Sunteți pe pagina 1din 6

RATIONALISMUL IN POLITICA

UNU

Rationalistul se ridica in favoarea independentei de gandire in orice imprejurari, in favoarea gandului liber de orice obligatii fata de orice autoritate, cu exceptia autoritatii ratiunii. El este adversarul autoritatii, al prejudecatilor, aceea ce este pur si simplu tarditional, obisnuit, uzual. Atitudinea sa spirituala este sceptica si totodata optimista: sceptica pentru ca nu exista nici o opinie, nici un obicei, nici un lucru atat de adanc inradacinat sau de larg impartasit incat el sa ezite de a-l pune in discutie si de a-l ajuta pe baza a ceea ce el numeste ratiunea sa; optimista, deoarece rationalistul nu se indoieste niciodata de puterea ratiunii sale. Nu are de loc simtul experientei care se acumuleaza, ci numai pe acela al experientei care este gata pregatita indata ce a fost convertita intr-o formula: trecutul nu inseamna pentru el nimic altceva decat un obstacol. Nu are nimic din acea capacitate negativa, din acea putere de a accepta misterele si incertitudinile experientei fara sa caute mereu, in mod suparator ordine si delimitari clare, are doar capacitatea de a subjuga experienta; el nu are ici o aptitudine pentru entuziasm negativ, ci doar puterea de a reconoaste conturul de ansamblu pe care o teorie generala il impune evenimentelor. Dintre toate lumile, lumea politicii poate parea cea mai putin docila fata de tratamentul rationalist. Unii rationalisti convinsi au trebuit sa se recunoasca invinsi, cum ar fi: Clemenceau, care, intelectual vorbind era un copil al traditiei rationaliste moderne (in felul cum trata morala si religia spre exemplu), a fost orice, numai un rationalist nu, in politica. El crede ca ratiunea omeneasca este o calauza infailibila in activitatea politica. Mai departe, el crede in argumentare ca tehnica si mod de actiune al ratiunii adevarul unei opinii si temeiul rational unei institutii este tot ceea ce conteaza pentru el. Ca urmare, mare parte din activitatea sa politica consta in a aduce mostenirea social, politica si juridica a societatii sale in fata tribunalului prpriului sau intelect, restul nu e decat administrare rationala, ratiunea exercitand o jurisdictie necontrolata asupa imprejurarilor fiecarui caz. Pentru Rationalist, nimic nu e de valoare pur si simplu pentru ca exista si nimic nu trebuie sa fie lasat in picioare fara a fi fost examinat. Conducerea treburilor politice este pentru Rationalist o chestiune ce consta in rezolvarea de probleme, iar aici nici un om nu poate spera sa aiba succes in caz ca ratiunea sa a devenit inflexibila, cedand obiceiului, sau fiind incetosata de traditie. In aceasta activitate, calitatea pe care Rationalistul o revendica pentru sine este aceea de inginer, un inginer al carui spirit de afla permanent sub controlul tehnicii adecvate, si al carui prim pas este sa excluda din sfera atentiei sale tot ce nu are o legatura directa cu intentiile sale specifice. Alte doua carateristici generale ale politicii rationaliste. Ea este o politica a perfectiunii si una a uniformitatii; oricare din aceste caracteristici, in absenta celeilalte, denota un alt stil de politica. Esenta retionalismului consta in combinarea ambelor caracteristici. Evanescenta imperfectiunilor poate fi considerata drept primul element al crezului rationalist. Rationalistul nu este complet lipsit de umilitate, el isi poate imagina o problema care ar ramane impenetrabila in ciuda atacului navalnic al ratiunii sale. Ceea ce insa nu-si poate imagina este o politica ce nu ar consta in rezolvare de probleme sau o problema politica care nu ar avea nici un fel de rezolvare rationala, iar solutia rationala este prin natura sa perfecta. Rationalistul nu este totdeauna perfectionist la modul general, avand mintea calauzita, in fiece ocazie, de o utopie cuprinzatoare, dar el este in mod invariabil un perfectionist in ceea ce priveste amanuntele. Iar daca din aceasta politica a perfectiunii ia nastere si politica uniformitatii, o schema care nu da recunosterea cuvenita imprejurarilor, nu poate lasa loc nici diversitatii.

