n secolul XX cuvîntul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și

politicienilor întregii lumi. Astăzi nu este nici o mișcare politică importantă care nu ar pretinde înfăptuirea democrației,
sau care nu ar folosi acest termen în realizarea scopurilor sale foarte îndepărtate de democrație. Ce înseamnă însă
democrație și în ce constă popularitatea ei atît de mare?
Winston Churchill spunea: „nimeni nu pretinde că democrația ar fi perfectă sau atotstiutoare. Întradevăr s-a spus că
democrația este cea mai rea formă de guvernamînt cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”.
Definiția lui Chruchill nu este singură din acest punct de vedere. Giovani Sartori a scris în mod amuzant că: „œ
Democrația este numele pompos a ceva care nu exista” iar ex-președintele brazilian Jose Sarney a afirmat tot în
glumă că „Democrația este sistemul care îți permite să îți faci valizele”.
Actualmente cuvîntul democrație are cîteva înțelesuri. Primul lui înțeles este legat de proveniența etimologică
a acestui termen. „Democrația” din limbă greacă antică se poate traduce prin „€€puterea poporului”, sau
folosind formularea președintelui american Abraham Lincoln a acestui termen „€ œconducerea poporului,
alegerea poporului și pentru popor”. Pornind de la interpretarea etimologică a democrației este și a două
interpretare a lui mult mai largă: „formă de organizare a oricărei organizații, bazată pe participarea egală a
fiecărui membru în conducerea și primirea deciziilor în bază votului majoritatii”. În acest sens se vorbește
despre partidele politice, sindicate, întreprinderi și chiar democrația familială. În sens larg democrația poate
există oriunde, acolo unde este organizare, putere și conducere.

De interpretarea etimologică a democrației sunt legate și următoarele înțelesuri. Al treilea înțeles analizează
democrația că bazată pe un sistem de valori bine determinat: €„idealul organizării societății în corespundere
cu concepțiile ei despre lume”. În șirul din care este compus sistemul de valori ideal intră: libertatea,
egalitatea, drepturile omului, suveranitatea poporului și altele. Al patrulea înțeles al democrației este:
„mișcările sociale și politice pentru puterea poporului, realizarea țelurilor și idealurilor democratice”. Această
mișcare a apărut în Europa sub steagul luptei cu absolutismul, pentru eliberarea și egalitatea drepturilor celei
de-a treia pături sociale, în mersul istoriei mărindu-se diapazonul scopurilor și participanților la aceste mișcări.
Mișcările democratice contemporane sunt foarte diferite, acestea fiind social-democrate, creștin-democrate,
liberale etc.
Democrația înnăscută - Formele democratice de organizare își au rădăcinile încă în perioadă prestatala. Ele iau ființă
odată cu apariția omului. Unii savanți etnografi susțin că democrația este unul din factorii principali ai
antropogenezei, a apariției omului în general, deoarece ea a stimulat dezvoltarea comunicării între indivizi,
autodenumirea și liberă gîndire. Cercetările antropologice mărturisesc că formele nedemocratice de organizare
bazate pe ierarhia strictă și supunere asemănătoare cu furnicarul sau roiul de albine au dus în impas dezvoltarea
strămoșilor noștri.
Prin formele de naștere ale democrației au trecut toate popoarele. Un exemplu tipic este organizarea conducerii la
triburile indigene irohene de pe teritoriul continentului American. Toți bărbații și femeile mature ale acestui neam
aveau dreptul egal de vot în alegerilea și schimbarea conducătorilor, luarea hotărîrii de pace sau război, primirea în
trib a străinilor etc. Ginta a avansat în legăturile democratice cu organizații mult mai democrate că € œuniunea
fraternitatii” adică prietenia cîtorva triburi foarte apropiate din punct de vedere teritorial, care pentru păstrarea
autonomiei aveau €€sfatul suprem comun” că organ suprem al puterii. Cîteva frații formau ginta. Ea era condusă de
sfatul gintei care era compus din căpeteniile triburilor. Adunările sfatului se desfășurau deschis, cu participarea
oricărui membru al gintei care însă la aceste ședințe nu aveau drept de vot. Hotaririle la aceste adunări de obicei se
luau pe bază principiului de acord comun. La început doar în cîteva ginte dar mai tîrziu în majoritatea existau
conducători aleși democratic din rîndurile șefilor de trib, dar puterea lor era limitată. Unele ginte încheiau chiar diferite
pacte între ele.
