recunoaște acest standard este judecat și considerat incapabil
de a raționa. Numai prin forțarea de a îmbrățișa adevărul recunoscut, individul sau grupul pot
fi liberi.
Un al treilea sens al libertatii pozitive este cel prin care libertatea individului înseamnă
ascultarea de propriile legi: „Mă identific cu sinele care deține controlul și scap de sclavia
sinelui controlat. Sunt liber pentru că și în măsura în care sunt autonom. Mă supun legilor,

25
Isaiah Berlin, „Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp. 181
26
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin
27
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
186-187
28
Ibidem, pp. 183-184

8
dar sunt legi pe care mi le-am impus fără a fi constrâns de nimeni.” Libertatea înseamnă
obediență în acest caz, dar, în cuvintele lui Rousseau, este „ascultarea de o lege pe care ne-o
prescriem noi înșine, iar niciun om nu se poate înrobi pe sine.” 29
I. Berlin readuce în discuție conceptul de heteronomie, care înseamnă conformarea
individului la regulile externe ce îi sunt impuse, și care sunt acceptate de acesta împotriva
propriei sale voințe sau cu un anumit grad de indiferență. Astfel, „sunt liber numai în măsura
în care persoana mea nu este „prinsă” de nimic care e supus unor forțe asupra cărora nu am
niciun control. Nu pot controla legile naturii; prin urmare, activitatea mea liberă trebuie, ex
hypothesi, să se ridice deasupra realității empirice a cauzalității.” Din această concepție
derivă noțiunile de libertate fundamentate pe rezistența față de (sau eliberarea din) dorințe
irealizabile și pe independența din sfera cauzalității, care au jucat un rol central în politică și
etică.30
Individul se poate supune deliberat și unor legi ce au ca scop binele general. Această
concepție are la bază premisa că nu există decât o soluție pentru fiecare problemă, soluție unică
pentru toți oamenii raționali. Dar, cum nu toți sunt așa, cei raționali trebuie să stabilească
regulile. Această idee, cum că „finalitățile raționale ale naturilor noastre « adevărate » trebuie
să coincidă”, permite justificarea acțiunilor coercitive împotriva celor care nu se pliază
tiparului, concepție regăsită în comunism, nazism.31 În același timp, pornind de la premisa că
libertatea înseamnă ascultarea de propriile legi care la rândul lor sunt subordonate binelui
general se poate conclude că individul este liber în măsura în care acționează pentru binele
comun și își cedează libertatea individuală în folosul societății. Într-un caz ideal, în care toți
oamenii am fi raționali și responsabili, legile ar dispărea pentru că am deveni din ce în ce mai
puțin deranjați de ele. Unii gânditori au căutat o soluție pentru a elimina elementul irațional (de
exemplu, prin educație), dar, așa cum specifică I. Berlin, această idee are la bază considerarea
oamenilor ca material brut pe care cei superiori vor să îl modeleze, fără a cere permisiunea,
deoarece cei inferiori nu sunt în poziția în care să ia decizii. Aces sens al libertății se regăsește
în totalitarism.”32
De asemenea, I. Berlin afirmă că paternalismul este „cel mai mare despotism
imaginabil”. Omul este ființă autonomă, creator de valori și o finalitate în sine, de aceea „nimic
nu poate fi mai groaznic decât a-l trata ca fiind lipsit de autonomie, ca pe un obiect natural

