Aspecte generale

Libertatea este conceptul cheie al modernităţii, în jurul căruia s-au structurat filosofia politică, filosofia
morală şi cele mai multe şcoli, curente şi ideologii din ultimii 300 de ani.
Conceptul de libertate, pe cât este de important, pe atât este de vag, fiind aproape imposibilă o singură
definiţie, universal agreată, a acestui concept.
În cele ce urmează, așadar, vom prezenta diverse tipuri și înțelesuri ale libertății, după cum au apărut ele
formulate de gânditori de-a lungul timpului.
Printre marile dezbateri existente de-a lungul timpului cu privire la libertate, au fost dezbătute și
următoarele teme:
 libertatea ca drept sau ca dat natural
 libertatea negativă și libertatea pozitivă
 libertatea ca scop în sine sau ca mijloc
 libertatea individuală și cea colectivă
 liberul arbitru
 statul şi libertatea
 dictatura în numele libertăţii
Libertatea - drept sau dat natural?
Libertatea este înţeleasă acum, în mod diferit faţă de alte epoci ale istoriei, ca un drept natural, firesc omului,
sau, mai precis, ca o înmănunchere de drepturi şi de libertăţi.
În Antichitate sau în Evul Mediu, însă, libertatea nu era un drept, ci o stare. Te năşteai liber doar dacă aveai
şansa de a fi conceput într-o familie cu părinţi liberi, care nu erau sclavi sau iobagi. Şi această stare era uşor de
pierdut. Puteai fi capturat în războaie şi apoi vândut ca sclav, puteai să ajungi înglodat în datorii şi să îţi pierzi
libertatea. De asemenea, puteai pierde statutul de om liber din pricina arbitrariului unui tiran - cum a fost cazul
celebrului filosof Platon, ce a devenit sclav din pricina supărării tiranului Siracuzei.
Libertatea era, de asemenea, condiţionată şi de nobleţe şi de avere. Dacă proveneai dintr-o familie aristocratică,
evident că libertatea ta era mai mare decât a celor care proveneau din familii fără titluri de nobleţe. La fel,
şi averea era un criteriu al libertăţii - mai puţin important în societăţile aristocratice, foarte important în cele burgheze.
Acum, în modernitatea târzie (postmodernitate), libertatea este considerată a fi un drept universal, drepturile
omului, filosofia şi praxisul (practica, obiceiul) politic şi juridic din spatele lor încercând să apere, ba chiar să şi
impună, universalitatea accesului la libertate pentru cetăţean.
Benjamin Constant teoretizează distincția dintre libertatea anticilor și libertatea modernilor într-o
expunere care a devenit clasică, și care completează cu puțină moderație elogiile aduse în modernitate formei de
guvernâmânt democratice din Grecia antică.
Individul din Antichitate, deși este considerat a fi liber (doar dacă era cetățean și bărbat), nu se raportează la
spațiul privat, ci la agora. El era liber să se exprime în piața publică, dar nu avea un set de libertăți individuale, nu era
autonom față de acest spațiu public.
Pentru Constant, spre deosebire de Jean-Jacques Rousseau (întreaga filosofie a lui Constant este, de fapt, o
critică la gândirea socială și politică a lui Rousseau), reprezentativitatea este o descoperire fundamentală care
conduce la evoluția conceptului de libertate. Polis-ul antic (orașul-stat, cetatea), cu democrația lui directă, și accentul
pus pe participare, din contră, îndepărtează individul de atingerea unei libertăți în sfera privată.
Libertatea negativă și libertatea pozitivă
Înțelegerea libertății în funcție de aceste două concepte apare odată cu secolul al XVII-lea și începuturile
gândirii iluministe.
Isaiah Berlin este filosoful al cărui nume este cel mai des asociat cu această distincție, el prezentând pe larg cele
două concepte, precum și eventualele consecințe ale urmăririi lor ca scopuri politice.
 Libertatea negativă presupune, conform lui Berlin, dreptul individului de a acționa fără să fie îngrădit de
forțe exterioare lui, incluzând aici instituțiile statului sau mecanismele de condiționare ale națiunii.
