Centralizarea statelor în Europa Occidentală-Sinteză/Vladi LD

A constat în acțiunea monarhiei sprijinită de orășenime,țărănime,mica nobilime și Biserică pentru

lichidarea anarhiei feudale / „ În această vreme, Adelbert, conte de Périgord… ducea război sub zidurile
oraşului Poitiers… După ce cucerise şi oraşul Tours, în urma asediului, el primi supunerea pentru a i-l da
lui Foulques, conte de Anjou. Atunci regele Hugo şi Robert, fiul său, nu s-au temut să-l ameninţe cu război.
Ei îl întrebară:; Cine te-a făcut conte?;. Adelbert le replică însă; Cine v-a făcut pe voi regi?; ”. (Adémar de
Chabannes, „Cronici”, 1030); „ Thomas de Marle a devastat şi devorat ţara ca un lup furios… Regele şi-a
pus în mişcare armata şi, însoţit de clerici, s-a îndreptat spre castelul vasalului său de la Coney. Graţie
puterii cavalerilor săi… graţie voinţei lui Dumnezeu, regele a luat cu asalt turnul castelului… a redus la
tăcere pe criminali, i-a ucis pe necredincioşi… După aceasta a prins obiceiul de a face deseori, şi
întotdeauna cu aceeaşi clemenţă, expediţii prin ţară pentru a asigura liniştea bisericilor şi a săracilor. ”
(Suger, „Viaţa regelui Ludovic VI cel Gros”, sec. XII)/,unificarea teritorială și centralizarea
politică (proces politic ce s-a desfășurat între sec XI-XV și care înseamnă unificarea întregului teritoriu al
țării în jurul domeniului stăpânit direct de rege) a statului.
Între sec.XI-XII forma de conducere a fost monarhia feudală(seniorială)(regim politic apărut în sec XI-
XII în Europa Occidentală în care conducerea era exercitată de monarh (rege) fondată pe relațiile suzerano-
vasalice) iar între sec.XIII-XV regimul politic a fost monarhia stărilor(regim politic apărut în sec XII-
XV în Europa Occidentală în care conducerea (suveranitatea) era împărțită între monarh(rege) și cele 3 stări
(ordine), care își aveau reprezentanții în Adunările de Stări).
În Evul Mediu existau mai multe forme de stat: imperiu (stat monarhic format prin cuceriri condus de un
împărat), regat(stat monarhic condus de un rege), principat (stat monarhic condus de un principe),
ducat (stat monarhic/unitate politico-administrativă a unui regat/condus de un duce),
voievodat( formațiune politică aflată sub conducerea unui voievod/specific românilor), ţarat(stat monarhic
condus de un țar(împărat/din latinesul”cezar”)/specific rușilor și bulgarilor), hanat(stat monarhic condus de
un han/specific lumii tătaro-mongole), califat(stat monarhic condus de un calif/specific lumii
arabe),emirat(stat monarhic condus de un emir/specific arabilor și turcilor).
Monarhul(regele, împăratul etc) trebuia să fie bărbat, ales pe viață(domnie viageră) și transmitea
puterea urmașilor(domnie ereditară). El era șeful armatei, Bisericii, administrației, politicii interne și
externe.
Consiliul regal( Sfatul monarhului ) (guvern medieval format inițial din marii nobili ; numit și ʼʼcuria-
regisʼʼ (Curtea regală) se va specializa prin intrarea în rândul său a ʼʼlegiștilorʼʼ/oamenii cu studii juridice;
avea atribuții politice, administrative,judecătorești) avea atribuţii politice, administrative, judecătoreşti.
Adunările Reprezentative(parlamente medievale formate din reprezentanții(deputații) celor 3 stări
(clerul,nobilimea, orășenii și țăranii liberi) cu atribuții financiare, juridice, militare, politice) erau formate
din deputații celor 3 stări și se numeau Stări(State) Generale(Adunarea Stărilor în Franța) ,
Parlament(Adunarea Stărilor în Anglia), Cortesuri(Adunare reprezentativă /a stărilor/ în Spania),
Reichstag(Adunare Reprezentativă în Germania),Dietă(Adunare Reprezentativă în Ungaria și
Transilvania),Seim(Adunare Reprezentativă în Polonia) Sobor(Adunare Reprezentativă în Rusia) etc. și
aveau atribuții financiare, juridice, militare , politice.
