Diviziunea muncii sociale

Emile Durkheim(1858-1917),sociolog francez,șeful școlii pozitiviste în sociologie,este

considerat unul dintre întemeietorii sociologiei științifice,militand pentru ca sociologia sa
dobandeasca mai multă rigoare și un statut academic recunoscut.
Considerat părintele sociologiei,Durkheim făcea parte dintr-o familie tradițională de
evrei,locuind în estul Franței.
Acesta s-a nascut la 15 aprilie 1858 la Epinal,intr-o familie cu o traditie religioasa
profunda si puternic inradacinata,astfel ca in tinerete a studiat doctrina talmudica,precum și
ebraică.
Și- a susținut doctoratul în filozofie , teza de doctorat fiind denumita „ Diviziunea muncii
sociale ”
Dintre cele mai importante realizări științifice ale sociologului francez se numără :”Despre
diviziunea muncii sociale”(1893),”Despre sinucidere”(1897),”Formele elementare ale vieții
religioase”(1912),precum și „Regulile metodei sociologice”(1895),toate acestea insotind
numeroase articole și recenzii critice.
Emile Durkheim este considerat „autorul cu cea mai importantă contribuție în fixarea
academică a sociologiei ca știință și în impunerea ei deplina în cercul stiintelor umaniste”,
după ce Auguste Comte îi dăduse numele și rațiunea de a exista. El este și organizatorul școlii
franceze de sociologie.
În primul capitol „ Procesul diviziunii muncii și cel al fericirii ” din cea de-a doua parte
a lucrării , Durkheim constata faptul ca fericirea este una dintr cauzele care se datoreaza
procesului diviziunii muncii .
Bazele acestei idei stau în dorința omului de a fi din ce în ce mai fericit .
Este demonstrat la nivel social ca atunci cand odata cu diviziunea muncii , crește și
randamentul .
Resursele ce ne sunt puse la dispoziție se sporesc , ele capatand totodată o calitate
superioară , știința se inițiază mai rapid și mai exact, operele de arta sunt redate într-un
număr mai mare și mai rafinat , industria reușește sa produca mai mult și să evolueze . Astfel
individul dorește toate aceste lucruri enumerate ,iar rata fericirii crește odată cu
deconspirarea acestora , în consecință el este împins , (îndemnat) sa le obțină și să le caute .
Constatăm astfel că diviziunea muncii se modernizează și ea cat de des .„ Nevoia fericirii
ar împinge individul să se specializeze din ce în ce mai mult ” .
Nevoia de fericire , constrânge individul să devină tot mai specializat în domeniul în care
se desfășoară .
Acest lucru presupune colaborare cu ceilalți indivizi ,fiind posibil decât într-o societate .
Putem constata astfel ca societatea nu reprezintă decât o cauza a diviziunii munci , ci o
metoda ce poate face realizabil acest fenomen . Cooperarea a fost așadar un factor important
ce a dat naștere societăților , permitand ca diviziunea sa se practice.

În cel de al doilea capitol „ Cauzele ” , Durkheim explica cauzele diviziunii munci sociale .
Diviziunea muncii sociale este direct proportionala cu densitatea morala a societatii .
În societățile simple ,arhaice oamenii se pot inlocuii usr unii pe ceilalți în munca pe care o
desfășoară.
Comte si Spencer sunt de părere ca în societățile dezvoltate este tot mai greu pentru
membrii acestora sa se substituie unii pe alții în sarcini. Durkheim are o opinie contrară
acestora, spunand ca fenomenul substituirii este observabil chiar și la cele mai înalte nivele
ale unei societăți dezvoltate.
Orice membru al societății trebuie sa fie pregatit oricand sa facă altceva decat a facut-o
pana la un moment dat.

Diviziunea muncii sociale este văzută in aceasta lucrare ca un fenomen fundamental

pentru destinul societății în ansamblu, nu doar pentru latura sa economica.
Diviziunea muncii sociale are un caracter moral pentru ca necesitatile impuse de
solidaritatea sociala sunt nevoi morale.
.