Este vorba de absența obstacolelor în drumul îndeplinirii acțiunilor dorite.
Afirmația corespunzătoare acestui tip de libertate este „nu sunt sclavul nimănui”.
Conceptul, deși nu neapărat în forma lui modernă, poate fi dedus din gândirea unor filosofi
precum: Locke, Hobbes, Adam Smith, Jeremy Bentham.
 Pe de altă parte, libertatea pozitivă este dreptul individului de a trece și peste constrângerile lui interne, prin
folosirea de resurse și abilități.
Nu doar o garanție, cum este libertatea negativă, cea pozitivă presupune un efort și este o consecință a cooperării
din cadrul statului.
Statul alocă, din bugetul de stat, adică din contribuția tuturor cetățenilor, resurse pentru asigurarea unor drepturi
fiecărui membru al respectivei comunități politice.
Ideea este că, dacă cetățeanul nu ar avea acces la anumite facilități (educație, sănătate, proprietate), libertatea lui
negativă nu ar fi decât o libertate formală.
 Afirmația pe care Berlin o asociază cu acest tip de libertate este „sunt propriul meu stăpân”, adică am
posibilitatea reală de a face ce îmi doresc, dincolo de faptul că nu sunt obligat să mă supun dorințelor altcuiva.
Filosofii reprezentativi pentru înțelegerea conceptului ar fi: Hegel, Rousseau, Herder, Marx.
Pentru ca o persoană să se poată considera liberă, are nevoie de ambele tipuri de libertăți.
Însă un exces de libertate negativă ar putea duce la îngrădirea libertății altcuiva, în timp ce un exces de libertate
pozitivă ar conferi statului o putere prea mare, care ar putea conduce la abuz.
Ideea despre ce este bine și despre ce anume are omul nevoie pentru a avea o libertate autentică nu a fost niciodată în
istorie unanim acceptată de membrii unei societăți.
În acest caz, dacă un conducător politic dorește să crească libertatea pozitivă prin impunerea unei anumite idei de bine,
se va ajunge la utilizarea de mijloace brutale, care ar crea prejudicii libertății tuturor.
Libertatea - scop în sine sau mijloc?
Aceasta este o provocare a filosofiei şi una din întrebările cheie ale filosofiilor morale.
De ce şi pentru ce suntem liberi?
Pentru filosofiile morale tradiţionale, această întrebare are un răspuns relativ simplu: libertatea este o
responsabilitate.
Suntem liberi pentru că suntem responsabili.
Iar libertatea noastră trebuie să ne responsabilizeze spre ceilalţi semeni ai noştri şi spre lume.
Libertatea care nu este responsabilă faţă de ceilalţi este un simplu libertinaj, condamnabil din punct de vedere
moral.
De aici apare marea provocare pentru teoreticienii libertăţii - cea a stabilirii limitelor sale.
Filosofii contractualişti, liberali structural, vedeau logica constrângerilor sociale şi limitelor libertăţii pe care
le impune statul, în contractul social, care, ca orice contract, trebuie să fi fost o înţelegere între oameni liberi.
Ei aveau drept fundament chiar logica iudeo-creştină a relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, aşa cum este ea
expusă în Biblie - cartea fundamentală a tradiţiei iudeo-creştine.
Acolo vedem aceeaşi logică contractualistă - Dumnezeu care creează omul liber şi apoi, prin contracte
succesive, făgăduinţa făcută lui Abraham, Legea lui Moise, anexele profeţilor la această Lege şi apoi Noul Testament,
îi este propusă omului liber o rânduială divină a lumii şi a istoriei.
Statul modern însuşi, ca un dumnezeu secular (aşa cum i-a spus filosoful german Carl Schmitt), negociază cu
societatea civilă diverse contracte sociale ce sunt limite ale libertăţii.
Expresia supremă a acestor contracte sociale este Constituţia, pe care suntem chemaţi toţi cetăţenii să o
validăm printr-un referendum.