Justiția/ „ Regele este suveran peste toţi şi are în dreptul său paza întregului regat. El poate să ia orice
decizie, după cum îi place, pentru binele comun şi ce hotărăşte el trebuie respectat de toţi… Este nevoie să
ţină seama de trei condiţii: să consulte pe dregătorii şi baronii lui, să apere interesul comun şi decizia să fie
conformă legilor divine şi morale. ” (Philippe de Beaumanoir, „Cutumele din Beauvaisis”, ~1270)/ consta
în cutume(legi nescrise“tradiționale”;“obiceiul pământului”) dreptul roman etc.
Instanțele erau obștească(a comunităților rurale și urbane),nobiliară,regală/ „ Regele nu uita niciodată
această învăţătură: îşi conducea ţara cu bună credinţă şi cu teamă de Dumnezeu… Îi plăcea vara, după
slujbă, să se aşeze în pădurea de la Vincennes, sub un stejar, avându-ne pe toţi în jurul său. Şi cei care
doreau să-i vorbească, fără teamă de slujbaşii săi, se apropiau şi el întreba:; E cineva aici care are un
adversar?;. Părţile se ridicau.; Tăceţi, spunea regele, vom rezolva pricinile voastre pe rând;. Chema apoi
pe monseniorul Pierre de Fontaines şi pe monseniorul Geoffroi de Villette şi spunea unuia dintre ei:
Rezolvaţi această neînţelegere;. ” (Jean de Joinville, „Cartea sfintelor cuvinte şi a faptelor bune al
Sfântului nostru rege Ludovic” / sec. XIII) ;„ Se poate spune că regele trebuie să facă ce este drept şi să
repare nedreptatea, de teamă că regele şi judecătorii lui să nu fie judecaţi de Dumnezeul viu pentru
nedreptatea lor. Dar regele are un superior, care e Dumnezeu; de asemenea, deasupra lui este legea, prin
care a fost creat regele; tot astfel îşi are curtea (curia), adică comiţii şi baronii regatului său. ”( Ch.
Bemont, „Simon de Montfort”, sec. XIII)/ și bisericească(Inchiziția). Formele de judecată constau în
duelul judiciar,audierea de martori sub jurământ etc,iar pedepsele variau în funcție de gravitatea
faptei(spânzurare , biciuire , mutilare , ardere pe rug , amenzi , confiscarea bunurilor , închisoare
etc).
Armata se compunea din cavalerie și pedestrime(luptătorii care mergeau pe jos/ infanterie/nume dat
trupelor comandate de infante/prințul moștenitor al tronului Spaniei). Din sec.XII sunt folosiți
mercenarii(soldați plătiți pentru serviciile lor militare),iar din sec.XIV apare armata permanentă.
Defensiva era completată de castele,cetăți și orașe fortificate.
Biserica deținea puterea spirituală,avea moșii(făcea parte din nobilimea ecleziastică),îl „miruia” pe
rege confirmându-l ca „ales al Domnului” etc.
Centralizarea s-a bazat pe dezvoltarea oraşelor, comerţului, agriculturii, declinul economic şi militar
al nobilimii, monarhii ereditare(dinastii), pericolul extern, recucerirea unor teritorii aflate sub
dominație străină.