Forme asemănătoare de democrație au existat și în Grecia Antică, la unele popoare de pe teritoriul Germaniei și
altele. Peste tot democrația înnăscută era bazată pe legăturile de sînge sau de rudenie, proprietate comună. Ea nu
cunoștea foarte bine funcțiile de conducere și de îndeplinire a muncii, nu aveau un apărat special de conducere și
constrîngere. Funcțiile puterii erau limitate. Legăturile dintre oameni erau reglementate de tradiții, obiceiuri, ritualuri și
tabuuri. Puterea sfatului și conducătorilor era bazată pe autoritatea morală și susținerea de către unii membri ai
tribului care aveu o autoritate mai mare printre membrii lui. Această era o formă a democrației destul de primitive și
prestatala sau mai poate fi numită și autoguvernarea comună.
Odată cu dezvoltarea uneltelor și a procesului muncii s-au mărit și orașele, a apărut tot mai des proprietate privată și
accentuarea inegalității sociale. Democrația a€€ înnăscută a fost încetul cu încetul înlăturată ea cedînd locul
formelor de guvernamînt autoritare că monarhia, aristrocratia, oligarhia și tirania. Dar chiar și în decursul mai multor
veacuri, în unele țări chiar și pînă în zilele noastre, s-au păstrat unele forme tradiționale democratice de organizare a
guvernării. Tradițiile democratice înnăscute au avut o mare influența la apariția statelor democratice în Grecia și
Romă Antică.
Apariția democrației Ateniene, prima formă clasică de democrație. Ea a apărut în sec.V i.e.n. începutul dezvoltării
democrației ateniene a fost în reformele împăratului Solon care în sec. VI i.e.n. a înfăptuit mari reforme sociale și
politice. Ele erau îndreptate spre eliberarea plebeilor de a achita impozitele, căpătarea dreptului de către oameni de
a-și alege conducătorul satului sau ținutului, care să poarte răspunderea de ținutul sau în față împăratului. Însă,
acești conducători puțeau fi aleși doar din rîndurile celor care au achitat toate impozitele de stat și au contribuit la
cheltuelile de război, prin urmare doar oamenii bogați. Cu toate că pe timpurile lui Solon democrația în Atena
efectuase abia primii păși, ideile de alegere și controlare a conducătorului, acordul benevol de a se supune puterii (
și nu unei persoane fizice, ci legii ) au căpătat o largă întrebuințare. Mult mai bine însă ele au au fost realizate în
timpul domniei lui Pericle în sec V i.e.n. Această perioadă se consideră secolul de aur al democrației ateniene.