29
Ibidem
30
Ibidem
31
Ibidem, pp. 194-195
32
https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin

9
jucat de influențe cauzale, ca pe creatură la mila stimulilor externi, ale cărei alegeri pot fi
manipulate de conducătorii săi, fie prin amenințări de forță, fie prin oferte de recompense.”A
trata omul în acest mod echivalează cu a-l considera ca fiind lipsit de auto-determinare.33
Referitor la dobândirea libertății prin abnegarea sinelui, I. Berlin afirmă că în timp ce
auto-negarea ascetică poate fi o sursă de integritate sau seninătate și puterea spirituală, este
totuși dificil de văzut cum poate implica extinderea libertății. Dacă mă salvez de un adversar
retrăgându-mă în interior și blocând fiecare intrare și ieșire, pot să rămân mai liber decât dacă
aș fi fost capturat de el, dar sunt mai liber decât el dacă l-aș fi învins sau prins?34
Realitatea vieții este aceea în care mă întâlnesc cu obstacole în calea mea. Cei care
adoptă conceptul „negativ” de libertate, ar putea fi iertați dacă au credința că abnegarea sinelui
nu este singura metodă de a depăși obstacolele, și că este posibil să facă acest lucru
îndepărtându-le: în cazul obiectelor non-umane, prin acțiune fizică; în cazul rezistenței umane,
prin forță sau persuasiune, la fel ca atunci când conving pe cineva să-mi ofere loc în mașina sa,
sau prin cucerirea unei țări care amenință interesele personale. „Astfel de acte pot fi nedrepte,
pot implica violență, cruzime, înrobirea celorlalți, dar nu poate fi contestat faptul că prin
aceasta agentul este capabil în sensul cel mai literal să-și extindă propria libertate.” Autorul
adaugă că este o ironie a istoriei faptul că acest adevăr este respins de unii dintre cei care îl
practică cel mai mult, și anume, de oameni care chiar în timp ce ei cuceresc puterea și libertatea
de acțiune, resping conceptul „negativ” al acesteia în favoarea omologului său „pozitiv”.35
În capitolul intitulat „Auto-realizare”, autorul analizează doctrina pozitivă de liberare
prin rațiune conform căreia singurul miljoc autentic de atingere a libertății este utilizarea
rațiunii critice și înțelegerea a ceea ce este necesar și contingent – ceea ce reprezintă esența
raționalismului iluminist exprimat prin adagiul latin „Sapere aude”. Pentru că lucrurile cărora
le înțelegi necesitatea nu le poți dori a fi altfel decât așa cum trebuie. Necesitățile care
guvernează lumea sunt premise valabile pentru fiecare dintre noi și nu pot schimbate, iar a le
dori să fie altfel echivalează cu a fi ignorant sau irațional. Din această perspectivă, I. Berlin
semnalează asupra riscului de cădere în eroarea determinismului științific reprezentativ pentru
secolul al XVIII-lea. Conform acestei erori, studiul științelor naturii și crearea științelor
societății pe același model, ar permite indivizilor să își recunoască propria parte, propriul rol
în funcționarea lumii. Tocmai aici, semnalează I.Berlin, viața socială nu poate fi analizată în

33
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
183
34
Ibidem, pp. 186
35
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
187

10
același mod „mecanicist” specific studiului științific, în care natura umană ar fi „statică”, ci
trebuie avută în vedere și analiza istorică, a legilor creșterii continue specifice interacțiunilor
umane. Tocmai pe acest determinism știițific se fundamentează doctrinele naționaliste,
comuniste și ideologiile autoritare și totalitare. I. Berlin demolează ideea de libertate bazată pe
„auto-direcționare prin rațiune” și în capitolul „Templul lui Sarastro” în care arată că această
auto-direcționare nu poate fi aplicată doar în viața interioară, privată a individului, ci în mod
inevitabil va fi aplicată și în relațiile cu semenii săi, cu ceilalți membri ai societății, de unde și
întrebarea „Unde e frontiera dintre ceea ce rațiunea mea mă îndeamnă să fac și rațiunea
celorlalți?” 36
Ca o concluzie, în viziunea lui I. Berlin, observăm că în toate versiunile sale, libertatea
pozitivă „suferă” o mutație care o transformă în despotism. Pe de o parte, agentul activității
raționale își pierde subiectivitatea sau autonomia și este asimilat unei entități mai mari.
Identitatea individuală este asftel fuzionată cu conștiința colectivă. Pe de altă parte, rațiunea
încetează să fie universală și se limitează la un ideal platonic. În timp ce indivizii sunt așteptați
să aibă capacitatea de a raționa, de a face judecăți critice și de a face alegeri pentru ei înșiși, în
contrautopia utilă a lui Platon, doar o elită intelectuală are această facultate și numai această
elită poate face alegeri raționale pentru întreaga societate. În ambele cazuri, individul încetează
să mai fie propriul său stăpân, iar libertatea se transformă în despotism.
I. Berlin apără superioritatea libertății negative, argumentând că numai aceasta este
compatibilă cu pluralismul de valori și critică sever libertatea pozitivă despre care spune că
duce la justificarea celor mai grave forme de despotism: „Pluralismul, cu măsura libertății «
negative » pe care o implică, mi se pare un ideal mai veritabil și mai uman decât obiectivele
acelora care caută în marile structuri autoritare, disciplinate, idealul de stăpânire de sine «
pozitiv » de către clase, popoare sau întreaga omenire. Este mai veritabil deoarece recunoaște,
cel puțin faptul că obiectivele umane sunt multiple, nu toate comensurabile, și în perpetuă
rivalitate unul cu altul.” O astfel de concepție a libertății se află în centrul pledoariei solide a
lui I. Berlin pentru o societate tolerantă, umană și pluralistă.37
În filozofia politică, acești doi termeni tehnici joacă un rol important atât în
determinarea limitelor legitime ale acțiunii statului, cât și în determinarea rațiunii de a fi a

36
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
187-191
37
Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, Oxford University Press, New York, 2002, pp.
216-217

11
statului. Libertatea pozitivă este posibilitatea individului de a acționa pentru a-și realiza
potențialul personal, spre deosebire de libertatea negativă care este absența coerciției.

12
 Bibliografie:

1) Isaiah Berlin, „Liberty. Incorporating Four Essays on Liberty”, edited by Henry Hardy,
Oxford University Press, New York, 2002
2) https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin

13