În Franța centralizarea s-a desfășurat în jurul domeniului regal(Comitatul de Paris). Ea a constat în
unificarea unor teritorii aflate sub dominație engleză,după Războiul de 100 de ani(1337-1453),
moșteniri, căsătorii,cumpărări,crearea instituțiilor statului. Regii capețieni Filip II August(1180-1223)
și Filip IV cel Frumos (1285-1314) (Philippe IV le Bel) (n. la palatul Fontainebleau în 1268 – d. 29
noiembrie, 1314) a fost regele Franței (1285 -1314), fiind membru al dinastiei Capețiene. Personalitatea sa
rece și severă i-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmură”. Contemporanul său, Pamiers
Bernard Saisset spunea despre cel Frumos că „Nu știe decât să privească oamenii fără să spună nimic.Nu e
nici om, nici fiară, e o statuie… ”. Filip cel Frumos este fiul regelui Filip al III-lea (1245-1285) și al reginei
Isabela d’Aragon (1247-1271). La data de 14 august 1284 se căsătorește cu Ioana I de Navara, astfel
devenind regele Navarei 1284 -1305), când moare Ioana. Nu s-a recăsătorit niciodată.)/„ Filip cel Frumos a
adunat la Paris numeroşi baroni şi episcopi mai ales a chemat numeroşi burghezi din fiecare oraş al
regatului. În ziua zisă, Enguerrand de Marigny, cavaler şi guvernator al întregului regat, vorbind în numele
regelui Franţei, a explicat oamenilor adunaţi acolo pentru ce i-a chemat regele… Le-a vorbit de războiul cu
Flandra, de cheltuielile pe care acesta le cere. El le-a zis burghezilor din regat că regele doreşte să ştie
dacă ei pot să dea un ajutor pentru a duce războiul cu Flandra… Apoi s-a ridicat Ettienne Barnette,
burghez din Paris, şi a vorbit pentru oraşul său. El a spus că sunt cu toţii pregătiţi a da ajutorul, fiecare
după puterile sale. Şi după aceasta, toţi burghezii care erau veniţi din partea comunelor au răspuns în
acelaşi fel că doresc să dea ajutorul. Regele le-a mulţumit. După această şedinţă o taxă foarte grea a fost
strânsă din regat. ” (Marile Cronici ale Franţei, 1314) au inițiat procesul de centralizare. Primul a
participat la cruciada a III a, cel de-al doilea a convocat în premieră Stările(Statele) Generale și a
intentat procesul Templierilor/ „ Fanatic al binelui obştesc şi al intereselor statului, socotea procesul
templierilor ca o treabă a lui,… de altfel acestui proces îşi datora slujba înaltă… încă din 1307, când
arhiepiscopul de Narbonne, pe atunci păstrătorul sigiliilor regale, refuzase, într-o dramatică şedinţă a
sfatului să pună aceste sigilii pe ordinul de arestarea templierilor şi Filip cel Frumos le luase din mâinile
arhiepiscopului pentru a le încredinţa lui Nogaret (- ministrul de justiţie – n. a.). Ciolănos, oacheş, cu faţa
prelungă şi ochi apropiaţi unul de altul… era aprig, neînduplecat şi crâncen ca însăşi coasa morţii. ”
(Maurice Druon, „ Regii blestemaţi”)/. După Războiul de 100 de ani(1337-1453)câștigat în final de
francezi(grație rezistenței inițiate de Ioana /Jeanne d,Arc[- născută la 6 ian. 1412, în satul Domremy,
comitatul Champagne/Lorena/într-o familie de ţărani liberi; – la 13 ani începe să aibă viziuni în care-i
apăreau sfinţi(ex. Sf Caterina) şi îngeri care o îndemnau să meargă la luptă pentru a salva Franţa ocupată de
englezi; – convingându-l pe Carol VII de abilităţile ei de „clarvăzătoare”/l-a descoperit în mulţime, deghizat,
pe Carol VII în timp ce pe tron stătea un servitor/şi de misiunea ei divină a primit comanda trupelor care au
eliberat Orleans-ul→a şi fost numită pentru bravura şi puritatea ei „Fecioara din Orleans”; – a căzut
prizoniera burgunzilor şi vândută englezilor; – judecată ca eretică, Ioana a fost condamnată şi arsă pe rug la
Rouen/30 mai 1431/] și regele Carol VII de Valois) / „ Vă spun că în această zi arcaşii Angliei au fost de