Pericle era în fruntea conducerii ateniene și era considerat un conducător popular (sau pentru popor ). Un om cu
inteligență rar întîlnită, un orator foarte iscusit și nu mai rău în plan politic, era un rival de temut al tiraniei, socotită de
el că guvernarea minorității asupra majorității. Acestei minorități el i-a impus idealul lui cu privire la organizarea
socială a€€se cheamă această organizare democratică a€€ scria Pericle a€€ deoarece ea se bazează nu pe
minoritatea cetățenilor, ci pe majoritate. În legătură cu interesele personale legea noastră acordă egalitatea tuturor
cetatenilor”. Reformele înfăptuite sub conducerea lui prevedeau împărțirea egală a puterii printrr toți cetățenii
liberi.(În rîndurile lor nu intrau robii,femeile și cetățenii veniți din alte state)
Republica Atena ne prezintă în special forma democrației colectiviste asupra căreia vom reveni mai tîrziu. Cetățenii
uniți erau cointeresati în păstrarea privilegiilor acordate de stat în special la stapinirea robilor care erau considerați
comuni. Statul era compus din clase sociale care erau bazate pe apartenență etică și religioasă. Între indivizi și
grupuri sociale de obicei nu apăreau conflicte serioase, deoarece nu era o împărțire exactă a vieții personale de cea
socială. Individul decidea singur cît este de rațională participarea lui în treburile sociale și statale, între care ei nu
făceau nici o diferență. El se identifică ușor cu polișul și deciziile primate și se consideră la fel de liber în calitatea
unei părți organice a unui tot întreg. Acest fenomen după părerea teoreticianului liberar Benjamin Konstan era o
libertate colectivă care: a€€ totodată în realizarea anumitor funcții a puterii supreme, care la rîndul sau a fost luată
că tot întreg, discutarea problemelorlegate de pace și de război în locurile publice, incherea tratatelor cu străinii,
votarea legilor, controlul cheltuielilor și acțiunilor magistraților publicarea dar și condamnarea sau îndreptățirea
acțiunilor lor. Dar totodată ceea ce oamenii antici numeau, permitea însă supunerea totală a individului față de
societate că îmbinată cu formă colectivă a libertății. Toate acțiunile particulare se aflau sub o strictă supraveghere.
Propria independența nu se reflectă nici în opinia, nici, cu atît mai mult, în ceea ce privește interesele reale a
persoaneia€€. Supunerea fără obiecții a individului polișului nu însemna că democrația ateniana nu avea conflicte
interioare. Astfel de conflicte apăreau periodic, în primul rînd înăuntrul claselor, bogății avindu-se de o parte a
conflictului, iar săracii de cealaltă parte. Pe timpul lui Pericle neînțelegerea dintre ei era clarificată cu ridicarea socială
a săracilor și mărirea considerabilă a clasei de mijloc.
Încă din antichitate există ipoteză că clasă de mijloc se prezenta ca suport al democrației. Aristotel scria : a€ ,, statul
constituit din oamenii de mijloc va avea cea mai bună organizare statală"€€. După părerea lui, o numeroasă clasă
mijlocie unește societatea, transformă despicarea cetățenilor în grupuri de interese commune și în așa mod
stabilizeaza statul. Puterea majoritară va fi cea mai bună formă de guvernare doar atunci cînd ea nu va mai fi
compusă din săraci ci din clasă mijlocie, cumpătata în năravurile și pretențiile oamenilor către stat. Această formă de
guvernamînt Aristotel o numea a€€politeia”.
În legătură cu schimbările esențiale a clasei mijlocii să dovedit a fi atît înflorirea cît și decăderea democrației
ateniene. Despre această ne arată ne arată următoarele fapte: a€€ În anul 480 i.e.n. din 30000 de cetățeni 20000
erau din clasă de mijloc. Către sfîrșitul epocii lui Pericle (apr. anul 429 i.e.n.) clasă mijlocie constituia doar 20000 din
42000 de cetățeni. Prin urmare la căderea democrației ateniene (apr. anul 350 i.e.n.) clasă muncitoare constituia un
raport de 12000 împotrivă a 29000 a€€a€¢ ceea ce a dus la transformarea democrației în puterea celor săraci sau
a€€ohlocratia”.
Participarea la conducere, democrația ateniana a avut grijă de formarea unor condiții reușite de participare a
cetățenilor în conducerea treburilor statului. Mulțumită folosirii muncii robilor (fiecare familie avea de la unul la 10
robi) cetățenii aveau pentru aceasta destul timp. În afară de asta cei săraci primeau ajutoare din partea statului. Prin
acest mod toți erau asigurați cu timp liber pentru a se ocupă de problemele societății. Părerea societății de
asemenea, influența părerea politică a poporului socotind participarea lui la viață politică că singură îndeletnicire de
vază a cetatenului atenian. Toate aceste fapte ne permite să caracterizăm modelul antic de a€€ puterea poporului”
că o dominație nemijlocit socială.