Conform lui Montesquieu, filosoful de secol al XVIII-lea care se ocupă, în principal, de teoretizarea naturii
și scopului legilor într-o societate și căruia îi datorăm înțelegerea modernă a principiului de „separație a puterilor în
stat”, libertatea presupune în egală măsură a trăi neîngrădit în acțiuni și gânduri, precum și a nu îngrădi pe
ceilalți.
Libertatea își pierde din semnificație dacă nu este privită concomitent cu consecințele pe care manifestarea ei
le poate avea asupra celorlalți.
Este libertatea individuală sau colectivă?
Răspunsul modernităţii este că parțial da și parțial nu, că ar trebui să o înțelegem undeva la mijloc față de
aceste concepte.
Secole de-a rândul, însă, libertatea era doar colectivă.
Erai liber doar în măsura în care aparţineai unei caste a oamenilor liberi şi libertatea ta era bine definită de
limitele castei. Odată părăsită casta-breaslă, atunci şi libertatea garantată de statut se evapora.
În esenţă lucrurile nu s-au schimbat prea mult în modernitate deşi, în mod evident, s-au atenuat.
De exemplu, un cetăţean român este mult mai liber în România decât în altă ţară a cărei cetăţenie nu o are.
Prin simplul fapt că este cetăţean al României, beneficiază de drepturi politice, civice, fiscale, net superioare faţă de un
apatrid.
Dar cu toate acestea, gradul de protecţie a libertăţii este atât de ridicat încât diferenţa dintre cetăţean şi non-
cetăţean, în ţările civilizate, este foarte mult diminuată.
Aceasta pentru că se afirmă tot mai mult caracterul universal al libertăţii individuale, necondiţionate de
apartenenţe etnice, civice şi sociale.
Limitele libertăţii individuale sunt date de contractul social - pe care democraţia reprezentativă pretinde că
îl întreţine – legiferând prin aleşii poporului şi nu arbitrar.
Aici apare o altă chestiune, cea a libertăţii individuale care se manifestă prin decizia asumată de a ceda
dreptul de a decide unei instituţii sau persoane.
Libertatea şi liberul arbitru
Astfel intrăm în discuţia despre libertate şi liberul arbitru.
Concepul de liber arbitru este în esenţă un concept teologic - definit de apostolul Pavel şi apoi de
către Sfântul Augustin - de la care avem şi denumirea.
 Liberul arbitru este o formă de manifestare a libertăţii printr-o simplă alegere.
Adam şi Eva, în Eden, şi-au utilizat liberul arbitru atunci când au avut de ales între planul lui Dumnezeu şi
oferta şarpelui.
Însă liberul arbitru nu poate fi făcut sinonim cu libertatea.
Mai întâi pentru că liberul arbitru presupune un număr mai mic de alegeri, de multe ori impuse din exterior.
Libertatea politică democratică este ea libertate în sensul strict al termenului sau este doar o formă de
manifestare a liberului arbitru?
În definitiv, votăm nişte candidaţi deja impuşi nouă, sau, în cazul referendumurilor sau plebisciturilor, suntem
chiar puşi în faţa formei clasice de liber arbitru: opţiunea între două variante pre-impuse.
De aceea, trebuie analizat cum putem face ca libertatea politică să nu se reducă la alegerea dintr-o plajă
de opţiuni impuse de către stat.
Statul şi libertatea
Există mai multe filosofii şi ideologii care vorbesc despre raportul dintre stat şi libertatea cetăţeanului.
Dar, cu toate acestea, ele se regăsesc în împărţirea deja „clasică” făcută de către filosofia politică modernă,
între „dreapta” şi „stânga”.
Sursa lor este, în esenţă, felul în care se raportau aceste filosofii şi ideologii la lozinca ce conţinea
idealurile Revoluţiei franceze: libertate, egalitate, fraternitate.
În linii mari, putem vedea o familie de filosofii şi ideologii politice care pun accentul mai mare pe conceptul
de egalitate.
Ele pornesc de la premisa că o societate inechitabilă nu are cum să fie o societate justă şi că ideea de
libertate trebuie să fie asociată cu ideea de justiţie socială.