un mare ajutor pentru ai lor, că cei mai mulţi spun că lupta a fost decisă de săgeţile lor… înfrângerea şi
pierderile francezilor fură foarte mari şi grozave şi… rămăseseră pe câmpul de bătălie (Crécy –n. a.) foarte
mulţi bărbaţi nobili şi viteji: duci, comiţi, baroni şi cavaleri, din care pricină regatul Franţei a slăbit mult
ca cinste, putere şi sfat. Şi să ştiţi că dacă englezii i-ar fi urmărit… ar fi căzut şi mai mulţi, chiar şi regele
Franţei. ” (Jean Froissart, „Cronici”, sec. XIV); „ Ioana a ţinut să-i prevină pe englezii care asediau
oraşul înainte de a îngădui să se pornească atacul pentru a-i respinge, ceea ce s-a făcut. Le-a trimis
englezilor o somaţie printr-o scrisoare care conţinea în esenţă următoarele: Englezii să binevoiască să
ridice asediul şi să se întoarcă la ei, în regatul Angliei, dacă nu, îi va sili să plece cu armele şi împotriva
voinţei lor. În luna mai, ziua 27 din anul 1429 îmi aduc aminte că s-a dat asaltul asupra fortificaţiei; s-a
răspândit ştirea că Ioana a fost rănită de o săgeată… Ea i-a încurajat pe ostaşi ca să nu se retragă încă; a
apucat stindardul ei şi l-a înfipt în marginea şanţului; în faţa ei, englezii au început numaidecât să tremure
de spaimă; ostaşii regelui au recăpătat curaj şi au pornit să atace fortificaţia fără să întâlnească cea mai
mică împotrivire; fortificaţia a fost luată, şi englezii au trebuit să fugă. După ce au cucerit fortăreaţa,
oamenii regelui au intrat în Orléans (Depoziţia martorului Jean Luillier-tatăl, în procesul de reabilitare a
Ioanei d`Arc, 1456)/, Ludovic XI (1461-1483)reușește să încheie centralizarea alipind regatului Franței
ultimele teritorii(ex. Burgundia , Artois , Picardia ,Provence etc)/ „ El (Ludovic XI-n. a.) se străduia mai
mult ca oricine să-şi câştige pe un om, care îl putea servi sau care putea să-i facă rău. Şi nu se supăra deloc
când cineva, pe care se silea să-l atragă de partea sa, îl refuza odată, ci stăruia în scopul său, făcându-i
mari făgăduieli şi chiar dându-i bani şi onorurile ce ştia că-i plăceau. Şi pe cei pe care îi alungase şi-i
îndepărtase pe timp de pace şi prosperitate îi răscumpăra foarte scump când avea nevoie, şi se slujea de ei,
şi nu le purta nici o ură pentru lucrurile din trecut. Din fire era prietenul oamenilor de stare mijlocie şi
duşmanul tuturor celor mari, care se puteau lipsi de dânsul. Nimeni nu-şi pleca atât de mult urechea la
spusele oamenilor, nu se informa de atâtea lucruri şi nu voia să cunoască atâţia oameni cum făcea dânsul.
Acest fel de a se purta, despre care am vorbit aici, mai sus, i-a salvat coroana, ţinând seama de duşmanii
ce-şi făcuse el însuţi la venirea lui la domnie. ” (Philippe de Commynes, „Memorii”, ~1500)/.
Reprezentanții teritoriali subordonați regelui erau balivii(funcționari /conducători ai unui balivat
(unitate administrativă) în Franța medievală)și seneșalii(șeful unui seneșalat (unitate administrativă)în
Franța medievală).

În Anglia întărirea puterii regale începe în 1066 după cucerirea Britaniei anglo-saxone de către
franco-normanzii din ducatul Normandiei conduși de Wilhelm Cuceritorul/ „ Wilhelm, regele Angliei,
împreună cu nobilii săi, a decis după cucerirea Angliei: Noi hotărâm că fiecare om liber va promite prin
angajament şi prin jurământ că în interiorul şi în afara Angliei va rămâne credincios regelui Wilhelm şi va
păzi pământurile şi onoarea acesteia ca pe a sa proprie şi o va apăra contra duşmanilor săi. ” („Legile lui
Wilhelm Cuceritorul”, sec. XI) . Henric II Plantagenetul(1154-1189)(5 martie 1133 – 6 iulie 1189) a fost
Duce al Normandiei și rege al Angliei (1154–1189). S-a născut la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda și al
celui de-al doilea soț al său,Geoffrey de Anjou. Prin mama sa, era strănepotul lui William Cuceritorul.