În polișul atenian nemijlocit domnea democrația directă, principală instituție a puterii fiind a€ œadunarea populara”. În
cadrul acestei adunări fără anumite grupări sociale că: parlament, partie, birocrație, se formă voința comună se
adoptau legi , se luau decizii. Puterea adunării poporului nu era de nimic limitată și era prezența chiar și în viață
personală a indivizilor. Atîta timp cît adunarea poporului se află sub influența unor conducători cu o așa autoritate ca
Pericle, și conflictele dintre bogați și săraci se rezolvau cu ușurință. Dar odată cu schimbarea autorității, și mărimea
bunurilor posedate de indivizi, s-a întărit și influența sărăcimii asupra conducerii ducînd la căderea Atenei, care la
rîndul sau a luat calea ohlocratiei și tiraniei majorității. Făcătorii de legi în numele majorității au devenit puterea
supremă. Ei luau hotaririle în privință prețurilor pieței, conduceau acțiunile militare condamnind la moarte
conducătorii militari pentru infringerile suferite în diferite campanii. Tot mai intilnite erau răfuielile celor săraci cu
bogații, cu fețele bisericești și filozofii, că exemplu clasic servindu-ne soartă marelui filozof Socrate care a fost otrăvit
de cetățenii Atenei cu fiertura de cucută. Cotitura oligarhica din anii 411 i.e.n a marcat începutul perioadei de
instabilitate și de lichidare lentă a democrației că formă de guvernamînt.
Democrația liberară clasică a€€ Sistemele democratice care sunt intilnite în zilele noastre își au rădăcinile spre
sfîrșitul secolului XVIII a€€ începutul secolului XIX sub influența directă și multilaterală a liberalismului. Meritele
liberalismului în dezvoltarea gîndirii atît politice cît și democratice sunt destul de mari. Aceste idei politice au apărut
sub lozincă libertății individului și separarea ei de tirania statală.
Liberalismul pentru prima oară în istoria gîndirii social-politice a separate individul de societate și stat în două sfere
autonome: statul și societatea civilă, a limitat sferă constituțională și sferă instituțională a acțiunilor statului asupra
cetățenilor și a vieții lor personale, a apărat autonomia și drepturile minorității în comparație cu majoritatea, a propus
egalitatea politică a tuturor cetățenilor.
Patria ideilor liberale este în primul rînd Anglia. Încă din secolele medievale cînd pe continentul Europa era la putere
absolutismul, englezii au reușit să limiteze puterea monarhului. Punctul de pornire al liberalismului englez datează
încă din anul 1215 cînd în Anglia a apărut prima schița a constituției: €''Magna Charta Libertatum”. Această charta
era încă departe de democrație și limită puterea monarhului doar în folosul aristocrației. Dar în ea se prevedea și
dreptul cetateanului la libertate și securitate,iar€€ nici un om liber nu trebuie arestat, închis sub pază, deposedat de
bunurile personale, înjosit, prigonit sau pedepsit cu alte mijloace decît cele prevăzute de lege”. De acum în secolul
XIV în Anglia există parlamentul care în anul 1689 odată cu adoptarea "Declarației Drepturilor" a primit drepturi
legale definitive de activitate. Dar acestei țări i-au trebuit încă 200 de ani pentru democratizarea parlamentului.
Ideile și practicile liberalismului mult timp nu au convins cu democrația ca teorie și mișcare. Ideologii liberalismului
timpuriu ca John Locke, Charl-lui, Montesquieu și alții erau concentrați nu în a obține și a asigură toți cetățenii cu
drepturi politice egale ci se stăruiau să izoleze și să micșoreze clasă proprietarilor și aristrocratia de la influența
asupra deciziilor luate de către monarh.
Atitudinea luată de către liberalism față de măsele popularea afectat desigur democratia liberală de limitare a puterii
cu ajutorul drepturilor individuale și principiul democratic al suveranității poporului. În întregime acest model de
democrație în variant lui clasică (sec.XIX a€€ inc.sec.XX) are următoarele trăsături caracteristici:

 Identificarea poporului ca subiect al puterii și în special bărbații, excluzîndu-se păturile de jos în primul rînd
muncitorii inaimiti dar totodată și femeile din numărul cetățenilor cu drept de vot. În mai multe sisteme
democratice din vest, în prima jumătate a sec. XX s-au păstrat bogățiile și alte valori ca condiții necesare fără
care omul nu avea dreptul la vot.