Istoria moderna a Europei este presarata cu proiecte ala politicii rationalismului. Cel mai sublim dintre acestea, poate, este cel al lui Robert Owen in vederea unei conventii mondiale pentru emanciparea rasei omenesti de ignoranata, saracie, divizare, pacat si nenorocire, atat de sublim incat chiar si un rationalist l-ar considera excentric.

DOI

Fiecare stiinta, fiecare arta , fiecare practica ce necesita o abilitate de un fel sau altul, fiecare activitate omeneasca in fond, implica cunoastere. Si in toate cazurile aceasta cunostere este de doua feluri, ambele feluri fiind intotdeauna implicate in orice activitate reala. Primul tip de cunoastere, cunoasterea tehnica sau cunoasterea unei tehnici. In orice stiinta sau arta, si in fiecare activitate practica este implicata o tehnica. In cazul multor activitati, aceasta cunoastere tehnica este formulata in reguli care sunt, ori ar putea fi, invatate, rememorate si puse in practica in mod deliberat, dar fie ca este sau nu, sau a fost sau nu formulata precis, principala sa caracteristica este ca ea poate fi formulata precis chiar daca pentru a-i da acea formulare e nevoie de o abilitate si o patrundere cu totul speciala. Al doilea tip de cunoastere e cunoasterea practiaca, pentru ca ea se regaseste numai in utilizare, nu are caracter reflexiv si nu poate fi formulata prin reguli. Dar aceasta nu inseamna ca este un tip esoteric de cunoastere. Inseamna doar ca metoda prin care ea e imbratisata si prin care devine cunoastere comuna, nu e metoda unei doctrine explicite. Asadar, aceste doua tipuri de cunoastere, care pot fi distinse una de cealalta desi sunt inseparabile, sunt componentele generale ale cunoasterii implicate in orice activitate umana concreta. Ex: in artele de ordin practic cum e arta culinara, pictura, poezia, muzica. De asemenea, aceste doua tipuri de cunoastere sunt implicate in orice activitate stiintifica autentica. Savantul naturalist va intrebuinta, regulile de observare si de verificare ce apartin tehnicii sale, dar aceste reguli raman sa formeze doar una dintre componentele cunoasterii sale; progresul, in ceea ce priveste decoperirile stiintifice, nu s-a realizat niciodata exclusiv prin urmarea unor reguli. Ceea ce intereseaza sunt diferentele dintre aceste doua timpuri de cunoastere; iar deosebirile importante sunt cele ce se manifesta in modurile diferite prin care aceste tipuri de cunoastere pot fi exprimate si in modurile diferite prin care pot fi ele invatate sau dobandite. Cunoasterea tehnica poate fi formulata in reguli, principii, sentinte - in propozitii. Ea poate fi invatata dintr-o carte, poate fi invatata la un curs prin corespondenta. In plus, mare parte din ea poate fi invatat pe dinafara, repetata mecanic si aplicata mecanic; logica silogismului este o tehnica de acest fel. Cunoasterea tehnica poate fi transmisa pe baza unor simple intelesuri ale cuvintelor. Pe de alta parte, cunoasterea parctica nu poate fi obiectul nici al predarii, nici al invatarii, ea poate fi numai impartasita si dobandita. Ea exista numai in practica, si singurul fel de a o dobandi este ucenicia la un maestru, nu pentru ca maestrul o poate preda, ci pentru ca ea poate fi dobandita numai prin contactul continuu cu cineva care o exercita tot timpul. Rationalismul consta in teza ca ceea ce am numit cunoastere practica nu este de loc cunoastere propriu-zis vorbind, nu exista nici o cunoastere care sa nu fie cunoastere tehnica. Rationalistul sustine ca singurul element cognitiv

implicat in activitatile omenesti este cunoasterea tehnica, si ca ceea ce am numit cunoastere practica este de fapt doar un fel de non-cunoastere ce ar fi neglijabila daca nu ar fi efectiv daunatoare. Suveranitatea ratiunii inseamna, pentru Rationalist, suveranitatea tehnicii. Miezul chetiunii este procuparea rationalistului pentru certitudine. Pentru el, tehnica si certitudinea sunt inseparabil legate deoarece, la el, cunoasterea certa e cunoasterea ce nu necesita caprivirea sa treaca dincolo de ea pentru a-i verifica certitudinea; adica, o cunoastere care nu numai ca ajunge in final la certitudine, dar chiar incepe cu certitudinea, fiind certa de la un capat la celalalt.