Aceştia accentuează importanţa rolului statului în dobândirea, întreţinerea şi protejarea echităţii sociale,
uneori chiar în detrimentul libertăţii individuale.
Numim această familie ca fiind „de stânga”.
În formele sale moderate, cum ar fi social-democraţia, stânga militează pentru un stat democratic, mult
implicat în societate, atent la sensibilităţile societăţii civile. Imaginea statului matern, a statului-providenţă, este
asociată cu acest proiecte politice.
În formele sale extreme, comunismul, adepţii egalităţii doresc un stat nedemocratic, însă devotat întru totul
cauzei egalităţii sociale, pe care să o obţină prin impunerea legii.
La dreapta avem teoreticienii libertăţii, care văd în stat un pericol pentru aceasta.
În formele sale moderate, creştin-democraţia şi liberalismul, se militează pentru un stat cât mai neutru din
punct de vedere ideologic, cât mai redus şi restrâns ca putere, birocratic şi legislativ, pentru a nu fi afectată libertatea
individuală.
Tema cheie este, potrivit dreptei liberale, tema capitalismului - a unei economii cât mai puţin constrânse de
politic şi a cărei viaţă să se desfăşoare după regulile pieţei, nu după cele ale statului.
Această chestiune, de filosofie a economiei, este foarte importantă pentru subiectul „libertăţii”, deoarece
pentru filosofii de descendenţă liberală, cum sunt F. Hayek sau L. von Mises, libertatea înseamnă înainte de
orice libertate economică, căci numai cel care poate să se întreţină autonom, poate să se şi considere liber.
Extrema dreaptă este în schimb anarho-liberală şi libertariană, militând pentru distrugerea
statalităţii şi suspendarea oricărei forme de contract social care nu a fost agreată de către fiecare individ în parte.
Există însă și teorii care propun variante pe care le-am putea numi de centru și care au pretenția că depășesc
clasica împărțire de stângă egalitară și dreaptă liberală.
Celebră este formula pe care o exprimă Tocqueville, în secolul al XIX-lea, el folosindu-se chiar de conceptul
de „democrație moderată” în prezentarea ei.
Atât omul, cât și societatea, conform acestuia, trebuie să fie undeva la mijloc - omul între spațiul privat și spațiul
public, societatea între egalitate și libertate (Tocqueville fiind conștient că o creștere a nivelului uneia, scade automat
din nivelul celeilalteia).
Dictatura în numele libertăţii
Este important de subliniat aici faptul că în numele libertăţii s-au făcut şi cele mai teribile abuzuri ale
secolului XX.
Toate totalitarismele secolului XX s-au dezvoltat invocând libertatea.
Când libertatea nu se mai face respectând libertatea aproapelui tău, ba chiar libertatea celuilalt pare a fi
considerată o limită a libertăţii tale ce trebuie depăşită, atunci se deschide poarta spre nenumărate abuzuri.
Ca urmare a Revoluției franceze, care este prima manifestare practică a teoriilor moderne legate de libertate,
și care își propunea explicit asigurarea libertății într-o formă cât mai avansată în societate, are loc sângeroasa
dictatură a lui Robespierre.
Se creează atunci un precedent pentru ideea conform căreia un scop nobil merită a fi atins prin orice mijloace.
 Comunismul folosește apoi același principiu, considerând că societatea ideală din stadiul final al istoriei
merită să fie atinsă, indiferent de sacrificii.
Deși este comun să ne referim la ideologia marxistă și la comunism ca la curente de gândire egalitare,
idealul cel mai puternic invocat de acestea era libertatea.
Atingerea egalității între oameni era doar o etapă, pentru că odată ce se ajungea acolo, libertatea venea
natural.
Fără constrângerile de natură economică, într-o societate în care fiecare primea după nevoi și oferea după
posibilități, era inerent faptul că și fiecare era liber să trăiască exact viața pe care și-o dorea.
În concluzie, tema libertăţii este o temă departe de a fi epuizată, rămânând o provocare pentru viitor.