 Individualitatea, recunoașterea personalității că primul, și cel mai important izvor al puterii, prioritatea individului
asupra legilor de stat. Dreptul la personalitate în întregime este conținut în constituție, indeplinerea căreia este
controlată de curtea supremă.
 Caracterul democratic formal cu înțeles politic îngust, înțelegerea libertății ca lipsă de obligațiuni. Spre deosebire
de democrația antică libertatea aici se interpretează nu ca egală libertate de a activă la viață politică a statului,
dar ca un drept individual pasiv de a fi protejat de implicarea din partea statului și a altor persoane străine.
 Parlamentarismul, ca formă de conducere și influența politică. După cum scria sir John Dalberg-Acton, lecția
data de democrația ateniana ne €€invata că conducerea întregului popor, conducerea de întrega clasă
numeroasă și atotputernică este la fel de rea că monarhia absoluta”.
 Limitarea competenței și sferei de acțiuni a statului în privință securității și ordinii publice, securitatea și dreptul
cetățeanului, neimplicarea lui în treburile comunității publice, economice, sociale și procesele religioase.
 Împărțire puterii, formarea
 Limitarea puterii majoritatiii asupra minorității, asigurarea autonomiei și libertății individuale și colective.
Minoritatea este obligată să se supună majorității doar în limitele unor situații, în rest ea este complet liberă.
Minoritatea are dreptul la opinie proprie care nu încurcă la luarea deciziilor de către majoritate.
Acestea și alte trăsături a demcratiei liberale ne demonstrează că ea a făcut un pas în eliberarea omului și
recunoașterea drepturilor lui.
Dar în același timp acest model de democrație în variantă lui clasică este departe de democrația ideală. Ca
neajunsuri ale democrației clasice de obicei se evidențiază:

 Limitarea claselor sociale. Asemănător cu democrația antică, ea nu se bazează pe majoritatea locuitorilor:

proletari, alte pături sociale joase, femei€€ și de aceea nu este puterea poporului în întregul sens a cuvintului.
 Formalitatea și ca urmare declarea democrației pentru săraci paturilor sociale neasigurate, transformarea ei din
puterea poporului în întrecerea sacilor cu bani. Nebazarea democrației pe procesele economice și sociale duce
la sporirea conflictelor sociale și nu satisface interesele cetățenilor.
 Limitarea cetățenilor în participarea la viață politică a statului
 Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în
mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființă umană."[1] Drepturile omului sunt astfel
considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru toți). Aceste drepturi pot
exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională, cât și în cea internațională.[2].
 Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și
regionale, în politicile de state și în activitățile organizațiilor non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a
politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: "În cazul în care discursul public al societății pe timp
de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este cea a drepturilor omului" [3]. În ciuda
acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în
prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr,
problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice
continue[4]. Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de Al Doilea
Război Mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor
Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul
de drepturi universale ale omului.[5] Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție,
legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau
bunăstarea în întregime independente de drepturile omului".[5]. Conceptul modern al drepturilor omului s-a
dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-
creștine.[6] Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a
apărut ca parte a tradiției medievale. Dreptul natural a devenit proeminent în timpul Iluminismului, enunțat de
filosofii John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în
Discursul politic al revoluției americane și al revoluției franceze. Din această fundație modernă s-a născut
mișcarea pentru drepturile omului apărută în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
 „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiința
și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.”
 — Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului al Națiunilor Unite
Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada
iluministă (secolul al XVIII-lea) – „Cartea drepturilor coloniilor americane”[necesită citare] și „Declarația Drepturilor
Omului și ale Cetățeanului”, apărută în timpul Revoluției Franceze.[7] După Al Doilea Război Mondial, la 10
decembrie 1948, Organizația Națiunilor Unite și-a asumat „Declarația Universală a Drepturilor Omului”.[7]
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său
fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la
UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte
drepturile omului.[8]. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o
creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul
statelor naționale.