TREI

Figurile dominante in cadrul istoriei timpurii sunt, Bacon si Descartes, iar noi putem gasi in scrierile lor sugestii asupra a ceea ce va deveni mai tarziu caracterul rationalist. Ambitia lui Bacon era sa inzestreze intelectul cu ceva ce lui i se parea strict necesar, daca e sa ajungem la cunoasterea certa si demonstrabila a lumii in care traim. O atare cunoastere nu e posibila pentru ratiunea naturala, care este capabila doar de a face marunte ipoteze cu character probabil, nu insa si de certitudine. Ceea ce lipseste este o perceptie clara a naturii ceritudinii si mijloacelor adecvate pentru a ajunge la ea. Nu mai ramane, zice Bacon, decat o singura cale de a redobandi o stare sanatoasa si buna, si anume ca intreaga opera de intelegere a lumii sa fie luata de la inceput, iar mintea insasi, de la bun inceput, sa nu fie lasata sa mearga de la sine, ci sa fie calauzita in fiecare pas al ei Arta cercetarii recomandata de Bacon are trei caracteristici principale. Mai intai, ea e un set de reguli, e o adevarata tehnica, prin aceea ca poate fi formulate printr-un set prcis de instructiuni ce pot fi invatate pe dinafara. In al doilea rand, ea este un set de reguli a caror aplicare este mecanica, este o adevarata tehnica pentre ca folosirea ei nu cere nici o cunoastere si nici o inteligenta, in afara de ceea ce este dat de tehnica respective. In al treilea rand, ea este un set de reguli cu aplicare universal, ea este o adevarata tehnica in aceea ca este un instrument de cercetare indifferent fata de subiectul cercetarii. Cea mai importanta este prima din regulile sale, preceptul ca trebuie sa lasam la o parte parerile acceptate, ca trebuie sa o luam de la inceput, plecat de la fundamente. Adevarata cunoastere trebuie sa inceapa cu o curatare a mintii, deoarece ea trebuie sa inceapa, dupa cum trebuie sa se si incheie, cu certitudini, si trebuie sa fie complete prin ea insasi. Descartes, ca si Bacon, isi tragea inspiratie din cele ce pareau a fi lipsurile cercetarii contemporane lui, si el observa absenta unei tehnici de cercetare formulate constient si prcis. Pentru Descartes, nu mai putin decat pentru Bacon, scopul este certitudinea. Cunoasterea certa poate aparea numai intr-o minte golita: tehnica cercetarii incepe cu o epurare intelectuala. Primul principiu al lui Descartes e acela de a nu accepta drept adevarat nici un lucru pe care nu lam cunoscut in mod vadit ca atare, adica de a evita cu grija precipitarea si prejudecata, de a construe pe baze care sunt intru totul ale mele; iar cercetatorul este considerat a fi ca un om care merge de unul singur printre tenebre. Tehnica

investigatiei e formulate printe-un set de reguli care, la modul ideal, alcatuiesc o metoda infailibila cu aplicare mecanica si universal. Iar in al treilea rand, nu exista grade de cunoastere, ceea ce nu este cert este ignorant pura. Caracterul Rationalistului poate fi vazut ca izvorand dintr-o exagerare a sperantelor lui Bacon si dintr-o neglijare a scepticismului lui Descartes, rationalismul este ce au facut mintile comune din intuitiile oamenilor de geniu si care aveau discernamant. Pascal este un critic chibzuit al lui Descartes, nu opunandu-se in toate privintele, dar totusi opunandu-se lui in chestiuni fundamentale. El a sesizat mai intai ca dorinta carteziana de cunoastere certa se baza pe un fals criteriu al certitudinii. Descartes trebuie sa inceapa cu ceva atat de sigur, incat sa nu poata fi pus la indoiala, si, drept consecinta, este impins sa creada ca intreaga cunoastere autentica este cunoastere tehnica. Pascal a evitat aceasta concluzie prin mijlocirea doctrinei sale referitoare la probabilitate: singura cunoastere care este certa, este certa pe temeiul partialitatii sale; paradoxul este ca acea cunoastere care este doar probabila contine mai mult din intregul adevar decat contine cunoasterea certa. In al doilea rand, Pascal a sesizat ca rationamentul cartezian nu este de fapt niciodata intregul izvor al cunoasterii implicite intr-o activitate concreta. Cu toate ca autorii de mai tarziu au facut adesea o critica mai bine elaborata, putini au detectat cu mai multa siguranta decat Pascal faptul ca semnificatia rationalismului nu sta in recunoasterea cunoasterii tehnice, ci in esecul sau de a recunoaste orice alt tip de cunoastere: eroarea sa filosifica sta in certitudinea pe care o atribuie tehnicii si in doctrina suveranitatii tehnicii.