Eleonora de Aquitania,la căsătorie îi aducea ca zestre imensul ducat deAquitania, adică Limousin, Gasconia,
Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne și comitatul deToulouse. Henric, care avea de la
mama sa, ducatul de Normandia și de la tatăl său, Maine șiAnjou, devenise mult mai puternic în Franța decât
însuși regele Franței. A devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154). El a
înfăptuit două reforme, cea militară și cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit. Prima a constat în
faptul că slujba militară datorată regelui, în principiu de toți oamenii liberi, dar în special de vasalii săi,
putea fi înlocuită printr-o răscumpărare bănească, „banii de scut”. Cu sumele obținute astfel, regele putea să
recruteze ostași mercenari, care urmau să se afle permanent la dispoziția sa. Reforma judiciară a extins
competența justiției regale asupra cele senioriale. Astfel, oricare om liber putea să ceară, în schimbul unei
taxe, ca procesul său să fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciară înfăptuită pe timpul domniei sale
a constat și în definitivarea uniformizării legislației și a procedurii juridice în întreaga Anglie, lucru realizat
prin elaborarea „dreptului comun” (Common Law)), dă „scutagium”( ”taxa pe scut”;reforma militară a
regelui englez Henric II Plantagenetul prin care se renunța la trupele vasalilor,banii ceruți fiind folosiți
pentru formarea unei armate permanente) ,creează armata permanentă și cucerește Irlanda, Richard I
„ Inimă de Leu ” (1189-1198)participă la cruciada a III a , Ioan „fără Ţară ” (1199-1216) e nevoit să
accepte(1215)„ Magna Charta Libertatum”(„Marea Chartă a Libertăților”-act fundamental dat în 1215 de
regele englez Ioan fără Țară și care garanta privilegiile nobilimii,Bisericii și orașelor;-a limitat puterea
regală și a pus bazele statului constituțional și parlamentar englez) (dreptul Consiliului General al
Regatului de a vota impozite; libertatea individuală ; dreptul la rezistenţă în caz că regele încălca
„Magna Charta…… ”; obligaţia regelui de a nu ocupa domeniile bisericii, de a nu interveni în
alegerile pentru funcţiile ecleziastice, de a nu confisca ilegal feudele vasalilor, de a nu le impune
obligaţii militare şi financiare mai mari decât cele prevăzute ; regele nu avea dreptul de a încălca
privilegiile oraşelor ;se garanta siguranţa persoanei şi a bunurilor oamenilor liberi, etc)/„ Ioan, prin
mila lui Dumnezeu rege al Angliei, domn al Irlandei, duce de Normandia şi de Aquitania şi conte de
Anjou… hotărâm: Nici un om liber să nu fie prins sau închis sau lipsit de bunurile sale, sau pus în afara
legii sau exilat sau vătămat în vreun alt chip, nici nu vom merge împotriva lui, nici nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, decât în temeiul unei judecăţi legiuite a egalilor săi şi potrivit legilor ţării .Toţi negustorii pot
să iasă fără nici o vătămare şi în siguranţă din Anglia şi să intre în Anglia… Baronii să aleagă douăzeci şi
cinci dintre baronii regatului nostru, pe cei ce vor; aceştia să fie datori şi să-şi dea toată silinţa de a păzi, a
ţine şi a face să se păzească pacea şi libertăţile ce le-am îngăduit lor şi pe care le întărim prin cartea nostră
de faţă. Şi anume în aşa fel că, dacă noi sau judecătorul nostru suprem ori bailii noşti sau vreunul dintre
slujitorii noştri ne-am face vinovaţi cu ceva faţă de cineva sau am călca vreun articol al păcii şi chezăşiei şi
dacă greşeala s-ar dovedi în faţa a patru dintre sus-zişii douăzeci şi cinci de baroni, aceşti patru baroni să
vină la noi sau la judecătorul nostru, dacă am lipsi din regat, arătându-ne acea călcare de lege şi cerându-
ne să punem a se îndrepta fără zăbavă acea călcare. Iar dacă n-am îndreptat-o sau, în caz că am lipsi din
regat, judecătorul nostru n-ar îndrepat-o, acei douăzeci şi cinci de baroni cu obştea întregii ţări ne vor
constrânge şi vor apăsa asupra noastră prin toate mijloacele la îndemâna lor, şi prin cuprinderea cetăţilor,
pământurilor, posesiunilor şi prin alte mijloace pe care le vor putea întrebuinţa, până când, potrivit părerii
lor, se va face îndreptarea, fără a se atinge însă de fiinţa noastră, a reginei, soţia noastră, şi a copiilor
noştri… Nici un ajutor extraordinar nu va fi ridicat în regat fără acordul comun al regatului şi numai
pentru răscumpărarea noastră din prizonierat, pentru armarea cavaler a fiului nostru şi pentru prima
căsătorie a fiicei noastre vârstnice… Şi oraşul Londra să-şi păstreze toate libertăţile vechi şi scutirile sale
de vamă atât pe uscat, cât şi pe ape. În afară de acestea vrem să îngăduim ca toate celelalte oraşe, târguri
şi porturi să-şi păstreze toate libertăţile şi toate privilegiile de scutire. ” (Magna Charta Libertatum, 1215)/.