1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Cartea Drepturilor Fundamentale care
constituie partea a II-a prezentei Constituții.
2. Uniunea va adera la Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aderarea la această Convenție nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt definite în prezenta
Constituție.
3. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul
Uniunii ca principii generale.
Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform dispozițiilor Constituției, precum și libera
circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a
Constituției Europene și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice
discriminare pe motiv de naționalitate.

Democratia este o inventie a vechilor greci. Cetatea Atena era, acum aproape 2500 de ani, o democratie directa, in
care toti cetatenii intruniti in Adunarea poporului participau la conducerea statului. Pentru a fi cetatean, un atenian
( doar barbatii liberi, caci femeile nu au avut niciodata drepturi politice in antichitate) trebuia sa indeplineasca
doua conditii : in primul rand, era obligatoriu sa se fi nascut dintr-un tata atenian, iar, in al doilea rand, trebuia sa
fie major. Acest lucru se intampla la varsta de 18 ani, dar pentru ca toti tinerii urmau sa presteze serviciul militar
timp de doi ani, ei nu puteau patrunde in Adunare mai devreme de implinirea varstei de 20 de ani. Pe vremea
aceea, grecii erau faramitati intr-o multitudine de orase -state. Un "polis" clasic se defineste ca o comunitate de
cetateni, in totalitate independenta, suverana peste cetatenii care o compun, intarita de cultele religioase si condusa
de legi. Foarte importante pentru greci, legile determinau intreaga viata a cetateanului de la nastere si pana
la moarte. Viata de zi cu zi a cetateanului atenian era dominata de atentia pe care trebuia sa o acorde treburilor
satului. Cu toate acestea, prezenta in Adunarea poporului nu era intotdeauna obligatorie, dar pentru a limita cat
mai mult eventualul absenteism, orice convocare a adunarii, precum si ordinea ei de zi erau anuntate cu patru zile
inainte. De regula, sedintele se tineau in Agora, un fel de piata publica, cu un diametru de peste 100 de metri, ce
putea adaposti mai mult de 20.000 de persoane. Adunarea era prezidata de un Sfat alcatuit din 500 de membri, cate
50 pentru fiecare trib important al Atenei. Timp de un an, acestia se aflau in slujba statului, neglijandu-si, de cele
mai multe ori, treburile personale. Plata pe care o primeau era destul de mica, sub ceea ce am numi astazi venitul
mediu. Pentru ca legea nu permitea atenienilor sa devina (prin tragere la sorti) decat de doua ori in viata, membri
al Sfatului, ne dam seama ca, orice cetatean, in masura in care dorea, avea foarte mari sanse de a face parte din
prezidiul Adunarii poporului. Scopul Sfatului era, printre altele, de a propune proiecte de legi ce vizau viata cetatii.
Textele puteau fi amendate sau chiar respinse de catre Adunare, in urma unor lungi discutii ce se puteau intinde
din zori si pana in amurgul unei zile. In Atena, toate cele trei puteri considerate astazi fundamentale : legislativa,
executiva si judecatoreasca ce emanau de la Adunare poporului. Daca putem considera Sfatul un soi de parlament
stravechi, puterea executiva era reprezentata de catre cei zeci strategi, cate unul din fiecare trib. Acestia erau
insarcinati cu apararea nationala si comandau armatele aflate in campanie. Discutau, in numele statului, clauzele
tratatelor si aveau dreptul de a solicita intrunirea Adunarii. Strategii puteau fi realesi de un numar indefinit de ori.