PATRU

Era, bineinteles, improbabil ca politica sa scape de iraurirea unui stil intellectual atat de puternic si de energetic ca cel al rationalismului. Dominatia rationalismului asupra celor mai multe dintre secolele vietii a virat, dar in politica ea s-a intensificat constant si este acum mai puternica decat oricand inainte. Ca toata politica din zilele noastre este profund in festata de rationalism va fi negat doar de cei care prefer sad ea acestei infestari un alt nume. Nu numai ca viciile politicii noastre sunt rationaliste, dar la fel sunt si virtutile sale. Proiectele noastre sunt, in principal, rationaliste atat in scop cat si in character. Cat de adanc a patruns inclinatia spiritual rationalista in gandirea si practica noastra politica este ilustrat de proportiile in care traditiile de comportare au lasat locul ideologiilor, proportiile in care politica distrugerii si a creatiei a inlocuit politica bazatea pe simpla corectare, lucrurile planificate constient si executate deliberat fiind considerate mai bune decat cele care s-au maturizat si s-au fixat, fara o spuraveghere constienta, de-a lungul unei perioade de timp. Politica rationalista, este politica nevoii simtite la un moment dat, nevoie resimtita care nu e controlata printr-o cunoastere concreta, autentica, a intereselor permanente si a directiei de miscare proprii unei societati, ci doar interpretata de ratiune si satisfacuta in conformitate cu tehnica unei ideologii: politica rationalista este politica dupa carte. Iar aceasta este, de asemenea, caracteristic pentru aproape intreaga politica a zilelor noastre: a nu avea carte

inseamna a fi lipsit de unicul lucru necesar, iar a nu respecta cu meticulozitate ceea ce este scris intr-o carte inseamna a fi un politician lipsit e respectabilitate. Intr-adevar, este in asa masura necesar sa ai o carte, incat cei care pana atunci crezusera ca e posibil sa se descurce fara asa ceva, au trebuit in cele din urma sa se apuce sa-si alcatuiasca una pentru folosul propriu. Printre alte indicii ale rationalismului in politica, se numara pretentia, admisa indeobste, a omului de stiinta ca atare de a se face auzit in politica, caci cunoasterea implicate in stiinte este intotdeauna mai mult decat o cunoastere tehnica, ceea ce aceasta are de oferit politicii nu este niciodata mai mult decat o tehnica. Politica rationalismului este politica celor lipsiti de experienta politica, si ca principal caracteristica a politicii europene in ultimele 4 secole este aceea ca ea a suferit invazia a cel putin trei tipuri de lipsa e exprienta politica: aceea a noului conducator, aceea a noii clase conducatoare si aceea a noii societati politice. Nu este nevoie a se sublinia cat de potrivita este politica rationalista pentru omul care, neformat sau needucat pentru parcticarea politicii, se trezeste in situatia de a exercita autoritatea si initiativa politica. El are asa mare nevoie de aceasta politica rationalista, incat nimic nu-l va stimula sa fie sceptic fata de posibilitatea unei tehnici politice magice care sa inlature handicapul sau constand in lipsa de educatie politica. Proiectul lui Machiavelli era acela de a infatisa o stiinta a politicii. El admitea ca tehnica guvernarii unei republici era intrucatva diferita de cea potrivita unui principat si se ocupa de ambele. Atunci cand scria despre guvernarea principatelor, el scria pentru printul nou din vremea sa, si aceasta pentru doua motive, unul principal si altul personal. Conducatorul ereditar bine consolidate, educat in cadrul unei traditii si mostenitor al unei indelungate experinte de familie, parea indeajuns de bine echipat pentru pozitia pe care o ocupa; politica sa ar fi putut fi imbunatatita cu ajutorul unui curs prin corespndenta privitor la tehnica, dar in genereal el stia cum sa se comporte. Dar cu conducatorul nou, care aducea in indeplinirea menirii sale doar insusirile care il facusera capabil sa castige putere poltica si care nu invata usor nimic, decat viciile proprii functiei sale, lucrurile stateau altfel. Lipsindu-i pregatirea si avand nevoie de o scurtatura pe care sa poata ajunge la o aparenta de pregatire, acesta avea nevoie de o carte. Dar avea nevoie de o carte de un fel anume, ii trebuia o fituica: lipsa de experienta il impiedica sa atace treburile de stat fara a avea un dictionar. Proiectul lui Machiavelli era acela de a furniza o fituica utila in politica, un dresaj politic acolo unde lipsea educatia politica, o tehnica pentru conducatorul lipsit de orice traditii. Clasele sociale noi si lipsite de experienta politica care in ultimele patru secole s-au ridicat la putere, exercitand initiativa si autoritatea politica, au fost pregatite in acelasi fel in care Machiavelli pregatise "noul print" in sec. XVI. nici una dintre aceste clase nu a avut timp sa dobandeasca o educatie politica inainte de a veni la putere; fiecare avea nevoie de o fituica, o doctrina politica, care sa tina locul deprinderilor de conduita politica. Istoria timpurie a SUA este un capitol instructiv al istoriei politicii rationaliste. Situatia unei societati, care fara sa fi fost prevenita, este chemata sa exercite initiativa politica bazandu-se pe ea insasi, se aseamana cu aceea a unei persoane sau a unei clase sociale care, fara a fi pe deplin pregatita, ajunge sa exercite puterea politica. Fondatorii independentei americane aveau atat o traditie de gandire europeana, cat si o experienta si niste deprinderi politice autohtone pe care sa se bazeze. Darurile intelectuale facute de Europa Americii au fost, chiar de la inceput, predominant rationaliste, iar deprinderile politice autohtone, un produs al imprejurarilor colonizarii. Cu mult inainte de revolutie, inclinatia spirituala a colonistilor americani, caracterul intelectual predominant si obiceiurile politice predominante, erau rationaliste. Iar aceasta se reflecta clar in documentele si in istoria fiecarei colonii. Cand aceste colonii au ajuns " sa destrame legaturile politice care le atasasera de altcineva", si sa-si declare