Reprezentanții teritoriali ai regelui erau șerifii(conducătorul unui comitat în Anglia,cu atribuții
judecătorești,administrative,militare),iar regatul era împărțit administrativ în comitate(unitate
administrativă (de origine anglo-saxonă) condusă de un comite(conte) prezentă și în
Franța,Ungaria,Transilvania). Secolul XIII aduce înființarea ca instituție reprezentativă a
Parlamentului bicameral Adunare Reprezentativă în Anglia formată din două camere:Camera Lorzilor și
Camera Comunelor). La începutul sec.XIV, Anglia recunoaște independența Scoției, se implică în
Războiul de 100 de ani( conflict dinastic( 1337-1453) între Anglia și Franța încheiat prin victoria finală a
francezilor) cu Franța pe care după unele victorii(Crecy/1346/,Poitiers/1356/primele bătălii în care sunt
folosite tunurile/,Azincourt/1415 ) îl pierde, și se confruntă în ultima jumătate a sec.XV cu războiul
„celor două roze”( război civil(intern)în Anglia (1455-1485)între Casa de York (trandafirul alb) și Casa de
Lancaster(trandafirul roșu) pentru tron). Cu domnia lui Henric VII (1485-1509) din dinastia Tudorilor
începe absolutismul.

Spania era fărâmițată în mai multe regate (Leon, Castilia, Navarra, Aragon) și era parțial dominată
de arabi (Califatul de Cordoba, Emiratul Granadei).Centralizarea Spaniei s-a desfășurat prin
Reconquista( recucerirea teritoriilor spaniole aflate sub dominația arabă; proces de centralizare a Spaniei
medievale) (sec. VIII-XV) în care s-au distins regele Alfons VI și nobilul castilian Rodrigo Diaz de
Bivar (Cidul). După unele victorii obținute la Toledo, Valencia, Las Navas de Tolosa etc, în 1469
căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia duce la formarea regatului Spaniei a cărei
centralizare se încheie la 2 ian. 1492 prin căderea Emiratului Granadei în mâinile spaniolilor/„ În
acea vreme, justiţia era în suferinţă. Ea nu putea să execute pe răufăcători, care tiranizau poporul în regat
(Castilia –n. a.). Nimeni nu plătea ce datora, nimeni nu se ferea să comită delicte, nimeni nu se gândea să
respecte supunerea ce o datora superiorului său… Orăşeni, ţărani, oameni paşnici nu mai erau stăpâni pe
avutul lor. Nu aflau nici un sprijin contra furtului, violenţelor şi celorlalte rele care veneau din partea
stăpânilor de castele şi altor hoţi şi bandiţi. Fiecare şi-ar fi dat jumătate din avere pentru a-şi pune
persoana şi familia sa în siguranţă. ” (J. Calmette, „Texte şi documente istorice”);„ Astăzi, în ziua de două
ianuarie a acestui an nouăzeci şi doi, ni s-a predat oraşul Granada împreună cu Alhambra şi cu toate
întăriturile ei, şi cu toate castelele şi fortăreţele pe care le mai aveam de cucerit în acest regat, şi acum îl
avem în întregime în puterea şi stăpânirea noastră… După atâtea străduinţe, cheltuieli, pierderi de vieţi şi
vărsări de sânge ale supuşilor şi locuitorilor din ţările noastre, acest regat al Granadei, care fusese ocupat
de către necredincioşi mai bine de şapte sute şi optzeci de ani, a fost dobândit în zilele noastre şi cu ajutorul
vostru. ” (Ferdinand de Aragon către papa Inocenţiu VIII); „ Ferdinand de Aragon, actualul rege al
Spaniei, se poate spune că e un rege nou, pentru că dintr-un rege slab a devenit… primul suveran al lumii
creştine… La începutul domniei sale a atacat Granada, această acţiune constituind baza puterii lui…
Pentru ca să se poată încumeta la întreprinderi şi mai mari, el, acţionând întotdeauna în numele credinţei,
s-a dedat la o cruzime cucernică, alungând din regatul său pe mauri şi ruinându-i. ”(N. Machiavelli,
„Principele”). Monarhia centralizată spaniolă era sprijinită de Biserica romano-catolică, Inchiziţie și
Cortesuri.