Intreaga activitate politica era supervizata de magistrati, care nu intrau in functie decat dupa o examinare
prealabila, care trebuia sa confirme atat moralitatea cat si competenta lor. La iesirea din functie, orice magistrat
trebuia sa dea socoteala de activitatea sa. Interesant este faptul ca in cazul in care un om politic atragea banuiala
ca ar fi prea ambitios, acesta putea fi ostracizat, adica trimis intr-un exil de 10 ani, chiar daca impotriva lui nu era
formulat explicit nici un cap de acuzare. Democratia vechilor greci se suprapune peste perioada clasica a Eladei,
o epoca stralucitoare sub foarte multe aspecte. Stafeta peste timp, democratia va reinvia in istoria moderna a
umanitatii, sub alte chipuri si sub alte definitii. Societatea contemporana are la baza democratia de tip reprezentativ.
De aceasta data, aveam de a face cu o democratie indirecta, in care poporul nu mai guverneaza el insusi, ci isi
numeste anumiti reprezentanti care sa il conduca. O conditie necesara a democratiei reprezentative o reprezinta
democratia electorala, adica posibilitatea ca opinia publica sa se manifeste in cadrul alegerilor legislative. In unele
state ( Peru, de pilda) exercitarea dreptului de vot este obligatorie, absenteismul putand fi considerat un act de
nesupunere civica, dar, in cele mai multe tari, participarea la vot este facultativa.

Cărți[modificare | modificare sursă]

 Beitz, Charles R. (2009). The idea of human rights. Oxford: Oxford University Press. ISBN 9780199572458.
 Moyn, Samuel (2010). The last utopia: human rights in history. Cambridge, Mass.: Belknap Press of Harvard
University Press. ISBN 9780674048720.
 Donnelly, Jack (2003). Universal human rights in theory and practice (ed. 2nd). Ithaca: Cornell University
Press. ISBN 9780801487767.
 Ball, Olivia; Gready, Paul (2006). The no-nonsense guide to human rights. Oxford: New
Internationalist. ISBN 978-1-904456-45-2.
 Freeman, Michael (2002). Human rights : an interdisciplinary approach. Cambridge: Polity
Press. ISBN 9780745623559.
 Doebbler, Curtis F. J (2006). Introduction to international human rights law. Cd
Publishing. ISBN 9780974357027.
 Shaw, Malcom (2008). International Law (ed. 6th ed.). Leiden: Cambridge University Press. ISBN 978-0-511-
45559-9.
 Ishay, Micheline R. (2008). The history of human rights : from ancient times to the globalization era. Berkeley,
Calif.: University of California Press. ISBN 0520256417.
 Brownlie, Ian (2003). Principles of Public International Law (ed. 6th). OUP. ISBN 0199556830.
 Glendon, Mary Ann (2001). A world made new : Eleanor Roosevelt and the Universal Declaration of Human
Rights. New York: Random House. ISBN 9780679463108.
 Sepúlveda, Magdalena; van Banning, Theo; Gudmundsdóttir, Gudrún; Chamoun, Christine; van Genugten,
Willem J.M. (2004). Human rights reference handbook (ed. 3rd ed. rev.). Ciudad Colon, Costa Rica: University of
Peace. ISBN 9977-925-18-6.[2]
 Ignatieff, Michael (2001). Human rights as politics and idolatry (ed. 3. print.). Princeton, N.J.: Princeton University
Press. ISBN 0691088934.
 Damian, Sorin Dan, “Libertatea religioasă în Uniunea Europeană. Cadrul legislativ”, Editura „Ars Docendi”,
București, România, 2012 (220 pages). ISBN 978-973-558-631-7;
Articole în presa scrisă[modificare | modificare sursă]
 Alston, Philip (2005). „Ships Passing in the Night: The Current State of the Human Rights and Development
Debate seen through the Lens of the Millennium Development Goals”. 27 (3): 755–
829. doi:10.1353/hrq.2005.0030.
 Glendon, Mary Ann (2004). „The Rule of Law in The Universal Declaration of Human Rights”. Northwestern
University Journal of International Human Rights. 2: 5.
Articole în mediul online[modificare | modificare sursă]
 Nickel, James (2010). „Human Rights”. The Stanford Encyclopedia of Philosophy (ed. Fall 2010).
 Fagan, Andrew (2005). „Human Rights”. The Internet Encyclopedia of Philosophy. ISSN 2161-0002.