independenta, singura inspiratie noua pe care aceste deprinderi politice au primit-o din afara a fost una ce confirma caracteristicile autohtone in fiecare amanunt. Teza pe care o sustine autorul e ca practica politica obisnuita a natiunilor europene s-a impotmolit in viciul rationalismului, ca mult din esecul lor izvoraste de fapt din defectele caracterului rationalist, atunci cand acesta se afla la conducere si ca nu trebuie sa ne asteptam la o eliberare rapida din situatia grea in care ne aflam. Cata vreme imprejurarile care au incurajat aparitia politicii rationaliste continua sa existe, va trebui sa ne asteptam ca politica noastra sa ramana una de inclinatie rationalista.

CINCI

In special, doua dintre caracteristicile rationalismului politic il fac deosebit de priculos pentru societate. Nici un om chibzuit nu se va ingrijora prea tare pentru simplul motiv ca nu poate nimeri indata calea de a trata ceea ce considera el a fi o maladie vatamatoare, dar daca vede ca maladia e de asa natura incat trecerea timpului o va agrava, in loc de a o tempera, atunci el va avea un motiv mult mai serios de ingrijorare. Acesta este si cazul cu maladia rationalismului. In primul rand, rationalismul in politica, implica o eroare lesne de identificat, o conceptie gresita cu privire la natura cunoasterii omenesti, al carei efect este degenerarea gandirii. Ca atare, rationalismul este lipsit de capacitatea de a corecta propriile defecte , el nu are nici o calitate homeopatica, nu poti scapa de greselile sale devenind mai sincer sau mai profund rationalist. In al doilea rand, o societate care a imbratisat idiomul rationalist al politicii sa va trezi curand dirijata sau purtata de catre o forma de educatie exclusiv rationalista. Din cea mai timpurie perioada a venirii sale pe lume, Rationalistul a manifestat interes, un interes care nu prevestea nimi bun, fata de educatie. El are respent pentru inteligenta, isi pune sperantele in antrenarea ei si e ferm hotarat ca inteligenta trebuie incurajata si trebuie sa fie recompensata prin participarea la putere.

Bulgaru Vladimir-Lucian Grupa 1