Documente prelucrate 1154 – 1189 – Anglia – domnia lui Henric II Plantagenetul [- elaborarea unui
„drept comun” (Common Law) pentru întreaga Anglie: – reforma militară: înlocuirea slujbei militare
datorată regelui cu „banii de scut” / scutagium / o răscumpărare financiară necesară pentru a recruta
mercenari; – reforma juridică: orice om liber putea cere să fie judecat, în schimbul unei taxe, în primul
rând, de un tribunal regal; – procedura judiciară începe să se bazeze pe probe scrise sau pe martori, etc.]
(Notă: – în 1164 prin Statutele din Clarendon, regele a interzis clerului apelul judiciar la Roma, însă la
intervenţia papalității a anulat aceste acte). 1215 – regele englez Ioan fără Ţară emite Magna Charta
Libertatum [- dreptul Consiliului General al Regatului de a vota impozite; – libertatea individuală (nimeni
nu putea fi închis decât pe baza unei sentinţe judecătoreşti); – dreptul la rezistenţă în caz că regele încălca
„Magna Charta…… ”; – obligaţia regelui de a nu ocupa domeniile bisericii, de a nu interveni în alegerile
pentru funcţiile ecleziastice, de a nu confisca ilegal feudele vasalilor, de a nu le impune obligaţii militare şi
financiare mai mari decât cele prevăzute în dreptul cutumiar; – de asemenea regele nu avea dreptul de a
încălca privilegiile oraşelor (mai ales ale Londrei) sau de a le cere sarcini în afara celor obişnuite; – se
garanta siguranţa persoanei şi a bunurilor oamenilor liberi, etc.].
(- documentul a fost dat în urma înfrângerilor suferite din partea francezilor, intrării regelui în
vasalitate faţă de papalitate, evenimente care au provocat revolta baronilor sprijiniţi de Biserică,
orăşeni, cavaleri, țărănimea liberă).
1258 – „Prevederile de la Oxford” (impuse de baronii englezi, regelui Henric III) [- crearea unui Consiliu
de 15 baroni care urma să supravegheze activitatea regelui, având drept de veto asupra deciziilor acestuia;
– alegerea cancelarului, justiţiarului şi trezorierului de către Consiliu; – obligaţia ca demnitarii, regele şi
prinţul moştenitor să jure că respectă aceste „Prevederi” etc.]
(Notă: în 1259 – cavalerii şi orăşenii conduşi de Simon de Montfort au elaborat „Prevederile de la
Westminster” cerînd participarea alături de baroni la conducerea statului; – în 1265 se constituie
Parlamentul / reprezentanţi ai baronilor şi ai înalţilor clerici, deputaţi ai cavalerilor din fiecare
comitat şi deputaţi din oraşe / → va fi convocat de regele Eduard I (1272 – 1307) în 1295, începînd
astfel colaborarea dintre rege şi Parlament).

1273 – „Așezămintele lui Ludovic IX” (regele Franţei) [defineau politica afirmării suveranităţii statului
centralizat francez faţă de tendinţele de dominaţie „universală” promovată de papalitate sau de Imperiul
romano – german; – se afirma: „regele nu depinde de nimeni, în afară de Dumnezeu şi de el însuşi]. (acte
ale “Parlamentului” din Paris, din sec. XIV – XV vor sublinia că “regele este împărat în regatul său şi îl
deţine de la Dumnezeu prin sabia sa”)

1438 – “Pragmatica Sancţiune de la Bourges” (dată de Carol VII, regele Franţei). / – încheiată între
regalitate şi papalitate; – acorda regelui Franţei dreptul de a numi candidaţi pentru înalte funcţii ecleziastice;
– afirma superioritatea Conciliului asupra papei, desfiinţarea anatelor, reafirmarea autonomiei bisericii
franceze faţă de Roma (gallicanism). (documentul va fi revocat în 1461 dar biserica franceză rămâne sub
controlul coroanei).